Cand copiii se sting...

 

Yoko Tawada - Ultimii copii din Tokio

 

Ca sa fac intr-un fel legatura cu ziua cand tarile ex-comuniste sarbatoresc Ziua Copilului, un moment in care oamenii privesc cu speranta si bucurie la viitorul lor, va propun acest mini-roman, ce se poate citi cu usurinta intr-o zi ploioasa si mohorata precum cea de azi. Parca imi scormonesc (si vremea, si cartea) mai adanc dispozitia depresiva, printr-o meditatie gri asupra unui posibil scenariu a ceea ce ar deveni Pamantul, un poem al lentei alunecari in intunericul civilizatiei. 

O catastrofa ecologica nenumita a transformat Japonia intr-un loc bolnav, izolat de restul planetei, poluat, din care vietatile au disparut aproape cu desavarsire, in afara cainilor de inchiriat si a pisicilor moarte putand fi vazute doar in cartile vechi, iar multe din cele ramase au carnea otravita; batranii supravietuiesc mai mult, ca si cum un blestem s-ar fi asternut asupra omenirii, inversandu-se directia fluidului vital, iar copiii slabiti, cu muschii atrofiati, cu organismele incapabile sa asimileze hrana solida se sting la varste tot mai fragede. Tara este complet singura in fara unei situatii misterioase si de neimaginat, aeroporturile s-au inchis si peste tot pluteste o senzatie de sfarsit de lume, atmosfera unei asteptari fara speranta  in frumusetea ei sumbra, similara cu aceea din Melancholia lui von Trier. In acest cadru intunecat se construieste relatia dintre Yoshiro, un strabunic de peste 100 de ani, o varsta ce formeaza majoritatea populatiei active si Mumei, care i-a fost lasat in grija inca de la nastere. Cele trei generatii care ii despart ofera ocazia alcatuirii unei lumi a contrastelor, in care nu doar realitatea concreta, inconjuratoare este radical schimbata, ci si aceea creata din cuvinte, multe disparute acum din vocabular. 

Perspectivele pe care le ofera cartea sunt multiple, traversand sirul generatiilor la capatul caruia se situeaza cei doi. Daca batranul inca in putere are impulsul de a visa la un viitor al micutului, copilul slabit se concentreaza mai mult asupra senzatiilor de moment, ajungand chiar sa-si creeze o originala geografie interioara a corpului sau. In timp ce Yoshiro isi aminteste de (auto)compatimirea pe care o cauza orice raceala marunta in copilaria lui, Mumei a invatat, ca toti cei de varsta lui, ca febra este o stare naturala si permanenta, ca oasele decalcifiate fac pasii nesiguri si dintii care cad nu mai cresc... 

Intr-o lume fara copii sanatosi, presiunea pe umerii medicilor devine tot mai mare. Multi pediatri sufera de insomnii, ajung la sinucideri sau, pentru a supravietui stresului meseriei, se organizeaza intr-un sindicat ce refuza legaturile cu marile companii farmaceutice si rapoartele catre Ministerul Asigurarilor, incercand sa gestioneze singuri o criza fara sfarsit. Stomatologii, la randul lor, incearca sa indulceasca situatia.

"Recent, medicul ii spusese lui Yoshiro: 

- Un copil caruia nu-i place mirosul laptelui nu ar trebui sa fie obligat sa bea asa ceva. Dar nu ar trebui sa i se dea prea mult lapte nici unuia caruia ii place. 

Cand Yoshiro ii raspunsese "Am mai auzit lucrurile acestea", dentistul il privise pe Mumei in ochi si il intrebase cu glas serios: 

- Tie iti place laptele? 

Fara sa ezite, copilul zisese: 

- Prefer ramele. 

Derutat, Yoshiro nu reusise sa vada ce legatura exista intre lapte si rame. Privise afara pe fereastra, dar dentistul ii spusese netulburat copilului: 

- Asadar, tu nu esti vitel, ci pui de pasare, nu? Vitelul creste cu laptele mamei lui, vaca, dar puii de pasare cresc mancand ramele aduse de parinti. Numai ca ramele traiesc in pamant, iar cand pamantul este contaminat si gradul de contaminare al ramelor creste. Din cauza asta pasarile nu se mai hranesc cu rame (...) Poti, in schimb, sa prinzi si sa mananci insectele ce zboara prin aer." 

Distopia pe care o propune autoarea japoneza construieste o lume stranie, in care fiecare detaliu adauga noi straturi si dantelarii universului propus, alcatuind in acelasi timp o meditatie asupra unei posibile lumi viitoare - generata de o catastrofa ecologica? de un razboi atomic? nu stim -  si o metafora a conditiei umane, in care sfarsitul - previzibil, dar nu conteaza absolut deloc - se contureaza ca un strat catifelat si delicat de cuvinte si ganduri, cu o tandrete fermecatoare si plina de empatie, curgand usor si firesc. Este acel gen de duiosie literara dulce-amaruie care nu devine dulcegarie si, prin asta, reuseste sa ajunga si in sufletul meu... Literar vorbind, mai mult decat cartile despre copii in suferinta ma ating cartile cu un stil anume, cu un mod foarte personal de a isi expune subiectul pe care Yoko Tawada il are, in ciuda sau gratie traducerii, nu-mi dau seama :). Eu zic sa o cititi, poate va va placea, poate nu, dar sigur intriga pentru ca este ceva cu totul diferit (si ma refer la jocurile semantice), asta pe langa faptul ca japonezii au oricum exotismul lor.