Inca o gura de aer

 

Oxygen (2021) 

 

Unora li se pot parea plictisitoare filmele care au un singur actor si o singura locatie de filmare, daca nu luam in calcul flashback-urile, o voce cu care personajul comunica si alte artificii menite sa aduca putina varietate. Mie mi-au placut 127 Hours  si mai ales Moon, unde Sam Rockwell a dat un adevarat recital actoricesc. Pentru ca astfel de filme se sprijina extrem de mult pe prestatia protagonistului, pe modul in care reda emotiile, de cele mai multe ori fiind vorba de un personaj captiv ce incearca sa supravietuiasca, deslusind in unele cazuri si itele situatiei in care s-a trezit. Cum a fost cazul lui Buried, cum este si aici.

O femeie ce pare sa-si fi pierdut toate amintirile (Mélanie Laurent) se trezeste intr-o celula de criogenizare cu putin timp inainte ca oxigenul sa i se termine. Faptul ca urmeaza un intreg puzzle, ca va naviga asemenea unui soarece intr-un labirint in incercarea disperata de a gasi iesirea este previzibil, mai putin previzibil e ceea ce va descoperi la capatul acestui drum, in primul rand despre sine... Discutand cu interfata de asistenta a capsulei (M.I.L.O.), afla ca este un om de stiinta pe nume Elisabeth Hansen si ca se afla intr-o celula criogenica la proiectarea careia a lucrat chiar ea. Pentru a intelege cine este in masura sa o ajute, trebuie sa-si regaseasca amintirile, sa afle cu cine poate intra in legatura  pentru a avea sanse de salvare, intr-o cursa contra cronometru, in timp ce franturi de imagini din trecut incep sa-i revina in gand. O investigatie incarcata cu flashback-uri  este calea pe care o urmeaza filmul pentru a rasturna nu o singura data concluziile la care ajunge. Astfel reuseste sa aiba o derulare imprevizibila, in care orice incercare de participare a spectatorului, de a fi cu un pas inaintea logicii detectivistice a scenariului esueaza, fiind rasturnata de derularea ulterioara. Ceva-ceva am ghicit destul de devreme, si anume locul unde este ingropata (nu va spun!) dar nimic din ceea ce afla ulterior personajul nu mi-a fost la indemana, cu atat mai mult cu cat unele aspecte dadeau la un punct senzatia ca s-ar contrazice intre ele. Dar derularea ulterioara le va potrivi bine in matca lor, le va da un sens, pana la sfarsitul care, din punctul meu de vedere ar fi putut veni cu vreo cinci minute mai inainte, ar fi fost mai dramatic si mai... frantuzesc. 

Regizorul Alexandre Aja s-a specializat de-a lungul timpului in filme thriller si horror, printre creatiile sale figurand filme ca The Hills have Eyes, Piranha, Horns si Crawl, cel din urma (pe care nu l-am vazut si probabil nici nu o voi face) avand un concept destul de apropiat de filmul de fata: o femeie singura intr-o casa inundata de un uragan de gradul 5 trebuie sa se confrunte cu aligatorii. Pare atras de scenariile care-si pun personajele in situatii limita, de multe ori filme de serie B, de consumat repejor si fara pretentii artistice, doar ca un escapism de moment, si pentru spectator, si - in sensul propriu - pentru eroul aflat intr-o situatie-limita. 

Aici a vrut un pic mai mult si scenariul l-a ajutat sa ofere suficiente surprize. Avand de-a face si cu provocarea de a insufleti un cadru static, a incercat tot felul de artificii, uneori prea vizibile: roteste camera in toate colturile celor 2 metri patrati in care se desfasoara actiunea, il exploreaza din toate unghiurile, condimenteaza cu display-ul ce afiseaza parametrii corpului si nemilosul countdown pana la momentul cand se va da stingerea, creeaza tot felul de optiuni functionale, cu fire si cabluri ce iau uneori forma unor creaturi letale, cu care eroina are de dus adevarate lupte...  si multe prim-planuri, focusuri pe expresia sa. 

Este inevitabil ca un astfel de film sa nu urmeze toate cliseele de gen si admit ca e un pic dificil sa te uiti aproape tot timpul la personajul ce incearca sa-si obtina salvarea in timp ce sta intins pe spate intr-un spatiu minimalist. Asa ca a fost nevoie sa impinga un pic limitele genului, obtinand o salata de thriller fara foarte mult suspans cu horror (sunt si animale amenintatoare, unul ceva mai concret decat celelalte, cablul de care aminteam) si cu SF, parte pe care nu o voi detalia pentru ca sta la baza surprizelor pe care le aduce vizionarea. Totul se sprijina pe prestatia solida a lui Melanie Laurent. Dar nu stiu, cumva e prea ancorat in imediatul actiunii, nu propune nici un fel de strat deasupra celui al supravietuirii imediate, nu da nici o pauza de reflectie, nu lasa loc de consideratii metafizice, fie ele si voalate, e prea straight forward, ceea ce il face sa se poticneasca la pragul de trecere dinspre categoria B in cea superioara. Adica nu e un film de retinut pe termen lung, care sa patrunda la un nivel mental sau afectiv profund,  insa daca va plac intorsaturile de situatie, filmele despre care nu se poate anticipa incontro ne duc, merita o vizionare.