joi, 13 mai 2021

Doua familii, noua destine

 
Fernando Aramburu - Patria 
  
Oriunde exista terorism, vor exista victime inocente. Oriunde teroristii si victimele lor convietuiesc in acelasi spatiu si sunt parte din aceeasi natie, chiar daca se va fi stins conflictul, vor ramane intr-o parte resentimente, intrebari fara raspuns, nevoia de a intelege, de a afla, de a rascoli trecutul in cautarea adevarului sau in cealalta de a-si vindeca ranile prin cautarea de scuze si motive puternice care sustin actiuni ilegale si imorale, dorinta de a le trece sub tacere sau a le face uitate, considerand ca au servit unei cauze drepte. In Europa ultimului secol, cele mai vizibile astfel de organizatii teroriste au fost ETA si IRA, ambele grupari nationaliste si separatiste ce nu au ezitat sa recurga la atentate pentru a-si face auzit punctul de vedere. 
Romanul lui Fernando Aramburu ne poarta in Tara Bascilor, intr-o perioada cand conflictul propriu-zis s-a stins, dar cenusa lui inca mocneste. Bittori (am banuiala ca este un nume basc echivalent cu Victoria si nu este singurul motiv pentru care caracterul personajului mi-a amintit de protagonista Baltagului), al carei sot a fost ucis intr-un atentat, revine in satul natal, unde locuieste prietena sa din tinerete, Miren, devenita mama unui terorist ETA. Doua familii dezbinate de o crima isi unesc vietile pe parcursul cartii si deruleaza un fir al amintirilor insirat de-a lungul a peste 20 de ani. Uneori, pentru a rememora anumite episoade, este suficient un mic obiect sau o secventa, o madlena declansatoare: o janta stralucitoare de bicicleta, o panza de paianjen, o bratara de plastic... Alteori, ele vin natural, sirul gandurilor este preluat de un alt personaj si impreuna construiesc un roman cinematic, cu capitole scurte, usor de vizualizat. De altfel, el a si fost ecranizat intr-un serial HBO, despre care nu va pot spune nimic, nu l-am vazut... 
Secventele se deruleaza intr-un du-te vino prin timp, aducand in prim-plan, pe rand, pe fiecare dintre membrii familiei lui Bitori (fiica si fiul sau) si a lui Miren (sotul, fiica si cei doi fii). Cartea se orienteaza mai mult spre trairile personajelor, fundalul social este unul destul de diluat, nu incearca sa sondeze divizarea produsa, chiar si printre basci, intre adeptii masurilor radicale si cei pacifisti, ci impactul uman, individual, instrainarea si neincrederea ce se produc in cadrul unei comunitati restranse, durerea imposibil de alinat si remuscarile. 
Schimbarile de perspectiva se produc uneori in cadrul aceleiasi fraze, trecand de la persoana a III-a la vocea interioara a personajelor, punand adesea in lumina discordanta dintre fatada, imaginea afisata, si lumea lor interioara: zambete false, ura reprimata, teama ca mod de a fi complice la crima, prin indepartarea de victime, de familia celui ucis, ca sa nu  aiba aceeasi soarta. Pe langa aceste schimbari de perspectiva, intervine din cand in cand o voce omniscienta ("nimeni nu stia asta, numai eu") ce completeaza tabloul de ansamblu. 
Spuneam ca miscarea de eliberare a Tarii Bascilor este un fundal, dar pe el se tes maruntele miscari de eliberare personala ale personajelor: de sub influenta parintilor, de necunoasterea adevarului, dintr-un mediu cu care nu impartasesc aceleasi aspiratii. Fiecare traieste in propria inchisoare, fie ca ea este una concreta, fizica, ori a conventiilor sociale, una a obsesiilor sau a propriului trup.  
 Si, pentru a scapa din ea, pentru a-si linisti constiinta de complici la crime si acte de terorism, fiecare incearca sa creada ca rolul sau intr-un atentat nu a fost unul important: "Unul un pic, altul un pic si, dupa ce se intampla nenorocirea provocata de toti, nici unul nu se simte responsabil, pentru ca, nu-i asa, eu doar am scris pe ziduri, eu doar le-am spus unde locuieste, eu doar i-am zis cateva, nu zic ca nu l-am jignit, dar, stati putin, au fost doar vorbe, zgomote trecatoare in aer."
Cartea evita patosul, tonul sentimental, romanul nu se transforma intr-unul al macinarilor mistuitoare, nici intr-un vehicul al ideilor politice, pastrandu-se echidistanta intre cele doua perspective opuse.
Trecand la aspectele negative, sper sa nu fie considerata o remarca homofoba, dar prea fiecare carte aspiranta la statutul de bestseller din ultimii ani trebuie sa aiba macar un personaj gay, agenda incluziunii si diversitatii devine un cliseu nu doar cinematografic (recentul scandal al Globurilor de Aur, unde se pare ca nu meritocratia ar trebui sa primeze, ci diversitatea!). Apoi intervine din nou problema mea cu vocile interioare. Toate aceste personaje - si sunt 9! - indiferent de statutul lor social si de gradul de cultura, au o singura voce, aceea a autorului... Structura aceasta usurica, a capitolelor scurte, alerte, dau o senzatie de lejeritate si superficialitate ce contrasteaza cu seriozitatea si miza temei. Abordarea mi s-a parut pe ansamblu cam telenovelistica iar unele episoade oarecum in plus, de genul o scena relatata din doua perspective fara a aduce nimic nou... Si aceasta evocare a terorii este, oricum, foarte departe de cea din alte carti, mi-a umblat prin minte o comparatie cu Sarbatoarea Tapului, de exemplu, dar nici nu as sti de unde s-o incep, diferenta e ca de la cer la pamant.
Nu este o carte neplacuta, nu am simtit ca m-am luptat sa ajung la capatul celor 700 de pagini dar, privind retrospectiv, nici nu simt ca m-ar fi imbogatit. Poate si pentru ca am citit-o prea aproape de Apeirogon, ca tot vorbeam despre terorism din perspectiva a doua familii aflate in tabere opuse. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.