In lumea fara Beatles si fara razboi

 

Yesterday (2019)

 

Cel mai recent lung metraj al lui Danny Boyle este o comedie romantica petrecuta intr-un univers din care, la un moment dat, fara nici o explicatie, in urma unei scurte pene de curent globale, dispar din memoria si uzul colectiv Beatles, Oasis, tigarile si Coca Cola. Singurul care pare sa si le aminteasca este Jack Malik (Himesh Patel), un muzician care, dupa ce cautase ani intregi afirmarea incurajat in permanenta de agenta sa Ellie (Lily James), tocmai se pregatea sa renunte la visele de afirmare si recunoastere a talentului muzical. Exact in momentul cand intunericul invaluie planeta, un autobuz il loveste si, dupa ce se trezeste la spital, intelege ca este singurul om de pe planeta pentru care The Beatles a existat. De aici pana la a cunoaste mult dorita celebritate nu mai este mult, trecand de la statutul de opening act pentru Ed Sheeran, care se interpreteaza in film pe sine insusi, la acela de star absolut. 

Premisa este interesanta, insa scenariul nu prea a stiut cum sa o dezvolte, esuand pana la urma in previzibila si obisnuita comedie romantica. Se simte influenta scenaristului Richard Curtis, specializat in acest gen, astfel ca filmul ofera o portie de divertisment, asigurat de chimia dintre cei doi protagonisti, insa nu reuseste sa iasa din banalitatea deja vazuta. Coloana sonora, formata in mare parte din piesele Beatles, nu avea cum sa nu fie reusita. Dar ceva scartaie...

Ce mi-as fi dorit eu de la un film cu un asemenea punct de pornire ar fi fost o aprofundare a altor directii, pentru a iesi de pe drumul deja mult prea strabatut. De exemplu, o privire mai atenta asupra universului propus. Beatles au influentat generatii de muzicieni, au avut un impact urias asupra intregii creatii muzicale ce le-a urmat. Cum se face, de exemplu, ca celelalte trupe, The Rolling Stones & comp. sunt inca acolo, in acea lume din care ei au fost stersi? Cum se face ca absenta lor nu a cauzat nici un fel de impact asupra muzicii asa cum o stim azi? In afara de Oasis, pare ca trupele si-au vazut de cariera lor linistite... Un alt aspect interesant, cel privind industria muzicala, modul in care se fabrica si se darama idoli, este atins doar in treacat, ca o parodie, printr-un personaj voit ingrosat si unidimensional, accentul ramanand in continuare asupra dezvoltarii relatiei dintre personajele principale. Mi-a dat senzatia unui film ce putea fi mai mult decat a iesit, dar s-a complacut in reteta cunoscuta si verificata. 

When Pigs Have Wings (2011) 

 

De o cu totul alta factura este Le Cochon de Gaza, o coproductie franco-germano-belgiana cu scenariul si regia semnate de Sylvain Estibal; se gaseste pe Netflix cu titlul When Pigs Have Wings si a fost premiat cu César-ul pentru debut. Sub aparenta infatisare a unei comedii, se ascunde o drama, aceea a doua popoare despartite de ziduri, garduri bine pazite, ura si neincredere, dar si de uzantele si obiceiurile lor. 

Jafaar, un pescar sarac din Gaza, care traieste din ceea ce prinde pe mare, are ghinionul de a gasi intr-o zi in plasa lui un porc viu. Vrand sa scape de animalul considerat impur atat de credinta araba cat si de cea evreiasca, ghinionistul pescar, caruia nimic nu pare sa-i mearga bine, incearca sa plaseze the big mai intai unui oficial al Natiunilor Unite, apoi unei evreice care avea nevoie de sperma lui (a porcului!). 

In esenta, reluand discursul asupra unui conflict ce pare fara sfarsit, filmul ne propune o fabula pornita de la o captura la fel de absurda ca si ostilitatea perpetuata de decenii pentru a sublinia, mai mult decat ceea ce divide doua popoare, ceea ce le apropie: au aceleasi tabuuri si aspiratii, urmaresc aceleasi filme,  traiesc in aceeasi realitate. Tonul ramane insa unul light, de comedie, dat de peripetiile si reactiile personajului central, ce ajunge atat in atentia soldatilor israelieni cat si a extremistilor palestinieni,  interpretat de Sasson Gabay, un actor nascut in Irak. Umorul poate fi un registru potrivit pentru a incerca sa aduca la un numitor comun diferente care nu sunt atat de fundamentale precum par. Din pacate, de indata ce ideea a fost valorificata si stoarsa si de ultima picatura de sperma (ca si  porcul!), s-a scufundat intr-o retorica pacifista ce mi s-a parut artificiala si prea ostentativa, ce a scazut mult din impactul filmului asupra mea. 

Dar viziunea generala are o nota de extravaganta suprarealitate care mi-a placut totusi.