Viata traita cu intensitate

 

Goliarda Sapienza - Arta bucuriei

 

Arta bucuriei trebuie sa fie un roman blestemat: din cauza lui, Goliarda a ajuns saraca lipita si a facut chiar si inchisoare, mentioneaza printre altele, in prefata acestui roman, sotul autoarei, Angelo Pellegrino. Destinul intortocheat al cartii, ce a avut nevoie de 20 de ani pentru a fi publicata dupa ce a fost scrisa si de inca o vreme pentru a primi recunoastere internationala, se oglindeste in cel al Goliardei, cu o existenta tumultuoasa, dar si in acela al Modestei, protagonista sa, un nume ales parca in contradictoriu cu personajul care il poarta. In primul rand, Arta bucuriei este un roman incarcat de viata, de bucuria de a trai, imposibil de incadrat intr-un gen. Daca l-as numi fictiune biografica, pentru ca graviteaza in jurul astrului sau central, eroina nascuta pe intai ianuarie o mie noua sute a carei existenta este surprinsa pe parcursul a vreo 60 de ani, ar fi limitativ. Iar asta e o carte care nu cunoaste limite, exuberanta, intensa, poate ofensatoare pentru cei mai pudici, imprevizibila ca si cursul pe care il ia viata protagonistei sale, scapand genurilor si etichetarilor sau, dimpotriva, vizitandu-le pe toate. Aventurile eroinei, ramasa orfana la o varsta frageda, crescuta de calugarite fara ca rigoarea manastireasca sa-i inhibe pasiunea pentru viata si senzualitatea, facandu-si loc apoi in nobilimea siciliana, traverseaza epocile si locurile, continand in ele, colateral sau in prim-plan, istoria primei jumatati a secolului XX. 

"Sa nu refuzam niciodata sa vedem aspectele neplacute ale vietii; necunoscandu-le, fantezia noastra le da proportii gigantice si le preface in cosmare incontrolabile", spune Modesta la un moment dat. Si ea le cunoaste pe toate, cu tenacitatea de a-si urmari scopurile, cu prudenta de a nu le dezvalui celor din jur, cu inteligenta unei manipulatoare emotional ce face ca lucrurile sa evolueze in favoarea ei, ajungand nu o data pana la crima (facilitata sau comandata), dar si cu entuziasm, cu pasiune, cu libertatea ce s-ar putea traduce in ochii unora ca libertinaj, alcatuindu-se dintr-un joc al contrastelor destul de greu de inghitit. Ma gandesc ca pentru cititorii care practica lectura de identificare nu este un personaj prea digerabil; Modesta este un tavalug, un adevarat "cap al familiei", chiar si in sensul sicilian al cuvantului, nu ezita sa faca orice este necesar pentru protectia sa si a celor apropiati, dar nici sa-si sustina principiile si ideile cu orice risc. Pentru ea chiar si crima, uneori o forma de "corectare" a destinului, poate deveni un mod de supravietuire ce nu lasa apoi nici indoieli, nici intrebari, pentru ca propria-i viata o taraste mai departe, in tumultul evenimentelor. Si ele sunt multe, de la cele majore, precum razboaiele mondiale, gripa spaniola, ascensiunea socialismului, apoi a fascismului, pana la cele mai putin importante, dar la fel de definitorii pentru contextul epocii: aparitia laptelui praf, helioterapia, pedagogia - pe atunci progresista - a Mariei Montessori. 

De altfel, multe idei din aceasta carte, scrisa intre 1967 si 1976, sunt de o actualitate surprinzatoare 50 de ani mai tarziu, cand o citesc. Goliarda Sapienza deconstruieste si reconstruieste rolurile de gen in familie (si asta in cunoscutul cadru traditionalist al familiei siciliene), creand relatii neconventionale intre parinti si copii, intre barbati si femei, intre femei si femei. Pare o carte scrisa recent, in care sunt strecurate subtil detalii dintr-o alta epoca, ca de exemplu acele inele cu chei si alte accesorii utile purtate la brau de femeile victoriene, châtelaine (nu stiu daca au un nume in romana), un mic simbol al confruntarii dintre doua mentalitati, cea a femeii moderne, progresiste si aceea a visatoarei romantioase din alte timpuri.

Arta bucuriei este o carte densa, unde evenimentele se desfasoara uneori pe fast forward si doar franturi si ecouri ale lor ajung sub privirea cititorilor, sfarsitul unor personaje este expediat intr-un singur rand sau mentionat in discutiile si amintirile celorlalti, trecerea de la persoana I la persoana a III-a si inapoi se petrece spontan, in cadrul aceleiasi propozitii. Este o carte in care pulseaza viata, ce-si marcheaza cititorul. Si totusi... sentimentele mele fata de ea au fost impartite. Pe de o parte ii inteleg importanta si miza, pe de alta parte sunt cateva aspecte care m-au facut sa o percep ca obositoare, redundanta, neslefuita stilistic. Personajele ei, oricat de diferite ar vrea sa para si de orice conditie sociala ar fi, au aceeasi voce si fiecare, fara exceptie, ajunge la un moment dat sa vorbeasca despre sine la persoana a III-a. Nu am vazut deloc rostul dialogurilor dramatizate, unde replicile sunt precedate de numele personajelor, mi s-a parut ca nu au alta logica decat fragmentarea ineficienta a lecturii, desi inteleg ca autoarea a vrut sa se joace cu genurile literare nu prea i-a iesit. Salturile in timp, lacunele, creeaza si ele pentru o clipa o senzatie de confuzie, cand nu mai stii de unde sa iei personajele si unde sa le pui. Mi s-a parut o carte cu idei cat pentru mai multe volume, insa nu m-a sedus modul de a le formula, de a le aseza in pagina, cum mi-as fi dorit. Probabil ca stilul a urmat vartejul personajului, pierzandu-se pe drum, din graba abrupta de a povesti, de a spune totul: povesteste, Modesta, povesteste, nu conteaza cum, nu conteaza cat de oscilant, de repetitiv, de abrupt iti inchei povestile, tu du-le mai departe.