Ultima cina

 

Sandor Marai - Lumanarile ard pana la capat 

 

Cartea aceasta, aparuta in 1942, a urmat un destin curios, ramanand in umbra cam 50 de ani,  pana cand atmosfera "decadenta" a Vienei din vremea cand era capitala Imperiului Austro-Ungar sa nu mai fie o problema pentru cenzura comunista. Si ca sa ajunga la mine a urmat o cale destul de sinuoasa, fiind deja la la treia editie; nu stiu cum mi-a scapat, de ce mi-a luat atata timp sa ma intalnesc cu ea, dar tare ma bucur ca am facut-o, pentru ca e o carte ce creeaza senzatii contradictorii si greu de pus in cuvinte si simt dincolo de ele ca este un roman important pentru literatura... S-au tot spus povesti despre prietenie, tradare, orgoliu, dar aici tema capata o adancime si nuante pe care nu le-am vazut prea des.

Doi barbati, prieteni din copilarie, generalul Henrik si capitanul Konrad, se intalnesc dupa 41 de ani in acelasi decor ca si atunci. In timp ce unul dintre ei a colindat lumea, fugind de ceva, de amintiri sau incercand sa ucida un dor in interiorul sau, ori poate catre ceva, spre acest moment cand drumurile li se vor intersecta din nou, celalalt a stat retras in castelul sau vechi de doua sute de ani, in aripa opusa celei unde are loc acum cina revederii, incapere unde nu mai intrase din momentul despartirii celor doi; si-a petrecut timpul aproape singur, cu amintirile inaintasilor, ale parintilor - un ofiter de garda ungur si o contesa frantuzoaica - ale petrecerilor fastuoase pe care le gazduiau acestia, ale pasiunii, ale cuvintelor spuse candva, ale unei prietenii ce parea vesnica, ale unui timp in care oamenii cu o anumita structura interioara comunicau prin muzica ce ii lega prin fire nevazute si ale prieteniei bazata pe atractia contrariilor: unul introvertit, altul extrovertit, unul culegandu-si experienta din carti, altul din viata reala, din valtoarea ei, unul sarac, altul bogat, unul traind in limbajul muzicii, celalalt fiind exclus din acesta. 

Patruzeci si unu de ani mai tarziu, cei doi au 75 de ani. Se regasesc in acelasi castel, in acelasi decor in care statusera fata in fata intr-o zi de demult, la capatul unei vanatori cand intelesesera ceva despre ei, cu aceleasi trei scaune la masa, numai ca acum unul dintre ele este gol. Un loc gol, o intreaga istorie de reconstruit, de inteles, doi batrani de impacat cu un sfarsit al vietii tot mai apropiat.

Rememorand trecutul in fata prietenului sau, vocea lui Henrik ne poarta, intr-un lung monolog, punctat din cand in cand de detalii de atmosfera si de scurtele intreruperi ale lui Konrad, printr-o istorie si a faptelor (sa nu va inchipuiti ca monolog inseamna in cazul de fata o carte lipsita de dinamism)  dar si a sentimentelor, osciland intre palpairea fostei prietenii si gandurile de tradare, iertare, razbunare. Toate punctele ce au marcat existenta eroilor se vor deslusi treptat, pe masura ce Henrik isi expune amintirile si reinterpreteaza senzatiile generate de unele gesturi sau momente ale traiului lor comun, intr-un demers asemanator celui pe care in zilele noastre il adopta psihoterapia cognitiv-comportamentala, cea care porneste de la ideea ca interpretarea pe care oamenii o dau evenimentelor traite le afecteaza comportamentul si viata interioara. 

Sa nu incep totusi sa-l psihanalizez pe general, desi ar putea fi un unghi de abordare al relatiei celor doi. Insa e unul din care se elimina poezia sentimentelor, mai bine nu, ar fi pacat pentru ca nu as ramane deloc in spiritul cartii. Aici gasim o cadenta a detaliilor adaugate care hipnotizeaza, isi (a)trage cititorul, consumandu-l in ritmul arderii lumanarilor si al unei pasiuni ce-si uneste personajele pe viata, disecata cu luciditatea si raceala date de detasare, de indiferenta fata de ceea ce urmeaza. La sfarsit m-a lasat cu niste sentimente foarte amestecate, cu intrebarile pe care nu incetez sa le sucesc pe toate partile fara sa le gasesc raspuns, ca toate marile carti care ma pun in fata vidului de dincolo de viata. Oare conteaza doar ceea ce ramane in sufletul nostru, asa cum afirma generalul? 

Citind o carte scrisa acum 80 de ani, mi-a fost greu sa nu sesisez anumite mentalitati anacronice  pe care, daca m-as alinia febrei cretinoide care a cuprins omenirea, le-as cataloga pe alocuri sexiste ("prietenia e un sentiment pe care numai barbatii il cunosc") sau pur si simplu lipsite de orice fundament ("suntem oameni, viata ne porunceste sa ucidem")... Nu sunt singurele, nu am stat sa le vanez, pentru ca  romanul e atat de frumos scris incat am trecut usor peste ele. Doar am vrut sa subliniez ca mi se pare stupid ca povestile clasice sa fie rescrise pentru a menaja sensibilitatile contemporane sau ca Alba ca Zapada va fi ecranizata cu o actrita mulatra in rolul principal ori, cum am auzit mai recent, ca denumirea gaurilor negre ar putea conduce spre interpretari rasiste..  La fel de tampite sunt si initiative de scoatere din programa scolara a unor romane precum To Kill a Mockingbird sau Of Mice and Men pentru ca ar consolida "mitul salvatorului alb". Numai mie mi se pare ca lucrurile se rostogolesc intr-o directie extrema din incercarea de a evita extremismele opuse si ca valorii literare ii este bagat tot mai violent in gura pumnul justitiar al corectitudinii politice?! 

Intr-un anumit mediu si context istoric, cand barbatii erau formati pentru a fi gata sa-si dea viata pe campul de lupta si camaraderia se construia pe bazele unui devotament neconditionat, toate principiile ce le conduceau existenta erau diferite. Generalul chiar isi exprima nu o data nostalgia fata de o epoca si o lume pentru care merita sa traiesti si sa mori, deja disparuta la momentul reintalnirii.  

Cei in cautare de lecturi usoare si relaxante probabil vor abandona cartea dupa prima treime, cam din momentul cand "actiunea" propriu-zisa, background-ul cum s-ar spune, partea perspectivei neutre a autorului se incheie, generalul isi intampina oaspetele si incepe monologul. Pentru ceilalti, ea abia incepe si nu se termina nici dupa ce citesti ultimul rand...