Mostenirea lui Iocan

 

KIWI 2021. Antologie de proza scurta 

 

In prefata cu care Marius Chivu deschide antologia pe care o editeaza, spune destul de multe din ceea ce m-as fi gandit eu sa spun despre volum, textul fiind reluat si pe coperta a doua, asa ca ii dau cuvantul: 

"Cele optsprezece povestiri ale acestor autori atit de diferiti evolueaza, cum v-ati astepta, pe un vast spectru al genurilor: de la evocarea nostalgica si confesiunea autoironica, prinrealismul comportamental si conversational, pina la fabula religioasa, istoria alternativa si distopia SF. Povestirile au dialoguri extinse si creeaza atmosfera, au umor si absurd, senzualitate si violenta, fantezie si paranormal, morala politica, tilc ideologic, iconoclasm. Se desfasoara in perioada imediat postbelica, in timpul Revolutiei din '89, in plina pandemie de COVID-19 sau in viitorul probabil. Sint plasate in fabrici comuniste, pe plaja, in statiuni balneare sau in vacante exotice. Tematic, abordeaza secretele si problemele de familie, violenta domestica si cruzimea impotriva animalelor, nesigurantele maternitatii si ale mariajului, antisemitismul si mercantilismul religios, dificultatile comunicarii, singuratatea si infidelitatea, ratarea si dragostea, bolile grave si moartea, credinta si damnarea, culisele politicii si imigratia europeana. 

In ciuda unei palete atat de bogate de tonuri, stiluri si teme, in fiecare proza este vorba de o sosire/plecare: in si din tara, familie, varsta, corp, relatie, realitate, viata, canon, istorie - de unde si supratitlul primei colectii. 

Numita dupa o pasare terestra cu un extraordinar simt al mirosului si care depune cele mai mari si mai grele oua in raport cu marimea corpului, aceasta antologie isi propune sa arate, in vorbele aceluiasi Kurt Vonnegut ca "exista maretie in proza scurta, oricit de scurta ar fi ea - uneori iti ia piuitul"."

Tot din prefata aflam ca acest volum isi are originea intr-o serie de tabere de creatie tinute in Subcarpatii Olteniei, cand textele au fost scrise fara presiuni sau constrangeri legate de dimensiun ori timp. Si am vazut ca volumul urmeaza reteta revistei Iocan, transformata acum intr-un proiect solo, dupa 5 ani de editare a sa: reuneste intre aceleasi coperte atat scriitori aproape debutanti cat si autori ce au publicat alte volume, colective sau individuale, nume consacrate deja precum Adriana Bittel, Razvan Petrescu sau Marin Malaicu-Hondrari, scriitori care au scris numai proza scurta alaturi de autori de romane. Am apreciat si postfata, in care fiecare dintre autorii inclusi in volum mentioneaza sursa inspiratiei pentru povestirea in cauza.

Pentru ca formatul a fost deja stabilit, mie nu imi ramane decat sa va spun, total subiectiv si fara pretentia vreunui act critic, ce mi-a placut mai mult. Iar gustul meu poate avea legatura cu multe: fie  m-a atras ceva in felul de a scrie si de a conduce si dezvolta tema, fie subiectul in sine ori chiar dispozitia mea sufleteasca din momentul lecturii, orice mod in care un text ma poate surprinde, bucura, impresiona, ingandura. Asta nu inseamna ca celelalte povestiri nu ar avea valoare, ci doar ca nu au ajuns la mine, cu siguranta isi vor gasi propriii lor cititori entuziasti, pentru ca nivelul general al volumului este unul reprezentativ pentru varful prozei scurte romane actuale, asta e clar. 

In Noaptea Generalului l-am regasit pe Aron Biro asa cum l-am citit si in alte antologii si imi place: cu umor, incisiv, luandu-si personajele pe jumatate in serios si pe jumatate la misto, prelucrand senzationalul si SF-ul si sutand pe stadionul Ghencea in ce directie vrea el pana il distruge complet, ramanand doar un crater si transformand magia Stelei care a castigat Cupa Campionilor intr-o amenintare ce planeaza asupra prezentului. Dar parca era vorba sa avem si niste zombie? Eu asa citisem intr-un interviu in care-si expunea planurile de viitor. 

Ziduri intre vii a Adrianei Bittel porneste de la numele unei strazi pentru a o transforma intr-o metafora a antisemitismului, reconstituind in povestirea sa, cu empatie si talent, atmosfera unei epoci si a unei familii. 

Mi-a placut si Ursitoarele Ruxandrei Burcescu, o autoare pe care nu o cunosteam pana acum, un text despre abuz, dar mi-a dat senzatia ca ar fi avut nevoie de un spatiu mai amplu de dezvoltare, istoriile din spatele personajelor feminine parca erau cam schitate, prea sumare, caierul destinului s-a tors cam repede. Aceeasi senzatia am avut-o si in ceea ce priveste Vezi miinile mele a lui Gabriel Florin Macsim, o distopie interesanta, care ar fi avut nevoie de un spatiu mai larg de pregatire, desfasurare. A dat o senzatie de graba, de acumulare cat mai rapida a detaliilor. Dar am apreciat ideea. 

Un copil aproape fericit de Iulian Popa se hraneste din tensiunea si incertitudinile copiilor crescuti de bunici, ai caror parinti sunt departe. Aici, personajul adolescent isi reintalneste mama dupa o lunga perioada de absenta, si toate ezitarile si tatonarile reciproce ale acelor doi pentru restabilirea unei relatii rupte, aproape inexistente, transforma textul intr-un fin dans psihologic in care cei doi trebuie sa-si ajusteze asteptarile la realitate.

Preferata mea din acest volum, o proza echilibrata, ce pastreaza marcile oralitatii si firescul desfasurarii, capatand astfel atmosfera si tensiune, este povestirea Glont pe teava, a lui Marin Malaicu-Hondrari. 

Dar si cele nementionate, citite in ordinea propusa de antologie, completeaza in mod fericit spatiile dintre acestea, creand diversitate, culoare, accente noi. Pe ansamblu, un volum care suplineste cu brio absenta revistei Iocan, desi nu mi-ar fi displacut sa strecoare si cateva texte ale unor autori straini. Pana la urma, subtitlul este "Antologia de proza scurta", nu "de proza scurta romaneasca". Dar calea ramane deschisa pentru urmatoarele numere, pe care le astept cu nerabdare.