Nu doar muzica

 

 Gyorgy Dragoman - Corul leilor

Daca celor doua romane traduse pana acum in limba romana, Regele alb si Rugul autorul alegea sa dea voce prin intermediul unor copii (un baiat de 12 ani in primul si o fetita cam de aceeasi varsta in al doilea), acum situatia este putin diferita. Corul leilor este... un cor, in care se impletesc multe glasuri. Considerat un volum de proza scurta, in care perspectiva apartine deopotriva unor copii si unor adulti (ce-si amintesc uneori si de vremea cand erau copii), mie cartea mi s-a parut un minunat roman, metaforic vorbind. Are un personaj principal recurent, un laitmotiv, Muzica: instrumentala, vocala, de diverse genuri, uneori in luminile scenei, alteori un pretext pentru un fan de a trai aventuri amuzante sau un acompaniament discret (un disc cu O, brad frumos intr-unul dintre texte, cantareti stradali auziti in trecere pe fereastra unui apartament din Madrid, etc.) ori simple zgomote, mai tare sau abia perceputa in surdina, amenintatoare cateodata, sub forma bastoanelor de cauciuc ce izbesc scuturile trupelor speciale, Muzica este firul calauzitor al cartii. 

Inchipuiti-va un personaj care intr-un fel sau altul le marcheaza celorlalti viata sau le puncteaza un episod din ea, in timp ce personaje secundare, povestesc propriile intalniri cu eroul principal, caruia uneori abia ii intuiesc apropierea, precum copiii care asculta la usa apartamentului electricianului barbos Hells Bells. Este un fir comun atat de coerent incat ii putem reconstitui toate fatetele, impactul mai mic sau mai mare pe care-l are asupra celorlalti. Muzica insoteste iubiri, despartiri, e alinare si explorare, cunoastere de sine si formare, este acolo oriunde gasim curaj, ambitie, tradare, abandon, despartire, dezamagire, compasiune, practic e in toate sentimentele umane, parte din ele. 

Pe cat de diferit e fundalul sonor, la fel de diferiti sunt si protagonistii celor 30 de povestiri. Regasim si vocea candorii copilariei, uneori a unei copilarii chinuite de ambitii paterne (cum este cazul textului ce deschide volumul), alteori al unei copilarii ingenue sau poznase (Karcsika, Dracovenii) sau la limita intelegerii unor intamplari grave din lumea adultilor (Supa de pui). Gasim adolescenta rebela in acorduri de Hevimetal, un fragment despre peripetiile unui metalist ungur care pleaca in Polonia la un concert Judas Priest. Mi s-a parut cam artificial discursul, ticul verbal e abuzat, e ok sa spui "futu-i", dar nu la fiecare 2-3 cuvinte, in mijlocul ideii, nimeni nu vorbeste asa, cunosc destul de bine mediul. Si inca ceva, pentru precizie, fara sa scada deloc nota fragmentului, Vader e si a fost intotdeauna o trupa death metal, nu a cantat niciodata speed!  Sa nu intelegeti ca mi-a displacut, mi-a atins acea slabiciune a drumurilor in strainatate la concerte, cand pe la noi nu prea ajungeau trupe mari de gen.  Gasim nostalgici gata sa revina la pasiunea din tinerete, intr-un alt fragment amuzant si oarecum tragic, in care un tata isi roaga fiul cu studii de medicina sa-l ajute sa simuleze un infarct in fata fostei neveste pentru a putea din nou sa cante la tobe, va las sa aflati singuri legatura. Si muulte altele, avem medii diferite, culturi diferite, experiente atat de diferite incat cartea asta nu poate plictisi. 

Diversitatea este data si de ton. Chiar daca mai multe fragmente aleg formula monologului, unele sunt melancolico-nostalgie (precum Cry me a river), altele de o oralitate dinamica (Adrenalina).  Unele sunt contemplative, altele au ritm accelerat, actiune, tensiune, chiar si suprarealism, un fel de magie dark (cumva iti ramane in minte si fara sa vrei fragmentul cu titlul in rusa pe care nu pot sa-l transcriu, asa ca-l spun in engleza, You are leaving the american sector), jongleaza cu usurinta intre registrul comic, cel dulce-amarui si cel tragic de-a dreptul. 

Senzatia mea e ca Dragoman s-a jucat in volumul asta ca un copil care-si cauta vocea si identitatea, a experimentat tot felul de stiluri si de tonuri, persoana I sau persoana a III-a, fluiditate, curgere, dar si oralitate abrupta. Am remarcat exercitiul (inspirat probabil de inegalabilul experiment Lectii de dans pentru varstnici si avansati al lui Hrabal de a construi un roman dintr-o singura fraza) din Supa de pui, a carui prima fraza se intinde pe 5 pagini. Dar curgea atat de lin si de frumos incat abia la sfarsitul ei, cand am vazut punctul, mi-am dat seama ca ar fi cazul sa mai si respir :). Am mai remarcat si trucul legat - constient sau nu, poate fi doar un trademark al autorului - de atmosfera. Avand atat de mare experienta in a transpune mesajul prin viziunea unui copil, chiar si atunci cand observarea lumii apartine adultului, ea se raporteaza cumva cu o anumita prospetime la viata, este clar unul din acei putini autori al carui stil nu este lost in translation.

Pana la urma, cartea a iesit ca o compilatie cu diverse genuri muzicale. Unele piese ai dori sa le asculti in heavy rotation, altele doar pentru ca albumul este bun si nu vrei sa sari nimic. Precis cele care mi-au placut mie cel mai mult altora le-ar placea poate mai putin si invers. Insa exista aici de toate pentru fiecare, e imposibil ca macar cateva povestiri sa nu va faca absolut deloc sa regretati daca veti citi cartea!