Dupa unsprezece ani si jumatate...

 

... Pamela a plecat de langa noi. Cei care au cunoscut-o stiu ce catel bun si cuminte a fost, cum ne-am intalnit intr-un miez de iarna in 2009 pe un varf de munte, cand numai codita acelui schelet pierdut in viscol parea sa mai fie vie, agitandu-se frenetic ca si cum ar fi spus: "Vreti sa fiti oamenii mei?" Si am fost. Si ea a devenit cainele cel mai bun (stiu ca nu e frumos sa faci comparatii intre "copiii" tai dar nu ma pot impiedica sa nu o compar cu alti caini cu care mi-am intersectat existenta), care de indata ce a ajuns in casa a stiut, fara sa o invete nimeni, sa ceara afara dand cu labuta la usa, sa nu latre in casa, desi cand ajungea intr-o curte era leu, sa aiba exact acea proportie potrivita pentru noi intre cumintenie si zapaceala caineasca. Este singurul caine pe care l-am vazut torcand (nu sforaitul din timpul somnului, ci tors cu ochii deschisi cand era mangaiata). Si am facut impreuna plimbari frumoase, in Apuseni, pe cel mai inalt varf din Retezat, la mare, in turul Bulgariei cu vanul, nu conta ca era vara sau iarna, mare sau munte,

ca dormeam intr-o masina sau intr-un cort, oriunde erau oamenii ei Pamela se simtea acasa. Pana si la film a fost, la cinematograf, unde l-a cunoscut pe Cristi Mungiu.

 Au fost ani frumosi, in care ne-am plimbat, am citit si ne-am uitat la filme impreuna. La inceput, cand am luat-o de pe munte, ni s-a spus ca ar avea 7-8 ani... probabil ca dantura era prea tocita de atata rontait scoarta de copac sau ce-o fi gasit ea pe-acolo, dar pe atunci ne gandeam ca mai mult de 5-6 ani nu va sta cu noi, in cel mai fericit caz... Am avut timp impreuna dublu si tot nu a fost de ajuns, asa cum nici daca am mai fi avut inca 10 ani nu ar fi fost de ajuns.

Cand am aflat ca mai are de trait zile/saptamani, am preferat sa adopt atitudinea pe care as vrea sa o am si pentru mine, daca va fi vreodata cazul: am incetat orice tratament si, in loc sa o chinuim si sa o transformam intr-un caine apatic si indopat cu medicamente pentru a mai obtine poate cateva saptamani in plus, daca nu i-ar fi grabit sfarsitul, am vrut sa ne bucuram de putinul timp ramas. Am avut doua week-end-uri frumoase, ne-am  despartit impreuna de mare, de paduri, de parauri, de natura in care era mereu atat de fericita... 

Cu o saptamana si jumatate inainte de sfarsit...

si cu doua zile: 

 

Iar sfarsitul? A venit asa cum a trait, parca vrand sa nu faca prea mult deranj sau murdarie in casa... A iesit afara inclusiv in dimineata zilei fatidice, desi respiratia ii era grea si simtea nevoia sa se aseze dupa fiecare pas, a fost alerta si atenta pana in ultimul moment, urmarindu-ne tot timpul cu privirea, ca si cum ar fi zis (sau asa mi se parea mie, ca toti prietenii animalelor - urasc cuvantul "stapan" in contextul asta - tind sa le atribuie gandire umana) ca oamenii sunt mari, puternici, au protejat-o mereu si o pot ajuta sa nu sufere, ceea ce imi sporea senzatia de neputinta... Cu cateva minute inainte de ultima respiratie, s-a ridicat cu greu de unde statea si s-a apropiat de scaunul meu, la calculator, s-a asezat langa mine si, ceva mai tarziu, sufletul ei bun de catel a zburat in timp ce era tinuta in brate si mangaiata. 

Cei care au avut vreodata caine sau au cunoscut-o pe Pam stiu despre ce/cine vorbesc si inteleg ce pot sa simt acum. Pentru ceilalti, care eventual ar zice "e un caine, nu un om", pot doar sa spun ca e cea mai apropiata fiinta de conceptul de "copil" pe care am avut-o vreodata... Poate ca va mai fi candva un alt catel, poate nu... Acum zic nu, dar nu stiu daca voi rezista in fata unei perechi de ochi necajiti ce-si doresc sa fie adoptati daca ma vor gasi in momentul potrivit pentru a mi se strecura in suflet... Insa Pam a fost si va ramane pentru mine o minune canina irepetabila... Somn usor, cutu bun!