Legaturi inveninate

 

The Power of the Dog (2021)

 

Daca privind acest film va inchipuiti ca va uitati la un western, va inselati. Vestul Salbatic este doar o rama a tabloului pe care il creeaza, un mediu in care scriitorul Thomas Savage a ales sa-si plaseze actiunea cartii ce a stat la baza adaptarii lui Jane Campion, care semneaza scenariul si regia, un pretext pentru a ne pune in fata o poveste universala, veche de cand lumea, de la Cain si Abel, a felului in care relatia dintre doi frati se erodeaza si se distruge in timp, supusa evolutiei in directii contrare. Insa nu este singura pe care filmul o radiografiaza, mai puternica este aceea ce se construieste intre unul dintre frati si fiul nevestei celui de-al doilea. 

Pe scurt, Phil (Benedict Cumberbatch) si George (Jesse Plemons) sunt doi cowboys instariti, bine cunoscuti in comunitate, cum nu se poate mai diferiti: unul intunecat si parand sa ascunda secrete si un amar ce i-a inveninat intreaga viata, preferand solitudinea, al doilea bland, linistit, solar, dornic sa-si aline singuratatea, sa-si intemeieze o familie. El se indragosteste de Rose (Kirsten Dunst), o carciumareasa vaduva, si o aduce la ranch-ul familiei, iar relatiile cu fratele sau incep sa se complice. Cand fiul acesteia, Peter (Kodi Smit-McPhee), plecat la studii, vine sa isi viziteze mama, o gaseste intr-o stare deplorabila si de aici incepe sa se construiasca o intriga pe care nu o prevazusem initial. Diavolul se ascunde in detalii, caci fiecare dintre ele se va dovedi important intr-un final pe care nu il vezi venind, care te loveste ca un pumn in stomac si simti nevoia sa pui cap la cap imagini si momente ce nu pareau relevante la momentul vizionarii, pentru a da rotunjime filmului pe care tocmai l-ai vazut. 

Aceasta drama psihologica construieste cu rabdare, in ritmul sau, deloc fortat, deloc accelerat sau supus presiunilor asteptarilor spectatorului de filme western. Iar daca la inceput te-ai putea gandi ca avem un conflict bazat pe relatia dintre cei doi frati, mai apoi incepi sa crezi ca el mocneste de fapt intre Phil si Rose, dar cea mai puternica parte este aceea ce genereaza raportul de forte dintre Phil si nepotul sau prin alianta, Peter. Chiar daca oamenii, cu sentimentele, preocuparile si macinarile lor sunt in centrul peliculei, ea nu face economie nici in planul esteticii vizuale, ce insoteste desertul din suflet cu imaginile spatiilor vaste ale fermei izolate, dincolo de care se profileaza muntii. 

Acolo unde Brokeback Mountain se intalneste cu Call Me by Your Name, Jane Campion reuseste sa aduca o perspectiva proaspata, in care nimic nu este spus fatis, doar sugerat, unde veninul este bine dozat in relatia dintre Phil si Peter, vazut initial, in tineretea sa ezitanta si sfioasa, ca victima sigura a masculinitatii ce-si ascunde slabiciunile sub un zid impenetrabil de ironie si lipsa de sentimentalisme.

Parteneri in viata si pe ecran,  Plemons si Dunst creeaza aici imaginea unui cuplu lipsit de aparare in fata sarcasmului si rautatilor lui Phil, care toarna zi de zi, chiar si prin simpla prezenta desprinsa parca din reclamele la Marlboro, prin priviri si taceri, cate o picatura de otrava peste relatia lor. Si cand crezi ca nu mai exista salvare, aceasta ia o forma surprinzatoare, pe care va las sa o descoperiti intr-un film ce-si merita o nominalizare la Oscarul de anul acesta, mi se pare o certitudine. 

Privind reactiile provocate de cei care l-au vazut, unii s-au simtit inselati in asteptarile lor. Au avut impresia ca li s-a promis un western si au primit in schimb o sondare a psihologiei si temperamentelor umane. Insa tocmai asta mi-a placut la film, ca isi poarta spectatorul intr-o directie imposibil de prevazut la inceput (de cei care, ca si mine, nu au citit cartea), cu un final pe masura, ca isi construieste progresiv tensiunea si relatiile dintre protagonisti, ca are cateva scene cu impact puternic, in care imaginile fac mai mult decat cuvintele, ca regizoarea neozeelandeza, adoptand un punct de vedere masculin, a stiut sa imbine fragilitatea si delicatetea cu asprimea uneori grosolana si sa le aduca la un numitor comun ce va genera scanteia, ca se concentreaza asupra dimensiunii interioare fara stridenta, prin aluzii si gesturi care mai mult sugereaza decat explica dar care, revazute prin prisma finalului, dau rotunjime si sens filmului.