Antoni Casas Ros - Enigma
In cel de-al doilea roman al sau, acest scriitor care de curand a reprezentat o revelatie pentru mine continua, sub o alta forma, sa exploreze sarbatoarea din centrul spatiului vid.
Cautarile fiecaruia dintre cele patru personaje au dus in viata la alegeri si optiuni stranii, ce i-au transformat in niste (auto)marginalizati, incapabili sa inteleaga si sa comunice cu majoritatea celor din jur, dar simtind o atractie puternica pentru cei asemenea lor. Fiecare dintre ei ascunde cate un secret, cea mai transparenta fiind Zoe, studenta care si-ar dori sa devina scriitoare, liantul dintre ceilalti trei: Joaquim, profesorul ei, un "asasin" literar care amputeaza paginile finale ale cartilor, in semn de protest fata de lipsa de inspiratie sau de curaj a autorilor, Ricardo, poetul criminal ce le recita poezii victimelor inainte de a le ucide si Naoki, japoneza a carei viata este marcata de o alta crima. Cu totii sunt uniti si de pasiunea comuna pentru literatura, poezie in special, pentru intelegerea profunzimii si perfectiunii cuvantului scris.
Daca as fi fost Joaquim si aceasta carte mi-ar fi cazut sub ochi (nimic nu este imposibil in lumea metaliterara a personajelor din Enigma), probabil ca as fi distrus-o. As fi inceput cu sfarsitul, si as fi continuat pagina cu pagina, pana la inceput. Desi ideea de pornire era interesanta, rezolvarea fiecarui conflict, complex sau trauma se afla in consolarea sexuala. Chiar si misteriosul club Onyx, in care Ingerul vindeca ranile trecutului, are un aer de promiscuitate, de ritual sado-masochist. Fiecare dintre cei patru are la un moment dat relatii sexuale cu celelalte trei, in combinatii de cate doi, trei sau patru: iubirea-dorinta, iubirea-admiratie, iubirea salvatoare, iubirea spirituala, fiecare trebuie sa-si gaseasca o forma tactila, concreta de manifestare, lipsita de orice inhibitii sau principii.
Daca Teorema lui Almodovar, pe care intr-un pasaj auto-referential autorul o descrie, prin vocea unuia dintre cele patru personaje, drept "o poveste absurda, in care un cerb trece prin viata unor personaje lipsite de consistenta pentru a disparea pentru totdeauna", ''literatura animaliera", "roman fara cap si coada" m-a surprins placut, aici, in schimb, Casas Ros nu face decat sa urmeze calea batatorita de un Bruckner sau Houellebecq. Referintele literare din carte imi dau senzatia ca aspira spre ceva mai mult decat teribilismul intelectualist cu tenta pornografica rezultat, fiindca scenele in cauza nu au acea senzualitate poetica in masura sa le scoata din aceasta categorie si sa le includa in cea erotica.
Romanul polifonic in care personajele se completeaza si duc mai departe povestea, scriindu-si cartea si destinul, pana la un final aproape detectivistic, aminteste si de Pirandello, insa ideile bune sunt inecate in hedonismul ce intuneca partea de cautare, explorare, incercare a deslusirii unei enigme ce se va dovedi cea a propriei existente. N-am inteles de ce este nevoie ca la baza oricarei evolutii spirituale sa stea sexualitatea dezlantuita, fara bariere, de ce a trebuit sa se mizeze pe aceasta carte, deloc una castigatoare, cand Casas Ros poate, dupa cum a aratat in Teorema.., sa creeze atmosfere stranii si frumoase, sa conduca un fir epic ce continea o premiza incitanta.
Totul a devenit prea artificial, prea greoi si cautat, pana si limbajul tinde sa-si piarda naturaletea, sa exagereze. In conditiile astea, omagiul adus unor scriitori precum Vila-Matas, Bolano, marchizul de Sade sau Pessoa parca nu-si mai are locul in context...
Pana acum, in materie de Casas Ros am primit una calda, una rece... Mai citim.
Cautarile fiecaruia dintre cele patru personaje au dus in viata la alegeri si optiuni stranii, ce i-au transformat in niste (auto)marginalizati, incapabili sa inteleaga si sa comunice cu majoritatea celor din jur, dar simtind o atractie puternica pentru cei asemenea lor. Fiecare dintre ei ascunde cate un secret, cea mai transparenta fiind Zoe, studenta care si-ar dori sa devina scriitoare, liantul dintre ceilalti trei: Joaquim, profesorul ei, un "asasin" literar care amputeaza paginile finale ale cartilor, in semn de protest fata de lipsa de inspiratie sau de curaj a autorilor, Ricardo, poetul criminal ce le recita poezii victimelor inainte de a le ucide si Naoki, japoneza a carei viata este marcata de o alta crima. Cu totii sunt uniti si de pasiunea comuna pentru literatura, poezie in special, pentru intelegerea profunzimii si perfectiunii cuvantului scris.
Daca as fi fost Joaquim si aceasta carte mi-ar fi cazut sub ochi (nimic nu este imposibil in lumea metaliterara a personajelor din Enigma), probabil ca as fi distrus-o. As fi inceput cu sfarsitul, si as fi continuat pagina cu pagina, pana la inceput. Desi ideea de pornire era interesanta, rezolvarea fiecarui conflict, complex sau trauma se afla in consolarea sexuala. Chiar si misteriosul club Onyx, in care Ingerul vindeca ranile trecutului, are un aer de promiscuitate, de ritual sado-masochist. Fiecare dintre cei patru are la un moment dat relatii sexuale cu celelalte trei, in combinatii de cate doi, trei sau patru: iubirea-dorinta, iubirea-admiratie, iubirea salvatoare, iubirea spirituala, fiecare trebuie sa-si gaseasca o forma tactila, concreta de manifestare, lipsita de orice inhibitii sau principii.
Daca Teorema lui Almodovar, pe care intr-un pasaj auto-referential autorul o descrie, prin vocea unuia dintre cele patru personaje, drept "o poveste absurda, in care un cerb trece prin viata unor personaje lipsite de consistenta pentru a disparea pentru totdeauna", ''literatura animaliera", "roman fara cap si coada" m-a surprins placut, aici, in schimb, Casas Ros nu face decat sa urmeze calea batatorita de un Bruckner sau Houellebecq. Referintele literare din carte imi dau senzatia ca aspira spre ceva mai mult decat teribilismul intelectualist cu tenta pornografica rezultat, fiindca scenele in cauza nu au acea senzualitate poetica in masura sa le scoata din aceasta categorie si sa le includa in cea erotica.
Romanul polifonic in care personajele se completeaza si duc mai departe povestea, scriindu-si cartea si destinul, pana la un final aproape detectivistic, aminteste si de Pirandello, insa ideile bune sunt inecate in hedonismul ce intuneca partea de cautare, explorare, incercare a deslusirii unei enigme ce se va dovedi cea a propriei existente. N-am inteles de ce este nevoie ca la baza oricarei evolutii spirituale sa stea sexualitatea dezlantuita, fara bariere, de ce a trebuit sa se mizeze pe aceasta carte, deloc una castigatoare, cand Casas Ros poate, dupa cum a aratat in Teorema.., sa creeze atmosfere stranii si frumoase, sa conduca un fir epic ce continea o premiza incitanta.
Totul a devenit prea artificial, prea greoi si cautat, pana si limbajul tinde sa-si piarda naturaletea, sa exagereze. In conditiile astea, omagiul adus unor scriitori precum Vila-Matas, Bolano, marchizul de Sade sau Pessoa parca nu-si mai are locul in context...
Pana acum, in materie de Casas Ros am primit una calda, una rece... Mai citim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.