Plimbari in epoca pandemiei pre-electorale 2

Prin Apuseni, până la Şuncuiuşul lăudat... 

 

Continuăm spre partea de Apuseni formată de Munţii Pădurea Craiului, pe care nu prea o călcasem până acum. Imaginilor văii Arieşului, pe care am mai cutreierat-o, îi iau locul cele de pe Valea Crişului, la fel de spectaculoase în acea zi senină când cele câteva pufoşenii noroase aduceau şi mai mult farmec peisajului.  

Şoseaua de la Câmpeni până la Beiuş este o încântare, mai ales că are ceea ce nu prea am văzut prin alte locuri din ţară, UN punct de belvedere amenajat (cu panorama de mai sus). Unul singur deocamdată, dar e un început spre un turism rutier civilizat, aşa cum am văzut prin alte locuri, cu hartă mare şi informaţii despre zonă. Ar fi putut exista mai multe, mai ales că respectivul punct prezenta un singur aspect legat de relieful zonei, mai rămân atâtea de povestit. Educaţia în spiritul respectului şi dragostei pentru natură se face şi prin înţelegerea a ceea ce vezi, fie că e vorba de floră, faună, formaţiuni geologice, lacuri, marcarea traseelor sau informaţii ecologice. Nu strică să le amintim des semenilor mai puţin civilizaţi în câţi ani dispar sticla de plastic pe care o aruncă nepăsători la marginea potecii sau ambalajul de ciocolată care, lăsat de alţii, le cam strică pozele de Instagram.

De la Beiuş intrăm spre ceea ce avea să fie în următoarele zile cartierul nostru general, două drumuri judeţene cu diverse variante şi dantelării comunale, ce ne-au făcut uneori să ne întrebăm "De ce? De ce am pornit pe acest DC fără milă pentru ambreiajul şi suspensiile bietei noastre case?". Iar răspunsul e simplu: ca să vedem locuri frumoase, interesante, nemaivăzute.

Primul dintre ele, lacul Vida. Pe lângă frumuseţea naturală a lui, sporită de faptul că îşi schimbă culorile în funcţie de anotimp şi de cum cade lumina, căpătând nuanţele copacilor din jur (acum, in miez de vara, era verzui, toamna devine rosiatic)

lacul mai are o particularitate, ceva ce a făcut ca intervenţia umană să-l transforme într-un peisaj şi mai interesant (cum nu se întâmplă prea des în natură): un sifon, un baraj în formă de pâlnie care-i reglează debitul, preluând apa în perioadele ploioase. E un lac-chiuveta!

După ce îi dăm ocol prin pădure, admirându-l pe toate părţile şi constatând că la capătul celălalt, mai puţin fotografiat şi cunoscut, se ascunde o poieniţă frumoasă, numai bună de petrecut ceva timp la marginea pădurii,   

ne hotărâm să rămânem peste noapte pe malul lui, dar "ospitalitatea" localnicilor, care nu puteau să facă baie în apropiere decât în acorduri de manele si spargand seminte, ne schimbă ideile şi nu mai ştim cum să fugim mai repede. Când atracţia locurilor păleşte în faţa prezenţei umane şi ciripitul naturii este acoperit de acordurile plângăcioase ale boxelor maşinii date nesimţit de tare, îţi vine să repeţi pentru a mia oară vechiul clişeu: "România e frumoasă, păcat că-i locuită!"

Şi acelaşi lucru ne-a venit să spunem când am ajuns la Şuncuiuş, unde nu manelele ne-au cam stricat cheful, ci individul cu gipanul care se plimba de colo-colo, vrând să le arate tuturor ce "jmecher" e el. Nu rezist prea mult în "civilizaţie", mai ales când asta înseamnă gălăgie, umbreluţe de soare şi hamacuri pe plaja naturală, aglomeraţie, un pom prea lăudat la care cei din zonă vin zilnic cu sacul, aşa că atunci când ajungi pentru prima dată să-i vezi fructele constaţi că e plin cu oameni veniţi să le culeagă. Sau, cum zice o altă vorbă din popor, poate nu mai reuşesc eu să văd pădurea de uscături. Aşa că plaja cea vestită şi amenajată nu mi-a atras privirea nici măcar pentru o poză, am fotografiat în schimb intrarea spre peştera "Ungurul Mare", lângă care se afla un perete asemănător cu cel al plajei amenajate, cu ceva mai puţină lume in jur. 

Am fi vrut să vizităm peştera, dar a doua zi am avut neplăcuta surpriză de a ni se spune că locul unde campasem, un loc oficial de camping de altfel, unde nu exista vreun indicator de campare interzisă pentru rulote/autorulote sau vanuri, cum e bordeiul nostru nepretentios, ne era interzis, că numai corturile aveau voie. Cam neprietenoasă abordare, dar românii se pare ca nu s-au obişnuit încă şi cu această formă de turism, diferită de tradiţionalele cazări sau corturi. Şi nu le înţeleg reticenţa de a nu putea să stai acolo unde stă un cort, care de multe ori are o amprentă mai mare decât urmele de roţi de maşină, nici pe aceea de a le călca iarba. Dacă în parcurile de pe afară văd că oamenii sunt încurajaţi să se aşeze la picnic, la noi iarba (şi nu vorbesc de aia de fumat) pare o comoară naţională bine protejată, pe care nu are voie să o atingă piciorul vulgului, un bun preţios, de muzeu. Oameni buni, iarba creşte şi se regenerează, nu e nevoie să o păziţi atât şi nici, cum se întâmplă la mine în sector (sectorul cu metrou nou :)), să creaţi în jurul ei adevărate puşcării, să puneţi metri de garduri la fiecare petecuţ, pentru ca doar asfaltul fierbinte sau inundat de aspersoare să ne rămână din parcuri. Dar asta e o altă poveste, legată de "amenajarea" parcurilor şi de spălări de bani şi de afaceri bazate probabil pe prietenii si pe cele vreo 10 firme aparute doar pentru a incheia contracte cu primaria sectorului... o poveste urata, care nu face obiectul vacantei mele. 

Oricum, locul unde campasem nu era cine ştie ce, prea aproape de drumul prăfuit pe care mişunau maşini tot timpul şi de tomberoanele din care se revărsau gunoaie. Şi chiar nu este sindromul vulpii care nu ajunge la struguri, pentru că am găsit struguri mai dulci. Ceva mai departe, la marginea Şuncuiuşului, într-un loc mai puţin umblat, mai pentru cunoscători sau exploratori din intamplare, ca noi, am descoperit o poiană unde nimeni nu îţi spunea că nu ai voie să stai pe iarbă, unde peisajul este şi mai frumos, tot pe malul Crişului Repede, dar într-o zonă cu pereţi înalţi şi spectaculoşi. Şi nici mulţimea de popor nu e atât de deasă, iar singurul factor de perturbare constant e glasul roţilor de tren, cu care te obişnuieşti de la o vreme, când începi să le înveţi orarul. 

 Aici avea să fie cartierul general în următoarele trei-patru zile de drumeţii şi plimbări prin Munţii Pădurea Craiului. Despre ele, data viitoare!