O melodie strabate timpul

Radu Paraschivescu - Astazi este mainele de care te-ai temut ieri

Istoria intalnirilor mele literare cu Radu Paraschivescu are si bune si rele: Ghidul nesimtitului nu am putut sa-l citesc, desi se spune ca e marele lui "hit". Am rasfoit cartea de cateva ori in librarie, insa mi-a dat senzatia genului de satira facila promovata inainte de '89 de revista Urzica. In plus, oricare ar fi interpretarea privind categoria mea de apartenenta, nesimtiti sau nu, nu ma consider in target: daca este un ghid adresat direct nesimtitului, el stie oricum sa se descurce si fara sa aiba nevoie de sfaturi binevoitoare. Daca este un ghid de recunoastere a nesimtitului, iarasi nu am nevoie, sunt prea ostentativi pentru a se pierde in peisaj.

Am descoperit apoi, in Cu inima smulsa din piept, o proza livresca incarcata de parfumul epocilor trecute, placuta, careia pot sa-i trec cu vederea izul cam dulceag fiindca m-a prins. De Fluturele negru nu m-am putut apropia pentru ca - nu radeti, ca nu-i de gluma - am lepidopterofobie (nu stiu de ce oamenilor li se pare mai normala o fobie de inaltime, de spatii inguste sau largi, de serpi... ) si m-am temut de ce-as putea gasi in carte. Serios, nu citesc carti / vad filme cu "the obscene "f" word" in titlu :)

Romanul de fata este practic al doilea meu contact cu opera lui Radu Paraschivescu. Pretextul ii este oferit de o balada irlandeza, nu foarte veche, din anii '70 ai secolului trecut, care face insa trimitere la epoca foametei din Irlanda de la jumatatea secolului XIX, un cantec ce a cunoscut numeroase versiuni, dintre care o atasez pe cea a trupei The Dubliners: 

Este cantecul pe care Michael Flaherty (acest Jean Valjean irlandez mai putin norocos) il aude cantat de fratele si prietenii sai dincolo de zidurile inchisorii unde a ajuns pentru ca foametea l-a constrans sa fure. Este cantecul cu care detinutii (printre care se afla acelasi Michael) insotesc loviturile de bici ce ii pedepsesc pe confratii lor. Si este cantecul pe care un alt Michael, descendent al acestuia, il canta impreuna cu galeria, insotind victoria clubului Liverpool. Autorul inventeaza practic o biografie a unei melodii, ce devine un imn de revolta, de iubire, de libertate, de descatusare, de solidaritate si compasiune, langa care rasuna mereu cuvintele nebunului prevestitor, "Astazi este mainele de care te-ai temut ieri", cuvinte ce anunta un destin al infrangerii...
Daca prima parte a cartii contureaza povestea si creeaza asteptari privind evolutia sa, cea de-a doua, jurnalul condamnatului, imi pare punctul sau de rezistenta si probabil as fi apreciat mult mai mult cartea daca nu ar fi existat si acea a treia parte. Fiindca stilul lui Radu Paraschivescu nu-mi da senzatia ca s-ar imbina deloc cu patosul barbatesc necesar atunci cand e vorba sa transpui fotbalul in literatura, care sa exprime un anume gen de pasiune fara dulcegarii, cu nerv, elan, eventual si ceva violenta, dar cu convingere! Pentru non-microbisti, interesul se pierde total. Pentru microbisti, printre care ma numar, nu este deloc convingator, este prea plat si detasat pentru a inspira si sustine pasiunea dorita, mai degraba aud glasul unui comentator de fotbal dornic sa arunce din cand in cand cate o metafora decat pe cel al unui scriitor pasionat. Asta a fost prima impresie, la meciul "cormoranilor" cu Juventus. La finala Champions League cu Milan m-am enervat total, iubesc Milanul de prin anii '80, cand olandezii  sai faceau spectacolul pe care in ultimul deceniu l-a asigurat in fotbal Barcelona. Am suferit ca un caine turbat la meciul amintit, in care Milan conducea la pauza cu 3-0 pentru ca Liverpool sa egaleze si sa castige la penalty-uri. Pe langa incarcatura subiectiva, cauzata de neplacerea de a revedea derulandu-mi-se in fata imaginile acelui meci din perspectiva adversa (si ma indoiesc ca englezii i-ar numi pe italieni "broscari", asta e doar un cliseu stupid autohton, stiut fiind ca natia franceza e chiar mai mare consumatoare de "pui de balta" decat cea italiana), lipseste, dupa cum spuneam, pasiunea, acel "ceva" care sa-ti redea tensiunea momentelor...
Mi-e greu sa gasesc un contraexemplu de carte care sa transpuna fotbalul in literatura si care sa aiba "ceva"-ul amintit (nu am citit Febra stadioanelor, desi imi doresc), dar in cinematografie el apare de exemplu in Victory (Drumul spre victorie), filmul acela cu Stallone si Pele unde, in ciuda tezismului crunt, meciul propriu-zis are ritm, are suspans, are culoare. Si culmea, daca-mi aduc bine aminte, desfasurarea era cam tot ca in Milan-Liverpool, doar ca acolo parca se revenea de la 4-0 la 4-4.
In concluzie, daca partea a treia lipsea, ar fi fost un roman placut de citit, in dulcele stil clasic, asa e doar tolerabil. Sau va puteti opri din lectura la pagina 178, putin dupa jumatate (da, din pacate partea plictisitoare este si cea mai lunga...).