vineri, 9 iulie 2021

Doua razbunari

 Cele doua filme de mai jos, privite sintentic, au o tema comuna: un fost dur, acum retras intr-o viata linistita, ce pare sa-si fi gasit tihna alaturi de familie (in primul caz) sau de iubita sa (in al doilea), se vede nevoit sa revina in actiune atunci cand ceea ce are mai drag pe lume devine tinta amenintarilor sau mai rau. Sunt doua filme total diferite ca registru, unul onest, de popcorn, din care nu lipseste umorul, al doilea cu pretentii  artsy, meditativ si cu accente bizare. Sa vedem in ce fel si in ce masura isi implinesc menirea.

 
  Nobody (2021)

Dupa ce de ani buni Bob Odenkirk il interpreteaza pe avocatul Saul Goodman, pare sa fi simtit nevoia sa mai joace si altceva, un personaj ce mi-a amintit destul de mult de Keanu Reeves din John Wick sau de Liam Neeson din Taken. Candva, Hutch, eroul pe care il joaca, lucra pentru FBI, fiind, dupa cum el insusi afirma, "ultimul om pe care (vrei sa) il vezi batandu-ti la usa". Retras din viata agitata si din orice arhive, acest Nobody duce putin cu gandul la istetul Ulise,  retragandu-se din atentia ciclopilor ce ar putea sa-l urmareasca. Numai asa este in masura sa-si intemeieze o familie si sa pretinda ca a lasat in urma acea existenta intr-atat incat atunci cand doi hoti vin sa-i jefuiasca locuinta se lasa pradat, devenind obiectul dispretului fiului sau, desi - sau tocmai pentru ca - stie ca cei doi talhari ii ameninta cu un pistol fara gloante. Dar ca si in cazul lui John Wick este nevoie de un detaliu aparent minor pentru a incepe sa rostogoleasca un bulgare ce va inghiti intreaga mafie ruseasca din oras, cu muntii ei de bani.
Filmul merge pe retetele cunoscute, le aplica fidel si este exact ceea ce te-ai astepta sa fie, un film de actiune cu secvente uneori exagerate (de genul "dai intr-unul, crapa trei"), cu mult umor, cu personaje agreabile, cu binele invinge raul pana la (eventualul) sequel cand trebuie sa il invinga din nou, cu cliseele tot mai ancorate in filmele de gen ale delimitarii clare in personaje pozitive si negative, exact acel film pe care il poti savura cu o punga de popcorn in fata, forma de escapism cinematografica traditionala, ce nu-ti ridica probleme de etica, nici nu-ti schimba existenta, dar te face sa te simti bine in timpul vizionarii, reusind sa amuze si sa destinda. Iar cheia succesului o reprezinta Bob Odenkirk, care se alatura acum galeriei de actori extrem de potriviti in filme de actiune, ce pot insufleti pelicula prin insasi prezenta lor.
 
Mandy (2018) 
 
Si acum sa vorbesc despre un film ciudat si prost, desi daca e sa-l privesti in esenta lui, tot aia vrea sa spuna, si tot la macel ajunge, oricate poleieli metafizice si filtre iesite din viziunea "revolutionara" a unui anumit regizor/scenarist Panos Cosmatos i s-ar aplica. 
Personajul interpretat de Nicolas Cage traieste alaturi de iubita sa, Mandy (Andrea Riseborough) intr-o padure, departe de oameni. El lucreaza ocazional ca taietor de lemn si sa nu aveti nici o indoiala ca drujba lui Cehov, care apare in primele secvente, nu isi va gasi o buna utilizare mai tarziu in film. Ea sta mai mult acasa si deseneaza, citeste, ii povesteste cand se intoarce despre lecturile ei. Uneori lucreaza ca vanzatoare la un magazin. Cand seful unui cult (inspirat de personalitatea lui Charles Manson) pune ochii pe ea, viata lor tihnita ia sfarsit si el va trebui sa infrunte viziuni si personaje de cosmar, cu care cultul respectiv facuse un pact de sange. Ce urmeaza nu va mai spun, puteti incerca sa vedeti sau doar sa va imaginati.
Cosmatos se viseaza poate un regizor a carui viziune sa fie incadrata undeva intre transcendenta lui Malick si bizareria lui Lynch. Ceea ce ne pune in fata este o ciudatenie vizuala gratuita, cu filtre folosite la intamplare, imagini incarcate cu verde si albastru pe alocuri, cu rosu cel mai des, ce distorsioneaza inutil cadrele si dau o senzatie fortata, de low budget. Subiectul este, evident, unul de categoria B, similaritatile cu filmul de mai sus sunt evidente, normal ca si personajul lui Cage a avut inainte o existenta agitata din care i-au mai ramas niste arme si reflexe necesare pentru a-si duce la bun sfarsit razbunarea. Dar Cosmatos incearca sa puna mister acolo unde nu este, sa ridice intreaga experienta a vizionarii la nivel spiritual, sa-i dea conotatii mistico-filozofice nefondate pe nimic din dezvoltarea filmului, sa incetineasca fortat ritmul pentru a introduce viziunea sa artistica, un amestec de imagini similare experientei LSD-ului cu secvente animate cu aspect de manga, sa puna de toate pentru toti ca poate ceva bun o iesi din asta... Ceva bun iese, un Nicolas Cage scaldat in sangele dusmanilor, un personaj bine interpretat, niste referinte (de obicei strecutare prin intermediul televizorului cuplului) la anii '80, din care reclama la Cheddar Goblin ar merita poate chiar un film al ei :). Dar se pare ca reteta continua sa functioneze, bizarul, oricat de bine sau prost facut ar fi, atrage criticii ca cheddarul goblinii si abia asteapta sa descrie productia drept "visually stunning". Mie mi s-a parut doar obositoare vizual si pretentioasa ca prezentare, in rest tot un B movie ramane...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.