Farse ale vietii si ale mortii

Razvan Petrescu - Rubato

Sunt autori pe care ii iubesc si ajung sa le trec cu vederea micile "scapari in decor"; de altii nu ma pot apropia nicicum (de exemplu Joyce) si orice capodopere vor fi scris ma vor lasa intotdeauna rece. Sunt autori pe care uneori simt nevoia sa-i sustin doar fiindca sunt parte a micii noastre literaturi, simtind insa ca n-ar avea vreo sansa sa-si depaseasca statutul de scriitori marunti ai unei literaturi marunte. Si mai sunt surprizele, nume de la care nu am asteptari, de care ma apropii cu scepticism sau speranta, pentru a descoperi o lume greu de incadrat stilistic in peisajul literar romanesc si, tocmai de aceea, originala si de impact. Auzisem despre proza lui Razvan Petrescu, poate ca as fi trecut insa pe langa ea fara sa ma opresc daca nu m-ar fi intrigat si coperta (un caz de marketing bun zic eu, bravo editurii Curtea Veche pentru alegere). 

Ma bucur ca am cumparat cartea asta, care se joaca atat de frumos cu registrele limbajului. Ridicolul, grotescul, sarcasmul, cinismul, accentele sadice se imbina cu umorul si parodia, creand pentru fiecare povestire o coloana sonora proprie, in care ritmul nevrotic si apasator, insa alert si bogat in intamplari, se suprapune peste acordurile clasice din Beethoven, Musorgski sau Ravel. Intamplarile "cu poanta" au o desfasurare prevazuta parca de imaginea de pe coperta, anticipezi ca in orice moment acordurile sfasietoare sau dulci ale viorii vor fi intrerupte de un pocnet sec de pistol. 

Universul alienat si alienant se desfasoara uneori in atmosfera apasatoare a spitalului, mediu familiar prozatorului, unde a petrecut 8 ani dupa absolvirea Facultatii de Medicina inainte de a se dedica exclusiv scrisului. 

Recunosc, sadismul personajelor in raport cu animalele mi-a cam ramas in gat, prin fraze care nu ma amuza deloc, de genul: "Dupa cativa ani de zbucium beletristic in care am reusit, in pofida varstei fragede, sa omor prin zdrobire cateva pisici, familia s-a reintors in capitala. Pisicile au ramas acolo, in curtea cu dovlecei. Refuz sa-mi imaginez ca nu s-au gasit oameni buni la suflet care sa le ia acasa. E adevarat ca miroseau cam greu, dar mai erau, cat de cat, pisici". Sa zicem ca ele doar contureaza mai bine profilul "criminalului", desi ii prefer eroii de genul muncitorului cu nume de floare, caruia descoperirea unui craniu in apropierea conductei la care lucra ii trezeste apetitul pentru meditatii shakespeariene asupra derizoriului vietii in cea mai pura limba a lui Will, sau poezia naturii tuberculoase ce se insinueaza in sala rece de judecata unde procurorul audiaza acuzatul dintr-o faimoasa crima biblica: "Prin ferestrele cancelariei se zareau crengile copacilor de peste drum. Cerul respira greu, abia auzit, i se vedeau coastele albastre dilatandu-i-se. Pana la urma, izbuti sa scuipe globul sangeriu al soarelui. Acesta cazu drept in palma orasului si se facu dimineata."

Reinterpretarea unor mituri si motive clasice capata forme inedite in perspectiva lui Razvan Petrescu. 

Daca unele bucati reprezinta monologuri ce duc in final intr-o directie complet neasteptata, altele se alcatuiesc dintr-un cor polifonic, precum in Jaf armat, unde personajele continua si se completeaza creand un puzzle bine gandit, sau in Primavara la bufet, o replica in miniatura a "Catedralei" lui Llosa, ce reda intreaga dimensiune a realismului si magiei unei proze din care fantasmele si demonii isi ranjesc coltii la fiecare paragraf, fie ca-s desprinse din vremurile tulburi, disecate dupa priceperea fiecarui personaj , fie dintr-un suflet turmentat aflat la granita dintre doua vieti sau intr-un mormant.

Umorul macabru (atunci cand nu implica animale, am si eu un punct sensibil!), twist-urile de situatii ce apar uneori in mijlocul unei fraze, accelerand un deznodamant neasteptat, dar si capacitatea de a jongla atat de bine cu lumile diferite propuse m-au facut sa savurez volumul cu o incantare pe care rareori o gasesc in beletristica romaneasca, in care nu de putine ori orgoliul autorului ii depaseste cu mult talentul.