Viata traita si cea visata...

Florin Irimia - Barbatul din spatele cetii 

 

"N-am avut nici cea mai mica intentie sa continui Misterul masinutelor chinezesti in vreun fel, de fapt, eram convins ca spusesem cam tot ce avusesem de spus despre mine si copilaria mea - marturiseste autorul-personaj in preambulul cartii. Doar ca acum nici nu puteam sa ignor tot ce vazusem acolo, in micul meu vis, sa ma prefac ca el nu existase. Asa ca, incet-incet, am inceput sa scriu iar, sa astern pe hartie, cum se spunea candva, tot ce vazusem atunci si chiar si ce nu vazusem si, in felul acesta, cartea care in lumea aceea era deja scrisa a-nceput sa se rasfire, ca papadia batuta de vant, numai ca sa se poata-nchega la loc in lumea asta. Si, pentru ca ea e tot despre mine, care nu sunt chiar eu, si despre parintii mei, care nu sunt chiar ei, si pentru ca, la urma urmei, provine din aceeasi combinatie de frustrare si acceptare, de tandrete si nostalgie, plus o picatura de nebunie, imi dau seama ca nici carticica asta nu le poate fi dedicata decat tot lor..."

 Despre copilarie nu se poate spune niciodata totul. Deveniti adulti, o adapostim intr-un colt al fiintei noastre si o resimtim ca pe imaginea unei masinute noi, stralucitoare, chinezeasca sau americana, pe care am intrezarit-o candva pentru cateva momente si apoi, cand ne-am dat seama ca nu o vom (mai) avea niciodata, ne incearca un dor, un gol al pierderii. Trecem apoi prin viata cu senzatia unei dedublari, cu impresia trecatoare ca un altul ne-a luat locul in existenta, dupa ce copilul care am fost a ramas fixat intr-un moment al timpului magic. Ne inventam si citim povesti, cu dorinta de a mai prinde ceva din vremea cand in realitate se insinuau misterul si supranaturalul izvorate din imaginatie, cautam in carti - a caror scriere poate fi comandata, de ce nu?, de un berbecut de plastic - semne ale propriului nostru timp disparut ce ne va urmari mereu, la fel ca pierderea unei fiinte dragi. 

Si uneori le aflam, ca niste imagini ce-si fac loc spre noi din strafundurile unei vieti partial traite, partial visate, partial inchipuite, redandu-ne bucuria de a gasi in cuvinte, macar temporar, acea bucatica pretioasa de timp in care parintii inca traiau, cand ne bucuram de afectiunea fiintelor celor mai dragi, oameni sau patrupede...

Povestirile din aceasta carte a lui Florin Irimia fac posibila, prin intalnirea personajului lor cu propriile amintiri si plasmuiri, si intalnirea cititorului cu sine insusi, intr-un volum cu granite fluide, atat temporale, ducandu-ne din copilarie, prin adolescenta, pana la maturitate si mai departe in timp, intr-o epoca neagra, cat si spatiale: suntem cand aici, cand in Macedonia, la Berlin sau intr-un tren ce merge spre Theresienstadt... Este un volum ce-si construieste temele ca o suma a celor din cartile precedente: copilaria, relatia de cuplu, relatiile cu parintii si cu iubitele, Holocaustul, sentimentul a doua vieti paralele insirate pe acelasi fir temporal.

In afara primului roman, Defekt, am citit toate cartile publicate pana acum de Florin Irimia, despre doua dintre ele am si scris acum ceva timp ( aici si  aici) si indraznesc sa spun ca in acest volum de povestiri, pe care il putem vedea cu usurinta ca un roman, autorul ajunge la acel potential intuit, la o maturitate literara care sper sa creasca in continuare. Cred ca este cea mai buna carte a sa si imi doresc sa am ocazia sa spun acelasi lucru si despre urmatoarea.

Ne reintalnim cu acelasi copil singuratic si introvertit ce prefera sa-si petreaca timpul descoperind lumea pe cont propriu, fara sa interactioneze cu cei de seama lui, marcat de despartirea parintilor. In universul lui exista brese in realitate, locuri unde pisicile pot capata glas, la fel si jucariile, voci inspirate parca de o entitate demonica, aruncandu-ne intr-un fantastic cu accente horror. Exista o carte deja scrisa, ce se plimba intr-o spirala a timpului, de la copilul care o gaseste la adultul care o scrie. Sunt accidente petrecute sau nu, sunt iubiri, despartiri, dezamagiri, gasim chiar si eternul conflict pisica noua - pisica veche :). Este o cadere cu bicicleta ce apare ca o secventa dintr-un film cu mai multe finaluri posibile. Sunt scene ce calatoresc dintr-o povestire intr-alta, la varste diferite, ca si obiecte si personaje absente, dar recurente: o bicicleta, o carte, berbecutul de plastic, o cada de fonta, Tora, cainele iubit si mama, omul iubit... Toate dau senzatia unei existente circulare, in care realul se scurge intr-un vis ce plasmuieste o noua realitate sau ruleaza pe un ecran in alta parte. Cele mai multe povestiri sunt prezentate ca o experienta directa, la persoana I, cateva au detasarea evocarii la persoana a treia.

Mi-a placut aceasta incursiune in mintea unui personaj vulnerabil, cu toate indoielile si macinarile lui, artistice (despre "infirmitatea" de a fi scriitor), sentimentale, existentiale, cu dragostea fata de o mama si un catel cu care se intalneste doar in vise. Mi-a placut fantasticul lui Florin Irimia, unul oniric, ce-si croieste drum in miezul realitatii din irealitate sau suprarealitate, fluid, intr-un ritm sustinut de frazarea ampla, ca si cum cuvintele creatoare de imagini ireale s-ar infiltra prin peretii banalului cotidian, sugerandu-mi o apropiere stilistica de Mircea Cartarescu, inclusiv prin acel gen de concepte misterioase ce te trimit direct la dictionar, tensidele in cazul de fata, care am aflat ca sunt niste surfactanti. V-ati lamurit, da? Daca nu, cititi povestirea ;).

Fara sa scada prea mult impresia generala de carte frumos scrisa, mi s-a parut un pic cam abuzata "fanta dintre lumi". Prea multe treziri din vise ce incheie povestirile, poate un deznodamant mai subtil, mai ambiguu ar fi sters o anumita senzatie de repetitivitate ce transforma suspansul in previzibil. Sobolanul mi s-a parut un exercitiu de stil interesant pe care l-as fi vazut incadrat intr-un ansamblu mai cuprinzator iar Sfarsit de program mi-a adus lacrimi in ochi, dar nu cred ca este prea greu in starea in care sunt de vreo doua luni incoace... Nu ma pot abtine sa nu inchei cu acest fragment, ce mi-a ridicat in gat nodul cel dureros al  dorului de Pam: 

"Cu cat timpul trecea, cu cat, altfel spus, el se deplasa inainte, ei ar fi trebuit sa se deplaseze inapoi. Pe vremea cand cainele era el insusi o intrupare canina de blandete, tandrete, inteligenta si buna dispozitie. Pe vremea cand ii pregateau tot felul de bunatati, numai ca sa vada cum se bucura, caci bucuria lui era fericirea lor. Pe vremea cand se urcau in masina toti trei si plecau undeva, oriunde, numai sa scape de caldura din casa. Cand ieseau iarna sa se bata cu zapada si cainele se intorcea cu turturi in blana. Cand se cocotau toti trei in pat si citeau. Ei carti, iar cainele dragostea din privirea lor."