La fel de brusc cum m-am hotarat sa parasesc blogosfera, m-am hotarat sa ma si intorc. Cred ca am ajuns destul de underground cat sa nu intereseze pe nimeni asta in afara a vreo 2-3 persoane apropiate care poate se vor bucura sa mai traga din cand in cand cu ochiul pe aici, sa vada ce mai fac, ce mai citesc, ce filme mai vad, pe unde ma mai plimb, ce mai mazgalesc. Am capatat o stare de detasare (probabil si pe fondul crizei existentiale prin care trec in ultimele luni, amplificata de situatia sociala si politica generala) care imi permite sa am o atitudine suficient de franca si de jemenfichista incat sa nu imi fac - pentru moment - complexe ca judec gresit ceea ce receptez (mereu mi se parea ca poate le fac cate o nedreptate filmelor si cartilor pe care le citesc si nu-mi plac, ca trebuie sa fie ceva acolo ce nu am sesizat, dar o sa continui sa-mi exprim niste pareri sincere de cititor/privitor, nu foarte avizat), ca stalcesc limba romana (da, scriu in continuare fara diacritice pentru ca mi-e mai usor, iar daca-mi vine ceva in varful degetelor si al limbii mai rapid in alta limba decat in romana nu ezit sa folosesc acel ceva - deal with that!) sau ca folosesc prea multe paranteze, pentru ca sirul ideatic al gandurilor are noduri si ma poarta dintr-una in alta si nu pot sa ma abtin de la derapaje si deviatii.
Mi se pare ca am un fel de ciclicitate de 3 ani care ma impinge sa fac sau nu anumite lucruri. Dar na, poate ma stimuleaza sa-mi fac temele si ziua de 15 septembrie, un nou inceput... Ma felicit ca nu sunt nici elev, nici parinte, nici profesor in vremurile astea atat de instabile si imprevizibile, dar nu pot sa nu ma gandesc la emotiile, nerabdarea si stropul de teama cu care incepeam, acum multa vreme, fiecare nou an scolar. Erau, probabil, printre cele mai fericite momente ale vietii, intr-un timp cand nu ma gandeam ce inseamna fericirea, nu o cautam, doar traiam in mijlocul iubirii neconditionate, toti oamenii la care tineam si ma inconjurau de la nastere erau inca alaturi si era un lucru pretios pe care nu-l intelegeam atunci, caruia nu-i acordam valoarea meritata...
Am zis ca-s intr-o dispozitie... mai mult ciudata decat proasta, o senzatie de dezorientare in care singurele repere sunt refugiile, formele de escapism. Dar nu vreau sa transform blogul intr-un jurnal intim, asa ca voi spune, pe scurt, ce-am mai facut in ultimii trei ani: nimic deosebit, am trait. M-am bucurat, m-am enervat, am descoperit tot felul de dracii si minunatii: filme, carti, locuri, muzici. Si am mazgalit, in principal cu acrilice, dar si cu acuarele si creioane. Am citit la fel sau poate mai mult decat inainte (niciodata suficient), m-am bucurat ca a luat Olga premiul Nobel pentru literatura si i-am citit cu placere cele mai recente romane publicate in limba romana, Poarta-ti plugul... si Straveacul..., am inceput sa mai pierd vremea si cu prostii: young adult-uri care pornesc de la o premisa - de cele mai multe ori fantastica - interesanta dar sfarsesc in platitudini legate de experientele formatoare sau de diferentele de ceilalti ori biografii romantate gen Sotia aviatorului de Melanie Benjamin (Charles Lindbergh e un personaj interesant si controversat prin prisma optiunilor sale politice, dar autoarea ii ineaca viata in sirop romantios), Eugenia lui Lionel Duroy (mare noroc a avut cartea asta ca nu m-a gasit pe blog cand am citit-o, ca grele vorbe de ocara as fi spus despre ea, m-a enervat cap-coada, nu din motive de naratiune propriu-zisa, in fond autorul este liber sa-si aleaga partea de poveste pe care vrea s-o spuna, sa-l prezinte pe Mihail Sebastian cum considera, ci pentru ca mi se pare scrisa de cineva care nu intelege deloc realitatea romaneasca interbelica, cu prejudecatile si restrictiile sale, aloo, domnul autor, nu suntem in acel Paris des années folles, ci in Romania cea bisericoasa si inglodita in tabu-uri sexuale si sociale).
Ultimul an care a trecut (cred ca vorbesc de an scolar, imi fac planuri deja daca va trece blogul clasa, s-ar putea sa abandoneze studiile din nou daca are chef) nu mi-a schimbat prea mult rutina, pentru ca oricum eram dintotdeauna animal de vizuina, doar mi-a ingradit curiozitatile de explorator al lumii. Si, oricat de mult mi-as fi cautat libertatea de odinioara prin munti, parca nu mai e chiar la fel ca pana acum. O sa am niste postari despre vacanta, pe care le-am scris la indemnul unei persoane apropiate, mi-a dat tema sa-i povestesc cum faceam mai demult pe blog si i le-am trimis pe mail, de aceea au diacritice, ca le-am scris in Word, nu direct pe blog. Acum, daca tot am facut-o, sa va spun si voua, am deja vacanta scrisa in cateva episoade, le mai perii poate putin. Am ce sa va arat de prin Romania, nu va faceti griji :).
Apoi vedem, filme, carti si ce mi-o mai tuna... ca de obicei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.