Cine sa mai stie ce este adevarat?!

 

All is True (2018) 

Dupa ce de ani buni incoace Sir Kenneth Branagh a interpretat pe scene celebre si pe marele ecran roluri ale unor personaje shakespeariene, de la Hamlet la Macbeth sau Iago, obtinand nominalizari la Oscar pentru roluri dar si pentru scenariu adaptat (Hamlet), in 2018 s-a hotarat ca ar fi cazul sa isi joace chiar idolul, dramaturgul de a carui opera s-a apropiat intotdeauna cu admiratie, fie ca i-a urmat stilul si spiritul, fie ca a tratat-o cu o ireverentioasa post-modernitate ce isi asuma mai mereu riscul de a face alegeri chestionabile pentru a-si pune subiectul intr-o lumina noua. 

De data asta, s-a hotarat sa sa regizeze si sa produca o noua viziune asupra ultimei parti a vietii lui Shakespeare, acei cativa ani de dinaintea mortii in care a revenit acasa, la Stratford-upon-Avon, dupa o viata petrecuta la Londra, departe de familie. Despre perioada in cauza nu se poate decat specula. Poate a fost, asa cum prezinta filmul, o impacare cu sine, cu o sotie neglijata si cu o fiica ce purta vina de a-i fi supravietuit fratelui geaman, Hamnet, un timp al regasirii, eventual amenajand o gradina in memoria celui disparut la o varsta frageda, pe cand tatal ii era departe, dand reprezentatii in capitala, al impacarii cu ceilalti, pe care intotdeauna si-i tinuse departe de viata si de suflet. 

Este surprinzator cum aceasta personalitate care numai de imaginatie nu duce lipsa in scrisul sau se transforma in film intr-un personaj atat de lipsit de imaginatie, de limitat de propriile obsesii si autocentrat cand vine vorba de cei din jur. Dar nu aici stau obiectiile mele. Oarecum mi-a displacut modul in care, sub umbrela generoasa a titlului All is True, jongleaza cu realitatea si fictiunea, cu supozitiile si revelatiile, de exemplu transformand o fiica analfabeta intr-un geniu literar, punctand detaliile picante presupuse de posteritate in goana dupa senzational si totusi nereusind sa iasa prea mult din stereotipuri. 

Ceea ce cred ca m-a dezamagit cel mai mult a fost atmosfera voit elegiaca, melancolica si contemplativa, ce nu reusea sa se plieze pe scenariu, avand tot timpul nevoie sa se sprijine pe versurile sonetelor shakespeariene. Da, e frumos sa-i vezi pe Ian McKellen si Kenneth Branagh facand concurs de recitare, dar cand prietenia si complicitatea se transforma intr-o competitie, intr-un duel declamativ al cuvintelor, parca intentia filmului trece razant pe langa realizare si apare o senzatie de artificial, de fabricat. In ciuda numelor mari de pe afis (Branagh a stiut mereu sa se inconjoare de actori de prestigiu in filmele sale) si in ciuda imaginilor studiate, a unui filon de tristete dat de sentimentul pierderii ce-l strabate de la un capat la celalalt, filmul da pe alocuri senzatia nu ca ar dori sa creeze un portret viu al unui om, ci ca ar vrea sa-si puna protagonistul intr-un manual, sa ne ofere o lectie din opera lui. Si face asta exact intr-un film care pretinde ca incearca o aprofundare nu a laturii artistice, ci a relatiilor umane, a captarii unei perspective in care actorul/poetul/dramaturgul s-ar transforma in sot/parinte/prieten/barbat al timpului sau.

 Si aici ajung la cel mai slab punct al filmului: scenariul. Are o teatralitate care nu imbratiseaza tonul sau, atmosfera generala de melancolie, dand senzatia ca ar fi scris mai degraba pentru a fi reprezentat pe o scena de teatru si ca mijloacele filmului nu i se potrivesc. Mai are acel caracter episodic in care parca am privi scene disparate, taiate abrupt tocmai cand incepi sa intri in atmosfera lor, creand senzatia unui colaj, a unei succesiuni de secvente ce-si gasesc continuitatea doar prin personajul care se plimba dintr-un cadru in altul si interactioneaza cu ceilalti. Incearca o abordare moderna vrand sa pastreze destul de mult din conventiile teatrale clasice, ceea ce produce o alaturare cam fortata intre vechi si nou, un ghiveci de realitate si zvonuri conturate ulterior, cu multe referinte la personaje si replici shakespeariene ce pot delecta amatorii de gaselnite metatextuale insa nu sunt deloc reprezentative pentru portretul dorit. Scena in care Branagh si McKellen se intrec in interpretarea Sonetului 29 (recunosc ca a trebuit sa caut, mi s-a parut mereu imposibil sa le retin "titlurile") este minunata in sine, ar putea reprezenta un studiu de actorie, prin modul in care doi oameni foarte talentati pot sa transforme sensul textului din interpretarea si expresia lor, dar gratuita, ca multe si dese momente in care posibila imersie in film este intrerupta brutal reamintindu-ti ca te afli in fata unei scene pe care actorii isi declama replicile (cu virtuozitate, ce-i drept!) dar ca nimic din ceea ce vezi nu poate fi adevarat, fiindca abordarea e una de secol XXI, cu trageri la tema ce incearca parca sa integreze toate problemele lumii contemporane, de la feminism sau disforie de gen (nu s-au putut hotari in privinta fiicei dramaturgului) la orientarea sexuala, ce contureaza portrerul unui om surprinzator de patriarhal pentru un autor cu o viziune atat de progresista in privinta personajelor din operele sale...