O zi la B'estfest 2012 - partea 1

L.O.S.T., Parazitii, Negura Bunget, Moonspell, Kreator (6 iulie 2012)

Mi-am invins reticenta legata de ideea de festivaluri (acele locuri cu public eterogen, cu interese si pasiuni diferite - cam ca la nunta asa, alte evenimente sociale pe care nu le frecventez - unde ai mai mereu impresia ca muzica ta preferata dureaza prea putin) si am pornit vineri seara spre islazul din Tunari, un loc ce parea la capatul lumii, data fiind obisnuita aglomeratie de sfarsit de saptamana a celor ce iau cu asalt Valea Prahovei, plus traitorii prin periferii veniti de la lucru (desi ma indoiesc ca locuitorii viloaielor de prin Pipera si Tunari lucreaza, numele ultimei localitati se potriveste ca o manusa specialistilor in "tunuri" ce par sa populeze zona) plus gloata festivaliera, careia ne-am alaturat, in total vreo doua ore jumate cu masina din parcarea blocului pana in cea a festivalului, cam cat un drum pana la Craiova.  Intoarcerea acasa a parut ceva mai scurta, dar abia dupa ce am parasit zona minunatelor lanuri de floarea-soarelui, ingrozite parca si ele de invazia de masini care pe la 3 dimineata incercau sa-si faca loc pe un drumeag prafuit intesat de pietoni, masini, biciclete, motoare, taxiuri si un autobuz in care cei dintai incercau sa-si faca loc pe principiul mijloacelor de transport in comun indiene, unde intotdeauna mai este loc pentru inca un calator... doi... zece... o suta... Cand a fost vorba de "cursa speciala" nu mi-am imaginat ca exact asta este, si anume O singura cursa la mii de oameni.

Am ajuns in jurul orei 20 si ne-am indreptat glont spre scena Jaggermeister, cea alaturi de care aveam sa-mi petrec mare parte din timp, pentru a prinde ultimele 2-3 piese L.O.S.T. In ciuda soarelui molesitor, agitatia de pe scena era in toi, din putinul pe care l-am prins s-a vazut ca baietii cantau cu placere si entuziasm, iar portia de melodic death metal administrata spectatorilor ce incepeau sa se adune i-a inviorat un pic... Dar seara era abia la inceput. 

Am profitat de pauza dintre trupe pentru a lua putin pulsul festivalului. M-am bucurat sa vad ca scena dedicata metalelor se afla la ceva distanta de cele doua mai "mainstream", astfel ca programul acestora, chiar daca se suprapunea uneori cu cel de la Jagger, nu reusea sa acopere ca volum muzica de care voiam sa ma bucur. 

In rest, de toate pentru toti, jucarii pentru copii, senzatii tari pentru cei cuprinsi de adrenalina (bungee jumping), spatii de chill pe malul lacului dar si in hamace sau pe divanele confortabile din corturile amenajate, standuri cu marfa variata, de la imbracaminte si brizbrizuri pana la biciclete. Am zambit cu nostalgie la vederea bicicletelor Pegas relansate, de data asta intr-o varianta mai "solida", pentru copiii de atunci impliniti de anii si kilogramele in plus, am salivat la aromele turcesti, indiene, italiene, la sfaraitul fripturilor si mai ales la produsele Bacaniei Vechi, dar mi-am inecat pofta in painea lichida din pahar, am admirat initiativele eco, m-am mirat la vederea cortului dedicat sexului feminin (n-am inteles exact ce se intampla inauntru, fiindca din afisele de pe el mi-am imaginat o intreaga odisee incepand cu datingul, continuand cu contraceptia si terminand cu asistenta mamei si copilului... Wait, parca era vorba ca numai femeile au voie inauntru...).

Am sa trec peste piesa Grimus pe care am auzit-o in trecere, nu m-a interesat niciodata muzica pentru hipsteri si ma voi opri la Parazitii, pe care chiar speram sa-i pot vedea si auzi in conditii bune de sonorizare. Vorba unui prieten, sa mergi la concert la Parazitii si sa nu intelegi ce spun este ca si cum ai asista la un stand up comedy in chineza. Daca o faci printre chinezi (si anume oamenii care-si facusera temele si stiau deja versurile) nu poti decat sa te uiti la ei, sa le simti participarea afectiva si sa ramai in continuare strain de mesajul pe care nu-l poti percepe. Ma tem ca problema era de fapt microfonul tinut prea aproape de gura, ce facea ca versurile sa se auda foarte neclar, asa ca n-am putut sa le gust reprezentatia, desi ma pregatisem sa o fac, sigurele doua cuvinte deslusite fiind de pe scena "suugi" si din public... continuarea, drept pentru care mi-am continuat plimbarea si m-am intors la cortul familiar al scenei de metal.

Negura Bunget au cunoscut destule framantari interne in ultima vreme, de la scindarea componentei initiale pana la schimbarea stilistica adusa de plecarea unor membri de baza, trecandu-se prin mai multe formule cu durata variabila. Poate cea prezenta, cu care au mers si in turneul american, ar putea fi una stabila. Nu am fost mare fan al lor nici in perioada "de glorie", cu atat mai putin acum, totusi pentru mine era cea mai suportabila muzica din tot ce se intampla in jur. Am ocolit cu precautie corturile de "bumtzi-bumtzi", asa ca am ales sa vad Negura ca o solutie de compromis, variantele celelalte fiind B.U.G. Mafia sau, mai rau, dubstep-rave-electro... stuff, nu stiu cum sa le definesc, ca-n urechea mea oripilata de genul asta de sunete toate se aud cam la fel. 

Revenind insa la Negura, ceea ce nu-mi place in principal este faptul ca partile agresive tind sa se piarda intr-o monotonie black metal apusa long time ago pe plan international, iar cele atmosferice, care ar fi punctul lor de forta, sunt lipsite de complexitate, nu reusesc sa ma emotioneze, sa-mi trezeasca un feeling. Ba da, ceva-ceva simt, si anume somn. Culoarea locala, adusa de tulnic, toaca, talanga poate are darul de a lua ochii prin exotism strainilor, dar inglobarea lor in piese nu-mi spune nimic, nu-mi dau senzatia ca ar intregi o atmosfera pe care nu o simt mai deloc... 

Ca parte pozitiva a prestatiei lor, apreciez prezenta scenica, modul de a-si comunica vizual muzica, participarea si sufletul pe care le pun in ceea ce canta. Il cunosteam pe Fane din alte trupe ca fiind un vocal cu carisma, patruns de rolul interpretat, cu un registru vocal variat, ce aduce un plus de energie si nuante muzicii trupelor unde activeaza. In Negura Bunget, fiecare isi joaca rolul perfect, subliniind prin atitudine si miscare melancolia, meditatia, tumultul, zbuciumul interior, adancirea in sine. Ambalajul, modul de prezentare al muzicii, este de nota 10, pacat ca - pentru mine - lipseste exact sclipirea, muzica, partea care sa merite acest ambalaj. Deschizi un cadou, ai asteptari, sperante, cand il vezi cat de stralucitor apare, si inauntru gasesti doar reciclarea unor idei care te-ar fi putut entuziasma acum vreo 10-15 ani... 

Culmea hipsterismului la recitalul Negura: tipa care-i fotografia cu tableta si butona apoi de zor (presupun ca posta poze pe Facebook in timp real... copiii din ziua de azi!) 

Voi reveni maine cu continuarea, fiindca de acum lucrurile incep sa devina pentru mine foarte interesante si am inca nevoie de timp sa asimilez concertul pe care-l consider poate cel mai bun pe anul asta (la concurenta cu Arcturus).