Sfarsitul iluziilor

 

I'm Thinking of Ending Things (2020)

Am observat in ultima vreme cum se casca o prapastie tot mai mare intre distributia filmelor mai serioase, cu miez, si a celor de popcorn, de entertainment imediat. Cele dintai sunt promovate intr-un circuit destul de inchis al festivalurilor si cinematografelor de arta (cam inexistente in ultimele luni), celelalte au inundat platformele de streaming. Prapastia a devenit tot mai vizibila acum, cand avantajul vizionarii online, in siguranta si linistea de acasa, a facut ca orice prostie sa ajunga sa aiba mai mult public decat unele filme care ar merita mai multa expunere. Si-au dat seama de asta si actorii si regizorii cu greutate si au inceput sa produca tot mai des filme pentru Amazon, Netflix & comp. Asa ca sa nu va mire ca o sa scriu pe-aici mai mult despre filme care ruleaza pe Netflix si HboGo, cele doua platforme la care am acces. Oricum, va asigur ca si pe acolo, prin noianul de filme de actiune, cu super-eroi si adolescenti inadaptabili care isi dovedesc superioritatea, se mai gaseste cate ceva bun de clatit ochii si mintea.

Asteptam cu nerabdare ultimul film al lui Charlie Kaufman si m-am bucurat cand am vazut ca s-a orientat spre Netflix. E drept ca imi place foarte mult Kaufman scenaristul, care reuseste sa se joace cu mintea spectatorului, sa creeze un fel de magie a firului actiunii, care pana la urma se configureaza cuminte intr-un puzzle ce-si gaseste rezolvarea in final, cum numai Nolan o mai face (care apropo, nu inteleg de ce a simtit nevoia unui remake la Memento, dar se pare ca e in lucru). Pana acum, isi regizase numai doua dintre scenariile pentru marele ecran, Anomalisa si Synecdoche, New York. Cu filmul de fata ajunge la trei, insa aici scenariul nu este original, ci o adaptare a cartii unui anume Iain Reid, despre care primul amanunt care mi-a sarit in ochi este ca-i cumnatul presedintelui Islandei. Este a doua lui carte de fictiune, nu s-a tradus la noi inca, dar ambele volume se pot comanda pe Elefant, daca filmul va place si vreti sa vedeti de la ce a pornit. Eu nu m-as grabi, am senzatia ca volumul nu s-ar putea ridica la nivelul atmosferei pe care reuseste sa o redea Kaufman in film. Am observat ca cititorii cartii au fost la fel de descumpaniti (dar in sens invers) de bizareria scenariului ca si cei care nu au citit-o, deci nu se asteptau la nimic.

Despre ce este vorba? O femeie (Jessie Buckye) si un barbat (Jesse Plemons, ambii actori joaca in Fargo, daca ati vazut serialul, eu n-am ajuns inca la el, stiu doar filmul fratilor Coen, am o anumita reticenta fata de filmele transformate in seriale), care au inceput de curand o relatie, pornesc intr-o noapte cu viscol spre casa parintilor acestuia. Primul sfert de ora si mai bine e un road trip cu aspect de piesa de teatru, in care cei doi, intr-un cadru static, discuta diverse, cum fac oamenii la drum. Ajunsi la casa respectiva, totul ia o turnura foarte ciudata, incep sa apara tot felul de comportamente, gesturi si descoperiri inexplicabile. Si apoi nu va mai pot spune nimic, asta ar insemna sa rezolv puzzle-ul si vreau sa va las placerea de a o face singuri. 

Ce vreau insa sa va spun este ca e un film care pune niste noduri teribile in gat, cum nu mai simtisem de la The Broken Circle Breakdown. Pe la jumatate am simtit nevoia sa-i dau o pauza (un alt avantaj al streamingului) pentru a incerca sa-mi clarific ce naiba se intampla acolo (si am cam ghicit) dar si pentru a-mi mai domoli un pic tensiunea, starea de disconfort teribil indus de atmosfera de amar existential. Ca spectator obisnuit cu ritmul filmelor ce incearca sa te traga de maneca si sa te prinda cat mai repede in mrejele lor, trebuie sa ai rabdare, sa-i dai o sansa, in primele 20 de minute nu se intampla nimic, sunt doar doi oameni care discuta. La un moment dat, ea recita o poezie ce scufunda si mai mult spectatorul in starea indusa de vizionare. E un film despre singuratate, despre lipsa de speranta si de perspective, incarcat de simboluri, un horror psihologic mai mult decat drama-thriller, cum a fost etichetat. 

Cred ca e nevoie de o anumita structura sufleteasca inclinata spre melancolie si stari depresive pentru a-l imbratisa cu totul, de un anumit masochism pe care il am din plin. Imi plac filmele care-mi fac rau si-mi rascolesc tristetea, mai ales cand sunt bine facute, cand nu vad unde vor sa ma poarte, cand strecoara subtil cate un omagiu altor arte sau artisti (dans contemporan, poezie, pictura). 

Intotdeauna ajung la mine filmele care angajeaza participarea spectatorului, te scufunda cu totul in el, chiar daca apele sunt tulburi si adanci, nu ramai doar un privitor detasat. Daca simtiti la fel, atunci poate acest film va va fascina, cum mi s-a intamplat mie. Nu este pentru cei care cauta in filme divertismentul, ci pentru cei care vor sa reflecteze, sa simta intens, chiar daca arderea aceasta poate sa-i lase la sfarsit devastati, pentru a-si aduna apoi din nou energia si a o preschimba creator dupa puterile si aptitudinile lor. Exista intotdeauna, la capatul oricarei calatorii transformatoare, fie ea oricat de distrugatoare, o concluzie, ce se poate rezuma intr-o replica a personajului feminin (fara nume sau cu mai multe nume): Other animals live in the present. Humans cannot, so they invented hope.