Jurnal de inchisoare

 

 

Ahmet Altan - Nu voi mai vedea lumea niciodata 

 

Acum cateva luni, Ahmet Altan, scriitor si jurnalist turc, opozant al regimului Erdogan, a fost eliberat dupa peste 4 ani petrecuti in inchisoare. Cartea aceasta a fost scrisa in timp ce era intemnitat pentru - credea pe atunci - tot restul vietii sale, intr-o perioada cand nu spera ca va mai iesi viu de dincolo de gratii. 

Nu voi mai vedea lumea niciodata reuneste o serie de eseuri ajunse la editorul lor asa cum au fost concepute in inchisoare, cu creionul pe hartie, transmise prin avocatii scriitorului. Ele aduna gandurile si marturiile unui om care a pierdut speranta de a mai trai liber, asa ca libertatea interioara ramane singura consolare ("Indiferent unde m-ati inchide, eu voi calatori prin lume cu ajutorul aripilor mintii mele infinite.") Fragmentele ce descriu experienta inchisorii, gandurile si senzatiile asociate, au o continuitate cronologica si de idei ce le dau un aspect unitar, de memorii depanate in ritmul timpului ce trece. 

Am descoperit in carte un om capabil sa-si construiasca o realitate a mintii, sa se detaseze de propriul corp intemnitat, refugiindu-se in intelepciunea inaintasilor, ce priveste deschis, cu luciditate, lumea de care crede ca sa se va desparti pentru totdeauna, tanjind dupa firescul gesturilor si momentelor cotidiene:

"Nu voi mai putea saruta niciodata femeia pe care o iubesc, n-o sa-mi mai pot imbratisa copiii, sa ma intalnesc cu prietenii, sa ma plimb pe strazi. Noi voi mai avea la dispozitie odaia mea de scris, laptopul, biblioteca. Nu voi mai putea asculta un concert pentru vioara si orchestra, sa plec intr-o calatorie, sa inspectez rafturile librariilor, sa cumpar paine intr-o brutarie, sa privesc marea ori un portocal sau sa simt in nari mirosul florilor, al ierbii, al ploii, al pamantului. Noi ma voi mai putea duce la cinematograf. Nu voi mai putea sa mananc oua cu carnati, sa beau un pahar cu vin sau sa ma duc la un restaurant si sa comand peste. Nu voi mai putea sa privesc rasaritul. Nu voi mai putea sa sun pe nimeni la telefon si nimeni nu ma va mai putea suna pe mine. Nu voi mai putea deschide singur vreo usa. Nu ma voi mai trezi niciodata intr-o incapere cu draperii."

Dar aceasta distantare de tot ce este normalitatea cunoscuta pana in momentul incarcerarii nu impiedica observarea atenta a ceea ce gaseste dincolo de gratii: exista mai intai o realitate concreta a celulelor claustrofobice, suprapopulate, din care s-au indepartat elementele ce ar fi putut sugera un dram de umanitate, creand o stare de prezent continuu, de existenta atemporala, in care trasaturile chipului sunt alterate de inexistenta oglinzilor si ale sufletului de aceea a cartilor, intr-un timp pierdut, nemarcat de mersul linistitor al ceasului. Sunt apoi ceilalti, oameni diferiti dar uniti in suferinta, dar si calai, uneori involuntari si inconstienti de impactul lor. Si mai sunt franturile de fericire imprumutate din vietile celor din jur ("Mirosul de alge inghetate, un sat izolat, o plimbare prin zapada, indepartarea de viata"...).  Nu in ultimul rand, senzatiile fizice, gandurile, dorul pentru cei de afara.

 Ca scriitor, Ahmet Altan are cateva arme redutabile in lumea unde s-a trezit aruncat: literatura, in masura sa-i altereze / indulceasca realitatea, salvarea prin imaginatie, capacitatea de a asculta si observa cu atentie maruntul univers in care se afla prizonier. Cand imaginea exteriorului este limitata, cand vederea luminii zilei e atat de pretioasa si rara, are totusi puterea de a urmari atent ciclul anotimpurilor, zborul pasarilor ce lase sa scape din cioc cate o floare pe care detinutii o culeg si o pastreaza, ca pe un simbol pretios al lumii libere, ca pe un strop de frumos in intunericul in care multi s-au vazut ajunsi fara sa-si cunoasca vreo vina. 

Din fericire, dupa cum spuneam la inceput, Ahmet Altan a fost eliberat. Probabil ca a ajutat si lobby-ul international, scrisoarea trimisa lui Erdogan de o multime de personalitati si asociatii, printre care 38 de premiati Nobel (Koetzee, Ishiguro, Vargas Llosa, ca sa amintesc cativa dintre ei). Dar sunt probabil multi altii, mai putin vizibili, care poate nu vor mai vedea lumea niciodata si glasul nu le va fi auzit, cel putin cat timp dictatura Erdogan va dura. In ceea ce-l priveste pe Altan, acum, ca am vazut un pic modul lui de a privi lumea, cred ca as vrea sa citesc si ceva din romanele lui. Cand/daca se vor traduce...