Despre zombi, altfel

In the Flesh (2013)

Daca am urmarit fara prea mare tragere de inima seria The Walking Dead, minunandu-ma de scaparile grosolane ale scenariului prin lipsa totala de ingeniozitate a rezolvarii situatiilor, mini-seria BBC de fata (sezonul 1 are doar trei episoade) am privit-o in schimb cu sufletul la gura! Mi-am zis ca merita sa vad un film englezesc cu zombi serios, dupa ce parodia Shaun of the Dead a fost una din cele mai bune comedii vazute. Asa ca arunc o privire la primul episod... si pana nu s-au incheiat toate trei nu ma mai ridic de pe scaun. Poate nici nu merita sa aduc in discutie serialul american, v-as putea ghida pe o pista total gresita! Am facut-o insa doar pentru ca porneste de la premize oarecum similare: o lume in care cei morti s-au ridicat din morminte si au inceput sa umble hai-hui prin lume. Aici incep diferentele: cum rezolva americanul problema? cu pusca, satarul, ranga sau ce mai are la indemana. Ce fac englezii in schimb?! Le administreaza frumos "partial decedatilor" un tratament de reconfigurare a creierului si, reanimati si cu amintirile revenite, devin numai buni de integrat in societate, trimitandu-i acasa, la familiile lor. 

Asta aflam in primele cateva minute, dupa care povestea se concentreaza asupra intoarcerii la parinti si la sora sa a lui Kieran, un tanar sinucigas care, in ciuda dorintei de a fi incinerat, fusese inmormantat si se trezeste din nou la viata. Cam aici se sfarseste partea de film "cu zombi", lasand loc unei drame emotionante (am avut un nod in gat cand s-a terminat seria), in care nimeni nu mananca pe nimeni, componenta horror lipseste cu desavarsire, lasand psihologia individuala si de grup sa se desfoare in toate nuantele ei. Filmul este o metafora a alteritatii, tolerantei, prieteniei, rezistentei la schimbare, a subiectivismului perceperii diferentelor, care tind sa se stearga atunci cand cel "altfel" este cineva la care tii. 

Imaginati-va ca, in loc de un zombi ar fi vorba despre un gay: care ar fi gradul de acceptare (100% pentru mine, dar si fata de zombi prietenosi tot de 100% ar fi)? Cati ar putea sa aprobe alegerile si principiile celuilalt fara sa ridice in cale zidurile unei morale si ale unei etici cladite pe sute de ani de constrangeri sociale si religioase? Cati ar putea sa declare senini ca nu se simt amenintati, ei sau copiii lor, de vecinatatea unui individ pasnic, dar diferit?  Dar daca am vorbi despre un zombi gay :)? Si daca acel "cineva" diferit ar fi un membru drag al familiei?! Parca mai creste gradul de acceptare, chiar daca ai continua poate sa te simti, in mod nejustificat, amenintat de cei asemenea lui. 

PDS-ul (partially deceased syndrome), desi nu este o boala, ci o marca a diferentei, ajunge sa fie vazut de comunitate ca un stigmat. Repetand masurile de protectie ale unei civilizatii medievale care insemna casele bolnavilor de ciuma pentru a-si feri onorabilii cetateni de contaminare, administratia din Roarton, localitatea imaginara din apropiere de Norfolk unde se desfasoara povestea, decide sa-si excluda membrii reintorsi pe care guvernul face eforturi sa-i reintegreze, insemnandu-le proprietatea cu inscrisul "PDS". Exista si o miscare de rezistenta, care-si asuma rolul de a identifica si lichida potentialele pericole, pe cei primiti cu drag si bucurie de familiile lor, din care face parte insasi sora lui Kieran.

Relatarea povestii din perspectiva unui zombi inzestrat cu ratiune si sentimente nu este o idee noua, cel mai recent exemplu care-mi vine in minte este Warm Bodies, insa aici capata profunzime si conotatii spectaculoase. Filmul te tine cu sufletul la gura si reuseste sa fie subtil, in ciuda moralei din spatele actiunii, sa nu-ti "arate cu degetul" o anumita cale, pastrand pana la final ambiguitatea in privinta evolutiei viitoare a personajelor, foarte bine interpretate si conturate, astfel incat sa lase sa planeze intrebari asupra destinului si alegerilor lor viitoare.

Imaginea si locatiile sunt alese perfect, creand acea viziune a unei lumi post-apocaliptice asupra careia planeaza atmosfera de suspiciune si tensiune. Iar scenariul este genial: ingenios, stiind cand sa destinda atmosfera cu cate o gluma bine aleasa, unde sa plaseze momentele de varf, ce si cat sa lase in umbra, fara sa se intinda mai mult decat este necesar. Ma gandesc ca, daca ar fi avut o asa poveste buna, un scenarist american tot ar fi diluat-o in vreo 10 episoade in loc de 3, macelarind pe parcurs diverse personaje episodice si stricand tot farmecul. 

Abia astept sezonul 2, fiindca unele ite au ramas tare incurcate! 

Si multumesc, D., pentru recomandarea excelenta!