Oameni de rand

José Saramago - Lucarna

"Ar fi trait linistit, ar fi avut linistea gandurilor adormite, asa cum se intampla cu omul de rand. "Omul de rand", se gandea el, "ce expresie stupida! De unde sa stiu eu care e omul de rand! Vad mii de oameni in timpul zilei, ma uit cu atentie la zeci dintre ei. Ii vad seriosi, zambitori, inceti, grabiti, urati sau frumosi, banali sau atragatori, si ii numesc oameni de rand. Ce-o crede fiecare dintre ei despre mine? Pentru unii oi fi urat, pentru altii frumos, sau banal, sau atragator. La urma urmei, si eu fac parte din oamenii de rand. Pentru unii poate si eu am gandurile adormite. Fiecare dintre noi inghite zi de zi doza de morfina care adoarme gandurile. Obiceiurile, viciile, vorbele repetate, aceleasi gesturi, prietenii monotoni, dusmanii lipsiti de ura veritabila, toate adorm. O viata plina!... Care dintre noi ar putea sa spuna ca traieste din plin? Toti avem de gat jugul monotoniei, toti speram, naiba stie ce! Da, toti speram! Unii mai vag decat altii, dar toti se asteapta la ceva... Oamenii de rand!..."

Protagonistii cartii sunt locatarii unei cladiri din Lisabona, cu vietile lor comune, cu aspiratiile, visele, iubirile, sperantele, preocuparile, relatiile, gandurile, pasiunile fatise sau ascunse, zbaterea permanenta pentru ziua de maine sau pentru a pastra aparentele onorabilitatii, micile sau marile drame ce se petrec sub acelasi acoperis. Ca intr-o casa de sticla, le vedem evoluand, interactionand, discutand, certandu-se, sfidandu-se, acuzandu-se, dispretuindu-se, iubindu-se sau urandu-se, facand dragoste, citind, ascultand muzica, lucrand sau dormind. Intre peretii ei nu lipsesc adulterul, incestul, violul, lesbianismul, violenta, iubirile interzise sau doar inchipuite. Este un loc unde intimitatea fiecaruia este disecata, discutata de vecini, blamata, dar unde nu se ezita sa se apeleze la cel blamat pentru a oferi ajutor, unde unii tanjesc dupa ceva nedefinit, altii dupa ceva precis, unde aparentele sunt mai importante decat realitatea si urechea ciulita a comunitatii surprinde si diseca fiecare ridicare de ton sau fiecare zvon soptit ori schimbare in tabieturile si obiceiurile celorlalti. 

Tanarul Abel patrunde in acest microunivers in calitate de chirias al cizmarului Silvestre si al sotiei sale, pretinzandu-se un observator detasat al celor din jur: familia formata din cele doua surori si fiicele uneia dintre ele; Lidia, privita drept femeia usoara din imobil, la care nu ezita sa apeleze pentru ajutor un cuplu "respectabil", format din Anselmo (ce are o pasiune pe care o considera frivola pentru fotbal, pretinzand ca-l dispretuieste, dar fiind un adevarat "google" in domeniu) si Rosalia, pentru angajarea fiicei lor; Emilio si sotia sa spaniola, Carmen, a caror viata impreuna este un calvar si singurul care-i uneste este micutul Henrique; Justina si Caetano, cuplul ce si-a pierdut fiica, legat de ura si dispret reciproc. Aproape fiecare are cate un secret, cate o frustrare, cate un punct sensibil la care ceilalti nu au acces, o povara ce-i apasa pe toti si pe fiecare in parte, reflectand ca o oglinda personaje consacrate mai tarziu de opera lui Saramago. 

Cartea are un destin chiar mai tenebros si mai complicat decat al eroilor sai: refuzul publicarii in 1953 il determina pe autor sa incredinteze manuscrisul unei edituri al carei raspuns pozitiv avea sa vina abia in 1989, cand autorul a considerat ca este mult prea tarziu si a interzis publicarea pana dupa moartea sa. Asa ca reprezinta un mesaj peste timp, un gand de dincolo, de care ma apropii cu piosenie si respect, insa nu cu entuziasmul dat de fiecare dintre cartile precedente (ca publicare) / ulterioare (ca moment al scrierii). Mi-a lipsit invaluirea serpuitoare si muzicala a frazei, mi-a lipsit invadarea extraordinarului in lumea banala. Daca numele autorului ar fi fost altul, as fi zis ca e o carte buna, dar fiindca este Saramago, unul dintre zeii mei literari, as zice nu aici isi da masura geniului, si e firesc sa fie asa, avand de-a face cu o carte scrisa la inceputurile carierei sale literare. Capacitatea de analiza, simtul detaliului sunt acolo, insa din punct de vedere al structurii e poate cea mai "seaca", mai lipsita de simboluri carte a lui, cel putin din cele publicate in romana, portugheza fiindu-mi inca o limba inaccesibila. E "vina" lui ca a impus dupa aceea un standard literar atat de inalt :)