Viata lucrurilor dupa moarte

 

Catalin Pavel - Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal 

Invartindu-ma in cercul propriilor preocupari si interese, de la articolele lui Catalin Pavel din Dilema veche la filmul The Dig si inapoi la Catalin Pavel, intrebandu-ma pe unde l-as mai putea citi dupa ce si-a incheiat rubrica din revista, am dat de acest volum, in prelungirea articolelor sale, unde am regasit acelasi autor pasionat, curios, preocupat de interpretarea corecta a unor descoperiri prin prisma civilizatiei, culturii si spatiului istoric de unde provin. Pentru mine este de fiecare data o incantare sa-l citesc, pentru ca nu prezinta in termeni seci si matematici rezultatele sapaturilor arheologice (desi probabil in lucrari stiintifice asa procedeaza, dar intelege prea bine genul de curiozitate al publicului caruia i se adreseaza), ci le plaseaza mereu in context antropologic, etnografic, le presara cu anecdote, comparatii amuzante si isi explica munca neinitiatilor cu o dedicare si o metoda de dascal. Felul in care ne prezinta arheologia fata de ceea ce am putea crede despre ea este ca diferenta dintre un muzeu prafuit dintr-un colt de tara unde exponatele stau stinghere pe rafturi in fata unor elevi apatici adusi cu clasa in vizita, ce trebuie sa se pretinda interesati de ochii profesorilor si sa nu atinga nimic, si un muzeu modern, dinamic, interactiv si interdisciplinar, care sa trezeasca interesul fata de epocile demult ingropate si apoi dezgropate publicului din secolul XXI, cu ajutorul tehnicilor familiare lui, de unde aceiasi elevi nu s-ar mai da dusi si ar pleca intr-un tarziu cu dorinta sa devina arheologi sau istorici. 

Este un autor care stie ca nu doar obiectele in sine conteaza, plasarea lor intr-o epoca, ci si povestea din spatele lor, felul cum sunt prezentate, discutiile si intrebarile pe care le pot genera pentru a afla cu adevarat ceva despre epoca respectiva, ne ajuta sa intelegem in ce fel sunt reprezentative si importante, dandu-ne senzatia unei calatorii palpitante in timp: 

"Ca sa faci sa traiasca din nou obiectele gasite in sapatura e nevoie sa pornesti motorul empatiei si sa pui in cuvinte ce s-a intamplat aici, in chiar locul unde stam in clipa asta in soare cu o punga de bomboane in mana, doar ca in urma cu, sa zicem, exact cinci mii de ani. Asta nu inseamna sa reducem stiinta la literatura; dar nici sa transformam istoria in liste de masuratori. Al doilea obiectiv secundar este, inca mai general, sa vorbim fie si indirect despre transferul cultural, adica despre viata lucrurilor dupa moarte." 

Nu ne oprim, asa cum am fi tentati sa credem din titlu, prin secolul XVII, cele 15 capitole ale cartii ducand fascinatia pentru arheologie pana spre zilele noastre, daca nu prin obiectul concret cel putin prin modul in care timpul a schimbat interpretarile, perspectivele, a perfectionat tehnica de datare si felul de a privi artefactele. Autorul se apropie de ele cu privirea riguroasa, gandirea bine sistematizata si clara a omului de stiinta, dar si cu o pasiune invatata probabil atunci cand sapa cu grija in jurul unui obiect fragil pentru a nu-i zdrobi intr-o clipa "corola de minuni". Isi organizeaza capitolele cronologic, avanseaza ipoteze si ne arata de ce sunt sau nu viabile, explicand capcanele aplicarii stereotipurilor moderne la atitudini si comportamente din alte epoci, leaga elemente si informatii care, luate separat, nu ar dovedi nimic,  ingloband instrumentele stiintelor exacte  (chimie, biologie) in demersul de mai buna intelegere a descoperirii, are si viziune de ansamblu si talentul de a o prezenta atractiv pentru profani. 

Si pentru ca, in fond, cartea isi propune o "arheologie a iubirii", dovezile ei pot fi gasite oriunde: in studiul ADN-ului, in situri funerare (abordate cu precautie, pentru ca inmormantarile spun intotdeauna mai putin despre preferintele si dorintele celui disparut si mai mult despre perceptia si cutumele grupului caruia i-a apartinut), pe fresce, pe oalele grecesti, pe zidurile Pompeiului, ca un fel de review-uri scrise pe wall-ul din oras la prostituatele bordelului local ("hic bene futuit"), cu postacii de rigoare ce scriu din perspectiva femeilor in cauza, in insemnarile pastrate despre Gertrude Bell, cea mai cunoscuta femeie arheolog a secolului trecut sau in cele ale Agathei Christie din perioada cand isi urma sotul pe santierele din Irak si Siria unde acesta conducea lucrarile, in pictura moderna (la Picasso si de Chirico, de exemplu) unde se manifesta aluzii la arta erotica a Antichitatii. Printre altele, putem citi si despre vikingii din Dobrogea! 

Uneori cu o abordare mai ironic-glumeata, alteori mai serioasa, dupa cum cere subiectul asupra caruia se apleaca, Arheologia iubirii este o carte ce imi arata ca, atunci cand autorul are si empatie, incercand sa se transpuna in in modul de a gandi al celor asupra carora isi indreapta cercetarea dar si in cel al cititorului profan, si un pic de condei literar, rezultatul este unul in aceeasi masura interesant si placut de citit.