In cusca sau cu aripi

 

 

tick, tick... BOOM! (2021) 

 

S-a deschis sezonul de filme candidate la Oscarul pe 2022. Si dupa ce Lin Manuel Miranda a "rupt" anul trecut Broadway-ul cu Hamilton, acum se pregateste sa ia cu asalt si premiile pentru cinematografie, regizand un tribut adus lumii artistice de care se simte cel mai aproape, aceea a musicalului. Bazat pe scenariul lui Steven Levenson, cel care acum cativa ani m-a incantat cu mini-seria de televiziune Fosse/Verdon si pe musicalul lui Jonathan Larson insusi, personajul acestui spectacol biografic, filmul spune povestea unui om care a crezut in vocatia sa, urmand-o cu pasiune si indarjire. 

Ajuns in 1990 la 30 de ani, Jonathan  (Andrew Garfield) isi pune in balanta implinirile si sacrificiile, sperantele si dezamagirile. In timp ce lumea cunoscuta se prabuseste in jurul sau - cel mai bun prieten renunta la visele de a deveni actor pentru a lucra in publicitate si a putea sa-si asigure un standard de viata mai inalt, iubita lui se hotaraste sa paraseasca New York-ul gasindu-si o slujba stabila si platita, pandemia de SIDA face ravagii printre prietenii gay - el continua sa serveasca brunch-ul clientilor nerabdatori inainte de a se intoarce in bula lui de magie, acolo unde visele prind viata intr-un musical futurist ce spera sa-i schimbe destinul.  

tick, tick... BOOM! este un musical bazat pe un musical in care un autor incearca sa scrie un alt musical pentru a iesi la lumina dintr-o existenta anosta, pentru a se afirma in arta din care doreste sa poata trai. Este un film biografic despre cel care a scris un musical aubiografic dupa ce comedia fantezista a unei lumi viitoare (care - din scurtele pasaje - am inteles ca se apropie foarte mult de aceasta existenta a alienarii pe care o traim in prezent, in care viata se desfasoara mai mult in spatele ecranelor) nu a reusit sa obtina finantarea necesara productiei, in ciuda reactiilor pozitive primite. Este o imbinare de arta si viata conceputa in pasi de dans pe refrene care, chiar inainte de a fi stiut ca fac parte din musicalul creat atunci, mi-au evocat puternic atmosfera anilor '90. Fara sa am pentru ea nici un fel de nostalgie si fara sa fi vibrat intens la coloana sonora, productia lui Miranda m-a acaparat prin melanjul sau de arta si viata, prin detaliile vii, colorate ale existentei de zi cu zi, prin simplitatea amara, punctata cu sarcasm. Un duet ce descrie mecanismul relatiilor de cuplu, asteptarile si incapacitatea de a le comunica poate fi redat la fel de dinamic ca o dimineata de duminica aglomerata intr-o cafenea din New York pulsand de viata si agitatie. Si aici este meritul lui Miranda, care orchestreaza corul de senzatii si emotii intr-un mod autentic. 

Rent, musicalul care i-a adus gloria visata lui Larson, este printre putinele creatii celebre pe care nu le cunosc. Fara sa am pretentia de a avea o cultura bogata in domeniu, stiu cate ceva - macar fragmente - din creatiile reprezentative si am doua mari favorite, Jesus Christ Superstar si Notre Dame de Paris. Am citit despre Rent ca ideea ar fi pornit de la Boema lui Puccini, transpusa in New York-ul familiar si contemporan autorului, unul in care artistii se lupta sa supravietuiasca sub amenintarea pandemica a HIV, ca parte a visului sau - de care aminteste si in film - de a aduce musicalul in atentia generatiei MTV. 

Filmul de fata este o accelerare de emotii si sentimente, un vartej in care un om desfasoara o cursa contracronometru pentru a isi impune viziunea artistica. 

Tic-tac... ceasul continua sa marcheze trecerea inexorabila catre un deadline, asa cum si bataile unei inimi pasionate si dedicate muzicii continua sa marcheze drumul spre inevitabilul buum. Paradoxal, filmul reuneste o celebrare a vietii cu un testament artistic, tensiunea si eliberarea, tristetea si bucuria unei existente, libertatea creatoare si constrangerile castigarii traiului de zi cu zi, e ca un foc de artificii care acapareaza si isi pastreaza spectatorul alaturi prin intercalarea fragmentelor de viata cu cele de arta, prin felul cum Garfield ocupa centrul scenei si rescrie povestea unui om care nu a mai reusit sa se bucure de succesul pe care avea sa-l cunoasca Rent, nelipsit timp de 18 ani dupa premiera din programul de pe Broadway. 

Omul paianjen se transpune credibil si emotionant in omul artist, dand viata tumultului de emotii ce ni-l reinvie pe Larson cu toate sperantele lui, cu vulnerabilitatea si orgoliul sau, curios si plin de intrebari in privinta aspectelor vietii, pentru a transpune apoi acele intrebari intr-o opera plina de umanitate si compasiune. Cred ca este un film despre care se va vorbi si va primi ceva premii, poate chiar va da cuiva ideea de a resuscita acel proiect abandonat si niciodata reluat al fanteziei SF din care se pastreaza fragmente prin arhive. M-as bucura sa fie chiar Miranda.  

P.S.: Cand am scris cele de mai sus, Garfield nu castigase inca Globul de Aur pentru interpretarea lui Larson. Ma bucur ca l-a primit, bravo lui!