Intuneric, haos, moarte...

Lords of Chaos (2018) 

  

Sper sa reusesc sa vorbesc despre filmul asta fara sa dau prea multa apa la moara celor care le aplica metalistilor eticheta de infractori satanisti. Pentru ca este un film ce are la baza povestea reala a nasterii black metalului norvegian, un gen muzical marcat, la momentul aparitiei, de extremism, violenta, incendieri de biserici si cateva crime. Ceea ce a pornit ca un statement muzical, ca o dorinta de a crea haos si a impinge lupta anti-sistem pe teritorii nemaintalnite pana atunci, s-a amplificat ca un bulgare in rostogolire ce a adunat orgolii si frustrari individuale, degenerand intr-o competitie de genul "cine poate duce mai departe limita gesturilor extreme". 

La inceput a fost Euronymous, cu viziunea lui, ce avea sa creeze un subgen muzical mult mai rapid, mai violent, cu pretentia onestitatii convingerilor extreme, ca un strigat de revolta al unui adolescent impotriva unei societati prea cuminti, prea disciplinate, prea ancorate in reguli. Daca a vrut cu adevarat sa le arunce in aer sau doar si-a creat o astfel de imagine de scena ca o incercare reusita de a manipula piata muzicala, pentru a crea soc si, implicit, atentie, nimeni nu poate sti cu siguranta. Important este ca i-a iesit si, cu cat isi sustinea mai tare mizantropia, ura si instiga la distrugere si moarte, cu atat capata mai multi fani, mai multa atentie, mai multa popularitate, devenind un leader al sub-culturii Black Metal. 

In momentul cand a fost in masura sa-si deschida propria casa de discuri si propriul magazin de muzica, a intemeiat si un Black Circle, un fel de cult anti-crestin al apropiatilor, ce-si dorea sa imprastie teroarea. Trupa sa, Mayhem, a inceput sa adune adepti iar sinuciderea lui Dead, vocalul suedez cu tendinte depresive si morbide accentuate, a dus modurile de promovare a trupei pe culmi noi. Fotografia pe care a facut-o Euronymous atunci cand l-a gasit reprezinta coperta albumului Dawn of the Black Hearts (1995), considerata cea mai controversata coperta a unui album de pe piata muzicala.  Dupa ce si Euronymouys va fi ucis, membrii ramasi ai trupei vor scoate albumul considerat acum un clasic al genului, De Mysteriis Dom Sathanas, singurul album ce reuneste muzica interpretata de un criminal si de victima sa. In mod intentionat nu vreau sa amintesc numele criminalului, chiar daca s-au gasit destui care sa aplece urechea si la versiunea sa, aceea ca ar fi fost provocat si in legitima aparare. Dupa 15 ani petrecuti la parnaie si inca niste albume, din 2013 s-a mutat in Franta, unde traieste impreuna cu sotia sa, cetatean francez, careia i-a preluat numele (acum este domnul Stampila) si, probabil prin intermediul celor sase copii ai lor vrea sa imprastie mai departe nazismul si rasismul...

Filmul imbratiseaza perspectiva lui Euronymous si reda frenezia unor ani ce au marcat, cu bune si cu rele, intregul black metalul care s-a scris de atunci. Detaliile care au inconjurat viata si moartea lui Euronymous sunt multe si controversate si filmul incearca sa le capteze nuantele. Nu stiu cum s-au petrecut lucrurile in realitate, ce transformari au avut loc de-a lungul anilor in mintea si sufletul lui vazand ce a putut sa declanseze, ce monstri a putut sa conceapa, daca au fost remuscari, daca intr-adevar a urmat un drum de la ura la dragoste si, intr-un gest simbolic de maturizare, si-a taiat parul cu putin timp inainte de a fi ucis, daca figura criminalului nu a fost, la randul sau, inchisa in tiparul evolutiei de la nerd (aspect pe care fotografii reale il confirma) la eroul malefic lipsit de orice alt sentiment in afara de orgoliul nemarginit. Insa filmul reuseste sa redea bine o atmosfera, un curent aparut ca o revolta impotriva conformismului si o confuzie si fragilitate a spiritului, de multe ori regizorul Jonas Akerlund alegand sa reconstituie punctual imaginile ramase in fotografiile pastrate. De altfel el insusi a facut parte din aceasta lume, fiind in anii '80 baterist al trupei Bathory, una din referintele importante pentru Mayhem la inceputul carierei lor, deci isi cunoaste foarte bine subiectul. Ulterior, Akerlund a regizat videoclipuri pentru trupe precum Candlemass, Rammstein, Metallica, Prodigy.

Toti acei tineri, ale caror convingeri si credinte ajung sa se bata cap in cap, starnind nu de putine ori momente hilare (cam cum se intampla si cu true black metalul zilelor noastre), incapabili sa faca distinctia intre realitate si versurile pieselor nu sunt tipici doar unui curent muzical, ei au existat si exista in diverse forme in intreaga lume, sunt cei care ajung sa se sinucida pentru ca asa le-a spus un cantec, sunt cei care ajung sa se arunce in aer pentru a lua cu ei cat mai multi din cei de o alta credinta, sunt cei care intra cu pustile in liceele americane si incep sa traga la intamplare. Oriunde exista oameni, va exista si ura ce poate degenera in orice moment. Filmul acesta, prin care regizorul si-a dorit sa atraga un public mai larg decat cei apropiati de lumea metalului, functioneaza ca un studiu de caz si trebuie luat ca atare, fara a aplica etichete unei anumite minoritati muzicale.  Asa cum avertizeaza inca de la inceput, contine adevaruri si minciuni, perspective ce ar putea sa supere fanii vreunuia din cei implicati, nu de putine ori ironizati de viziunea scenariului. De altfel, cel care traieste in Franta nu a ezitat sa catalogheze filmul drept a lot of made-up crap, slanderous garbage si sa-si faca din nou cunoscute opiniile anti-semite la adresa lui Emory Cohen, actorul care il portretizeaza. Nu bag mana in foc ca distribuirea lui in rol nu a continut intentionat o alta ironie la adresa tampitului... Si da, imi place Burzum - Filosofem, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ridic in slavi puscariasul ca pe un geniu neinteles cand ideile lui de om matur au ramas la nivelul unui adolescent tulburat si confuz. 

Mi-ar fi placut, pentru si mai multa veridicitate si atmosfera, ca filmul sa fie vorbit in norvegiana dar alegerea a fost engleza, poate si din aceeasi dorinta a regizorului de a ii da o amprenta mai generala, de a-i facilita vizibilitatea si vizionarea. Chiar si asa, am apreciat dinamismul dat de alternarea tonurilor (de la furie dezlantuita la melancolie, de la amuzament la tensiunea confruntarii), delicatetea cu care filmul s-a apropiat de memoria celor disparuti, cateva cameo (aparitia de cateva minute a lui Jon Oigarden, unul dintre cei mai cunoscuti actori norvegieni, doar pentru a fi injunghiat si a fiului real al lui Csihar in rolul tatalui sau intr-o secventa din studio), interpretarea. Uneori uitam ca este un film, aveam impresia ca asist cu adevarat la nasterea in chinuri, sange si foc a black metalului.