O durere de nevindecat

 

La Stanza del Figlio (2001) 

Povestea nu este nicidecum una noua: o familie, o drama, modul in care cei ramasi isi renegociaza pozitiile si sentimentele. Giovanni este un psihanalist (interpretat de regizorul Nanni Moretti, caruia ii cam place acest rol, din moment ce l-a reluat si in Habemus Papam) care-si asculta zilnic pacientii cu compasiune, dar si cu detasarea necesara meseriei. Are o familie fericita, iubitoare, in care relatiile sunt bazate pe afectiune, sinceritate, intelegere, complicitate. Cei patru, tatal, mama si cei doi copii adolescenti, Irene si Andrea, isi petrec destul timp impreuna, stiu sa-si savureze micile succese si sa-si impartaseasca micile secrete, uneori vinovate, fac sport, excursii si au o viata careia nimic nu pare sa-i tulbure linistea. Pana intr-o zi, cand micul lor univers este bulversat de moartea lui Andrea si de aici totul se schimba.

Castigator al Palme d'Or din 2001, filmul mi-a atins o coarda vulnerabila fiindca stiu mai mult decat mi-as fi dorit despre pierdere, gol, absenta... Si a reusit sa o faca natural, realist, cu prea multa cruzime in unele secvente, dar fara sa cada in patetism ieftin, sa treaca prin toate etapele durerii urmand calea spre o revenire la o normalitate ce nu va fi niciodata la fel. Ca si in Habemus Papam, povestea se rupe undeva spre jumatate (mi s-a parut putin cam lunga partea initiala, poate scenaristul, acelasi Nanni Moretti, a simtit nevoia sa consolideze bine relatiile si sa aseze cu precizie pozitiile de pe care se porneste, continui sa cred ca nu era nevoie pentru asta de 30-40 de minute din cele 90), personajele trec printr-o transformare radicala, ce are menirea de a-i instraina in prima instanta. Trairile lor nu-mi sunt straine, asa ca le pot recunoaste fiecare pas, fiecare etapa, de la autoculpabilizare si invinovatirea celor din jur la "ce-ar fi fost daca...", de la neglijarea si instrainarea de cei apropiati, favorizata si de rabufniri de furie sau frustrare, la incercarea de recuperare a trecutului, la cautarea obsesiva a indentitatii celui pierdut, prin completarea imaginii familiare cu cea creata din amintirile prietenilor, cunoscutilor, o dorinta de recuperare imposibila, careia ii scapa permanent ceva, fie ca este vorba de obiectele familiare, de muzica preferata, de o iubire adolescentina necunoscuta celor apropiati.

Actorii din rolurile principale (Moretti, Laura Morante si Jasmine Trinca, aflata pe atunci la primul sau rol) intregesc starea filmului, interpretarea lor nu se indreapta nici un moment spre melodramatic, spre excese si isterie (chiar daca si-ar gasi poate justificare), legatura dintre ei pare reala, nu vezi nici o clipa pe ecran trei actori, ci un tata, o mama si o fiica ce si-au pierdut fiul, respectiv fratele.  

Imaginea contribuie si ea la accentuarea atmosferei, alunecand subtil pe masura ce ne apropiem de momentul tragediei de la tonurile vii, luminoase, pozitive, de la inceput, spre nuante mai intunecate, de gri-albastrui. 

Am vazut ca argumentul principal al celor carora nu le-a placut filmul ar fi absenta de adancime a introspectiei sau absenta reflectiilor filozofice originale. In primul rand, nu exista loc de originalitate aici, toti trecem prin aceleasi etape, mai scurte sau mai lungi, atunci cand ne confruntam cu moartea: soc, negare, furie, anxietate si, eventual, acceptare. In al doilea rand, Nanni Moretti nici nu-si propune asta, filmul nu este o dezbatere despre modalitatile de vindecare, impacare cu soarta sau gasire a sensului vietii dupa ce simti ca ai pierdut ceva esential din ea, ci doar un studiu de caz, o secventa cat se poate de realista din viata unei familii in criza, cu relatii care se destrama si se refac in jurul celui pierdut, sustinute de firul subtire al suferintei care apropie, instraineaza, distruge, solidarizeaza, perspectiva din care mi se pare o reusita.

 Fiindca am amintit deja aici de doua ori de Habemus Papam, o voi face si a treia oara, precizand ca si aici, ca si acolo, Moretti ne propune o piesa muzicala ca motiv al filmului, de data aceasta fiind vorba despre By this River, a lui Brian Eno (prezent si in Y tu mama tambien), un cantec ce acompaniaza cum nu se poate mai bine atmosfera generala, pe care va las sa o ascultati in continuare, insotita de cateva secvente din film: