Drumul spre Paris trece pe la Moscova

  

Ismail Kadare - Dimineti la Café Rostand

 

Atunci cand, licean fiind, Kadare a scris o poezie despre Paris, i s-a pus in vedere ca, pentru a putea fi publicata, va trebui sa scrie una si despre Moscova. Aceste doua orase vor deveni strans legate in biografia autorului, creand o punte simbolica intre totalitarism si libertate, cele doua lumi intre care a pendulat de-a lungul intregii sale vieti. Alaturi de ele, cafenelele jaloneaza parcursul acestei carti, in jurul lor polarizandu-se amintiri, de la aceea din orasul natal unde tanarul autor isi invita prietenii la un coniac din primii bani facuti din scris fara sa stie ca acolo vor da nas in nas cu tatii lor, trecand pe la cele din Tirana, cu o simpatica incursiune pe la cea dedicata strainilor, de la parterul unui hotel, apoi din Moscova, unde la cafenea se servea doar ceai si apoi din Paris, locul unde isi afla inspiratia si se intalneste cu alti scriitori. 

Daca Moscova i-a marcat tineretea, autorul studiind pentru o vreme la prestigiosul, pe atunci, Institut Gorki, cu Parisul avea sa dezvolte in timp o relatie profunda, ale carei inceputuri au fost destul de tumultuoase, din momentul cand aterizeaza pentru prima data in Orasul Luminilor ca invitat fara invitatie la un eveniment, venit din subteran, dintr-o tara izolata social si politic, inconjurata de singuratate: "Sosirea, in oricare fel, era socanta. O jivina salbatica, un nebun ori un mort n-avea sa fie mai speriat la vederea luminilor de pe aeroportul Orly decat scriitorul realismului socialist care calca pentru prima data intr-un univers despre care nu stia daca-i apartine sau nu." Este la prima impresie o lume straina, in care traditia din Albania (si nu numai) a "cadourilor" ce insotesc o cerere nu exista, o lume pe care va invata cu timpul sa o cunoasca si sa o iubeasca. 

Volumul acesta de memorii, amintiri, secvente din viata lui Kadare, chiar daca nu trezeste acelasi interes ca romanele sale, are multe puncte de atractie. In primul rand, varietatea lui. Inainte sa apara in lumea mea Kadare, literatura albaneza insemna pentru mine doar Sabri Godo, cu romanul sau istoric Skanderbeg. Unele fragmente din cartea de fata imi largesc mult orizonturile in domeniu, chiar daca imaginea este una de suprafata, conturata mai mult subiectiv, a unor oameni pe care i-a cunoscut, mai putin a operei lor. Impresioneaza, de exemplu, imaginea poetului Frederik Rreshpja: "Se stie cat de rapida si inevitabila era in Albania prabusirea unei stele aflate in dizgratie. Versurile si poemele lui minunate au fost scoase din librarii si biblioteci. El insusi, o fire insingurata si trista, a devenit mult mai insingurat si mai trist. Inainte de a fi parasit de oameni, s-a indepartat el insusi de ei, pentru a nu le pricinui necazuri, cum spune in insemnarile lui. Dar asta nu i-a micsorat suferinta. Iar lucrul acesta il descriu cel mai bine versurile lui. Totul se ofilea in viata lui, se stingea si murea, doar poeziile lui erau tot mai frumoase. Ceea ce arata ca un nou echilibru se stabilise in viata lui. Ucis de o primavara inutila,/ Abandonat de lumea-ntreaga."

Evocarile lumii literare nu se opresc aici. Poate ca multi dintre autorii de la noi care au scris si publicat inainte de '90 regasesc experiente comune cu cele amintite de Kadare, de la dansul pe sarma in fata cenzurii comuniste la eschivele si nesiguranta iesirilor in Occident, insotite de conflicte, de propaganda realismului socialist impotriva Occidentului decadent. Exista si un capitol dedicat imaginii femeii in literatura si societatea albaneza si scriitoarelor provenite din aceasta tara, multe traind acum in alte colturi ale Europei, mai prietenoase cu literatura, dar si un omagiu adus Helenei, sotia sa, care ii sta alaturi de aproape 60 de ani. 

Nu ocoleste nici subiectul premiului Nobel, devenit o afacere nationala albaneza, un lucru pe care probabil ca si-l doresc mai mult ceilalti decat cel in cauza, pentru a face mai vizibila o literatura de la periferia Europei. Suna familiar? Si, tot despre Nobel, interesant cum el poate dezlega prietenii, intr-un episod ce-i are ca protagonisti pe Le Clézio si Modiano. Am amintit putin, foarte putin din varietatea de teme a acestei carti. As mai putea mentiona portretul unui filoalbanez cu care Kadare face o calatorie la Roma, paralela dintre Macbeth si Mama lui Gorki si mai sunt pe-acolo lucruri interesante pe care va las sa le descoperiti singuri. 

Chiar daca pe alocuri (rar, in scurtele texte de final) am avut senzatia unor rafuieli personale,  de polemica fara relevanta pentru publicul larg si este o carte pe care probabil ca nu as recomanda-o cuiva care nu a citit pana acum nimic de autorul albanez, cred ca cei care ii apreciaza romanele ar putea fi interesati si de aceasta completare a lor, ca o nota marginala, ca o potrivita precizare de context si ca un alt mod de apropiere de un scriitor ce a parcurs - cu sau fara Nobel - drumul de la literatura marunta la cea care ramane, drum ce a marcat un stil construit la intersectia dintre Moscova din anii studentiei si Parisul maturitatii.