Din Apuseni in Bucovina si inapoi - Cheile Sighistelului

Undeva la poalele Apusenilor, nu departe de Pestera Ursilor, se afla Valea Sighistelului, unde un parau micut a sapat in piatra calcaroasa a muntilor niste chei frumoase, cu pesteri presarate pe cursul sau, am inteles ca ar fi in jur de 200. Este un loc putin populat dar prietenos unde, mai ales in timpul saptamanii, linistea nu este intrerupta decat de curgerea paraului, ciripituri, cate un latrat si talangile vacilor ce vin si pleaca de la pascut. Adica zgomotele naturii, careia din cand in cad doar vreun motor de masina ii perturba pacea bucolica.

Prima drumetie a fost in Cheile Sighistelului, pe un traseu de vreo patru kilometri dus si tot atatia intors, marcat cu triunghi albastru, ce urmeaza firul apei.

Dupa ce lasam in urma poiana larga in care se poate campa si alte cateva poienite presarate de-a stanga si de-a dreapta apei, ajungem langa un fag secular, pe care o tablita alaturata il defineste drept  Inteleptul Padurii. Langa el, in poza de mai jos, se afla inteleptul catel care ne-a insotit fidel dus-intors si ne-a aratat drumul spre cateva din pesterile de pe traseu. Si nu glumesc, stia exact potecile, pe unde sa se abata astfel incat sa nu le ratam, nu se temea nici de intunericul grotelor si nici de portiunile de drum mai dificile. 

Dar la catel voi reveni mai tarziu, deocamdata continuam pe firul apei. O prima pestera pe care o intalnim are intrarea inchisa cu lacat si din ea pornesc conducte de captare. Apoi, pe masura ce valea se ingusteaza si poienile lasa locul potecii ce serpuieste pe ambele parti ale paraului, interventia umana dispare si ramanem doar noi cu cainele calauza.

Pestera Dracoaia are o intrare impunatoare, imposibil de ratat desi se afla un pic mai sus de nivelul vaii si o galerie inalta, ce devine treptat tot mai joasa si mai ingusta, ca o palnie. Portalul de 14 metri inaltime este impunator.

Rareori am vazut intr-o pestera pereti atat de stralucitor de albi, de curati, de un calcar atat de pur.

Pasim cu atentie printre gropile formate pe podea, unele micute, cu apa, altele adevarate cratere, unul cu adancimea de peste un metru. Catelul ne urmeaza atent si paseste in lumina lanternelor noastre frontale, pentru a nu cadea in vreuna din ele. Smart dog! 

Pe masura ce inaintam, pestera devine tot mai ingusta, astfel ca dupa vreo 100 de metri este cazul sa ne intoarcem. 

Ne continuam drumul pe vale si, dupa un timp, pe partea stanga, dupa ce am trecut pe langa o mica pestera, putin adanca si ingusta, despre care am aflat ulterior ca s-ar numi Gaura Fetii si ca atunci cand e vreme frumoasa formeaza un izbuc, cainele insista sa urmam cursul unui mic afluent al Sighistelului, tot pe partea stanga, spre o destinatie pe care nici nu o observasem initial, gura unei altei pesteri. Am aflat ulterior ca se numeste Pisolca. Nu stiu cine se ocupa de denumitul pesterilor, probabil speologii care le cerceteaza primii, dar imaginatia lor legata de onomastica are o conotatie cam obscena :).

Topaim din piatra in piatra, cu grija sa nu ne udam bocancii, dar si sa nu deranjam colonia de lilieci care locuieste aici. Cativa orbecaiau speriati de intruziunea noastra, in timp ce altii stateau linistiti atarnati de tavan (punctele negre din poza de mai jos, in capat) asa ca, desi am mai fi putut inainta cativa metri dupa ce galeria cotea spre stanga, am preferat sa nu o facem, sa nu stresam prea mult locuitorii. 

Am revenit la traseul principal si am continuat spre chei. Valea tocmai incepusera sa dea o senzatie de deschidere descurajanta si bolovanii tot mai mari faceau inaintarea cam incomoda cand intalnim un cuplu care ne asigura ca nu am gresit drumul (nici nu prea ai avea cum) si ca mai avem vreo 500 de metri pana la chei. Si aveau dreptate,  valea, oricat de placuta ar fi pentru plimbat, nu prea se compara cu adevarata lucrare a paraului, locul unde stancile versantilor se apropie unele de celelalte la un metru, creand un spectaculos culoar prin care abia ne strecuram.

Din loc in loc, sunt saritori unde inaintarea se face pe busteni. 

Am crezut ca este sfarsitul drumului pentru catel, dar domnisoara s-a dovedit mai sprintena decat dadea de inteles "silueta" ei masiva, asa ca, dupa ce am vazut-o evoluand la barna si la paralele inegale ne-am hotarat sa o numim Nadia. 

Dupa vreo cateva sute de metri, ajungem la o saritoare inalta, de unde nu se mai poate inainta fara coarda, asa ca ne uitam cu jind in sus, gandindu-ne ce minunatii vor mai fi de cealalta parte a ei.

Am inteles ca atunci cand ploua acolo s-ar crea o cascada frumoasa, dar nu stiu cat de vizitabil fara echipament de protectie devine canionul in conditii apoase. Revenim la baza cu bucuria ca mai exista astfel de locuri prin tara, prietenoase cu turistul dezorganizat, care prefera salbaticia naturii multimilor cu gratare fumegande, unde coloana sonora este formata, in loc de manele, din bazait de insecte, ciripit de macaleandri, respiratia greoaie a unui catel obosit de drum ce a picat lat dupa ce si-a implinit misiunea ca calauza.

Cam atat pentru azi, data viitoare pornim pe un alt traseu, tot din Valea Sighistelului.