Cand vrei sa lasi o urma in timp

  

Penelope Fitzgerald - Libraria 

 

Cand in 1959 o vaduva, o prezenta destul de stearsa in micuta localitate unde traieste, se hotaraste sa deschida o librarie, initiativa ei va diviza comunitatea. Ceea ce pornea din dorinta de a aduce o forma de divertisment intr-un loc fara prea multe perspective ("In 1959, cand in Hardborough nu se gaseau fish and chips, spalatorii sau cinematografe, cu exceptia a doua sambete pe luna, oamenii simteau o nevoie acuta de toate acele lucruri, dar nimeni nu luase in considerare si, cu siguranta, nu se gandise ca doamna Green dorea sa deschida o librarie."), vazuta de unii ca o dovada de curaj, de altii ca una de nesabuinta, se dovedeste pentru o vreme o intreprindere cu mai mult succes decat se prefigura initial. 

Florence Green porneste afacerea cu multe sperante dar si incertitudini, astfel ca orice incurajare si dovada de incredere ii poate ridica moralul, chiar daca asta inseamna a tine limba unui cal pentru ca stapanul sa-i poata pili dintii, spunand ca i-a cerut sa-l ajute pentru ca "sunteti gata sa incercati lucruri cu mici sanse de reusita". Cumpara o cladire veche de vreo 500 de ani, lasata in paragina, care vine la pachet cu multa umezeala si cu o stafie. Incearca sa o ignore, cum da deoparte si imaginea ce-i bantuie mintea, aceea a unui batlan in zbor, in timp ce incearca sa inghita un tipar  care se zvarcoleste sa scape, o metafora elocventa pentru obstacolele pe care le are de intampinat Se inconjoara de colaboratori surprinzatori, printre care o fetita de 10 ani si un batran retras, care rareori iese din casa. Si-o antagonizeaza pe doamna Gamart, o femeie bogata, cu relatii, ce constata brusc ca si-ar dori exact acel spatiu pentru un proiect propriu, un Centru pentru Muzica si Arte. Cumpara peste 200 de exemplare din Lolita, roman recent aparut ce se bucurase de cronici pozitive dar si de contestatari acerbi, cu entuziasmul si increderea unei femei de afaceri pline de bune intentii, dar fara prea mare legatura cu subiectul pe care il promoveaza ("eu sunt negustoreasa si nu am fost invatata sa inteleg artele") si, in ciuda flerului sau ori tocmai datorita lui, are succes!

Florence traieste intr-una din acele localitati de pescari de pe coasta Angliei care se mai anima vara, odata cu venirea turistilor, apoi intra intr-o stare de semi-hibernare pana vara urmatoare. Intr-un "catun asa de respectabil si adormit" a trait si a lucrat pentru o vreme intr-o librarie si autoarea. Radacinile biografice se strecoara in paginile cartii, prin amintirea celor ce se refugiau in libraria ei din calea ploii sau doar pentru ca acolo ii purtau pasii, fara un interes real pentru carti. Dar nu va imaginati ca vom afla aici experiente precum cele povestite de Shaun Bythell, pentru ca el - din fericire - nu traieste intr-un fel de Dogville unde aliantele se fac si se desfac intr-o clipa, tradarile se petrec cu usurinta, zambetele fatarnice ascund rautate si interese personale meschine. Insa am constatat cu mirare ca exista un punct unde preferintele clientilor lui Bythell si ale celor din libraria de aici se intersecteaza, convergand spre carti despre razboi si de tipul how to... (Build your Own Racing Dinghy). Si spre viata familiei regale, mai greu de urmarit pe timpuri altfel decat din carti... Si spre noua senzatie editoriala, Lolita. Iar vizitatorii unei librarii nu se schimba de-a lungul timpului, asa cum a avut prilejul sa constate si Bythell: 

"In dupa-amiezile umede, cand se intetea un vant sfichiuitor, la Old House erau multi petrecareti tristi si intarziati. Christine, care le spunea ca aduceau nisip in magazin, era severa cu ei, presandu-i sa decida ce voiau sa faca. "Rasfoitul cartilor face parte din traditia unei librarii", i-a zis Florence. "Trebuie sa-i lasi sa stea si sa cerceteze". Christine a intrebat-o ce-ar face Deben daca toti i-ar intoarce pestii pe toate partile. Chiar si pe unele dintre felicitari erau urme de degete."

Exista si urme de umor in acest roman, ca amprentele lasate pe cartile postale, dar el ramane in principal unul satiric, ce analizeaza dinamica relatiilor umane din cadrul unei comunitati a Angliei rurale de la jumatatea secolului trecut care in simplitatea lor nu lasa deoparte nici nuantele psihologice, nici pe cele birocratice si sociale, toate sub pretextul experientei unei femei care, urmandu-si un vis, a incercat sa lase o urma in timp. Dar asa cum valurile vin si sterg cu atata usurinta urmele din nisip, nici bunele intentii nu vor ramane nepedepsite... Penelope Fitzgerald are un mod bine definit de a reda sub aparenta simplitate stilistica o multime de nuante, de a crea personaje vii, exprimandu-le concis motivatiile si actiunile - poate prea concis si lipsit de orice atasament, ca si cum si-ar detesta personajele, inclusiv pe eroina principala, dar e o abordare pe care o prefer oricand celei melodramatice, desi ar putea exista o cale de mijloc... 

As spune ca pune o oglinda in fata unei epoci, chiar si acum, intr-un moment al istoriei in care librariile supravietuiesc tot mai greu si a deschide una este un act de curaj de alta natura decat atunci cand caracterul temerar era dat de nou, de ceva nemaivazut prin locurile respective;  dimpotriva, tine mai mult de accesul aproape nelimitat la resursele virtuale si de prea multe alte atractii si distractii. Asa ca e o carte ce capata o noua actualitate si  ecouri diferite, mai ales ca natura umana nu s-a modificat si cei care detin puterea - indiferent de forma ei - vor dori intotdeauna sa o arate, sa ii "puna la punct" pe ceilalti, sa le inabuse initiativele ce nu le sunt pe plac.