Prin Muntii Banatului 2

Cheile Nerei - Baile Herculane

Spuneam ca voi continua relatarea plimbarii prin Rezervatia Cheile Nerei - Beusnita si ca voi reveni cu alte imagini frumoase... si mai putin frumoase, veti vedea mai incolo de ce. 

Pornesc acum explorarea Cheilor din punctul de unde ne-am despartit de ele urmand cursul Beiului, pe drumul ce duce spre cantonul Damian. Desi nu este recomandat masinilor, a noastra a facut fata cu brio traseului accidentat si pietrisului derapant, scutindu-ne vreo 2 ore de mers pe jos pe drumul forestier, pentru a avea mai mult timp de umblat pe-acolo de unde incep adevaratele minunatii. Traversam o padure unde iedera imbraca peretii muntelui si trunchiurile copacilor, dandu-le forme ciudate:

Nu dupa mult timp, ajungem la portiunea de Chei numita "La Carlige", unde tavanul format de peretele muntelui iese spectaculos in afara. Pasesti pe o poteca ingusta, tinandu-te de cablu, atent sa nu faci vreo baie nedorita si nu incetezi sa te miri cum natura si omul au lucrat impreuna pentru a crea poteca sapata in stanca:

 

 Drumul se mai largeste un pic, dar continua tot pe malul apei, prin tunele sau pe stanci, mai explorezi o pestera, iti mai incarci privirea cu nuantele de verde-albastrui din jur, mai observi o soparla, un gandac, un peste, nici nu simti cand trece timpul sau ca mergi.

La un moment dat, ajungem la o punte peste Nera a carei traversare ridica nivelul de adrenalina: balansare, cablu pe o singura parte, scanduri putrede ce se pot rupe in orice moment, un perete in fata si, dedesubt, la vreo 20 de metri, Nera:

Dar nu, drumul nu este pe acolo, ci inapoi, prin padure. Partea cea mai spectaculoasa a Cheilor s-a incheiat. Continuand, se ajunge la Lacul Dracului, un lac carstic format prin prabusirea tavanului pesterii cu acelasi nume, in care, evident, nu puteam sa ratez ocazia de a intra. In sezonul ploilor, galeria este complet inundata, dar acum am putut vedea fisura prin care apele lacului patrund in pestera si continua sa sape.

Ne luam ramas-bun de la Cheile Nerei si de la fauna ei, mai periculoasa sau mai inofensiva

si pornim spre Baile Herculane, pentru o zi de relaxare si confort la poalele Domogledului dupa plimbarile prin Chei. Desi tare-mi faceau cu ochiul muntii, indemnandu-ma sa nu stau cu burta la soare ci sa ajung sus, in varf, mi-am reprimat pornirea si am preferat sa-i admir de pe marginea piscinei.

 

Asa ca am facut doar o plimbare prin oras unde, din pacate, am constatat ca nu s-au schimbat prea multe in ultimii vreo 20 si ceva de ani. Pretutindeni este o plangere generala privind starea de paragina a statiunii, candva una din cele mai infloritoare din Europa, insa situatia nu se rezolva stand cu mainile in san, ca "nu sunt bani" de renovari. Faceti oameni buni un proiect, o gramada de fonduri europene ramane neaccesata din comoditate in fata unei birocratii - ce-i drept - descurajante... Pe de o parte, avem dezinteresul autoritatilor locale, pe de alta frumusetile alea de cladiri prin care si-au plimbat pasii toti principii romani si straini, de la imparateasa Sissy la regina Elisabeta, din ce in ce mai degradate. Am inteles ca ar exista un proiect de reamenajare a tuturor monumentelor de arhitectura insa termenele de finalizare arata cam asa:

Exact! Un 31 decembrie nedefinit planeaza in aer... Probabil ca o fi trecut demult.

Cateva dintre cladirile ridicate in secolele 18-19 au niste schele in jur, ca si cum cineva tocmai si-ar fi terminat treaba urmand sa revina a doua zi. Am revenit si in ziua urmatoare, tot nimeni prin zona, numai schele, ferestre baricadate, poduri mancate de rugina, statui din ce in ce mai greu de recunoscut, fatade din ce in ce mai triste... E o scuza buna pentru a fi "renovate" integral, cand si daca le va veni randul, in stilul oribil hibrid al fatadelor de banca trantite pe cladirile vechi, practicat in ultima vreme tot mai des. 

Dintre ele, Hercule priveste trist, impietrit in eternitate, venit dintr-o epoca ale carei constructii inca rezista. In orasul al carui simbol este, a fost nevoie de mai putin de 100 de ani pentru totul sa se transforme in ruine...

Prin Muntii Banatului

Cheile Nerei - Baile Herculane

Acum cativa ani, inregistram un esec rasunator pornind spre Cheile Nerei si ajungand, in schimb, pe varful Semenic. Pur si simplu, am pierdut Cheile... Ca sa va explic, este un cerc acolo pe harta, pe care trebuie sa-l parcurgi daca vrei sa ajungi cu masina in rezervatia Cheile Nerei - Beusnita: venind dinspre Herculane, fie mergi spre Bozovici si de acolo Anina - Oravita, de unde se face un drum spre munte la stanga, ori ajungi la Moldova Noua si de acolo mergi tot spre Oravita, avand de data asta intrarea pe partea dreapta. Noi am reusit sa o luam cum era mai rau, pe drumul  deloc recomandat pentru masini care strabate muntele, Carbunari - Sasca Montana, prin care am trecut cand se facuse deja noapte si am continuat apoi pana la Anina, de unde ne-am invartit prin Muntii Semenicului, nici vorba de Nera... Am ajuns la un moment dat foarte aproape de ea, nu ma intrebati de unde ca n-am idee, si anume la Lacul Dracului... Dar despre el va fi vorba si in cele ce urmeaza. 

Ca intre timp am descoperit busola, astrolabul, hartile si GPS-ul si n-am mai ratacit drumul...

Dupa o scurta oprire in apropiere de Bozovici, la paralela 45 pentru a admira cascada Bigar, considerata una din cele mai frumoase din Europa datorita perdelei pe care apa o formeaza in curgerea sa pe muschi (un alt fenomen destul de rar in general dar des in zona acestor munti, majoritatea caderilor de apa fiind pe stanca goala)

am continuat drumul printre imaginile pitoresti de pe Cheile Minisului, ajungand cu bine la Sasca Montana, unde a fost stabilit "cartierul general" pentru urmatoarele 3-4 zile.

Am inceput a doua zi aventura prin Chei cu partea denumita "La Tunele". Dupa ce traversam puntea de lemn suspendata peste Nera de la Sasca Romana si trecem pe langa cateva livezi si pasuni, intram cu adevarat pe traseu, unul foarte usor (se merge pe curba de nivel), dar spectaculos. Dupa cum ii spune si numele, poteca din peretele muntelui strabate o serie de tuneluri sapate cu dalta si ciocanul in stanca de minerii care lucrau la Anina, pentru a-si scurta traseul de naveta peste munte.

Dupa aceasta prima parte "de incalzire", am ajuns la Podul Beiului, locul de confluenta al paraului Beiului cu Nera, dar si al traseelor turistice din Chei: de acolo se deschid doua cai, una continuand de-a lungul Nerei spre cantonul Damian si de acolo spre spectaculoasa zona denumita "La Carlige" si, mai departe, spre Lacul Dracului de care aminteam la inceput, alta mergand de-a lungul paraului Beiului, pana la minunatia de lac Ochiul Beiului si apoi pe firul Beusnitei pana la cascada cu acelasi nume ori spre ruinele cetatii medievale Ilidia.

Am ales drumul ce ducea pe Valea Beiului, poposind la micuta cascada Vaioaga, ce parea a fi formata prin prabusirea unui tavan de grota, bucurandu-ne de racoarea si vuietul ei: 

Trecand de pastravaria Valea Beiului, continuam pana la lacul din care acesta izvoraste, o mica bijuterie, limpede, in culori uimitoare ce mi-au amintit de cele ale zonei Plitvice din Croatia, unde pastravii zburda in voie, apa fiind tot timpul improspatata de izvorul subteran. 

Dupa ce mi-a bucurat privirea cu apele sale limpezi, cascada Beusnita avea sa fie o mica deziluzie. Inchid ochii si mi-o imaginez vuind inspumata de torentele ce se revarsa pe versant. Ii deschid si vad in schimb o stanca modelata straniu de apa, pe care abia se prelinge un firisor firav.

 Am pornit inapoi pe acelasi drum. De la pastravarie, doi prieteni patrupezi ne-au insotit pana la Sasca Romana, traversand impreuna cu noi tunelurile, aratandu-ne drumul pret de vreo 2-3 ore si sperand, in sinea lor (mai ales cel alb), ca-si vor fi gasit oameni. Imi pare rau, dogs, dar oamenii astia sunt luate de alt caine. Keep looking!

Bilantul zilei ca numar de serpi vazuti, stiut fiind ca e o zona bogata in astfel de reptile: 2 (unul in apa, altul pe poteca, cred ca as fi calcat pe el cu ochii dupa catei daca n-ar fi fost el vigilent si s-ar fi retras repede prin tufisuri).

Continuand vanatoarea de cascade (in apropierea apei ma simt in elementul meu, daca mai e si vreo grota pustie de explorat ma simt si mai bine), am pornit in ziua urmatoare catre cascada Susara. Pe drum am explorat o veche mina romana abandonata (nu pun poze, nu se intelege mai nimic din ele), in interiorul careia se deschidea o gura inundata. In apa se vedea atarnand o scara, ducand spre cine stie ce abisuri. Nu era ea din vremea romanilor, dar dadea o senzatie de film horror in care te astepti tot timpul ca sa apara cineva de pe ea (un monstru, un zombi, un cadavru... sau macar un pastrav). Si urma sa apara, dar nu chiar de pe ea!

Iesind la lumina, am urmat firul paraului Susara, care la un moment dat are si vreo cativa metri de Chei, putin dar frumos,

si am ajuns la cascada: 

Cat timp am stat langa ea (peste o ora) nu a venit nimeni, a fost atmosfera ideala: apa susurand, pasarele ciripind, o senzatie pe care o regasesc din ce in ce mai rar, dar cu bucurie, de izolare in mijlocul naturii. 

Pe drumul de intoarcere, trecand din nou pe langa Mina Romana explorata la dus, am intalnit si monstrul (zoom in pentru detalii, in partea stanga a intrarii). Avea cam doi metri, iesea din grota din care iesisem si eu cu vreo 2-3 ore inainte, probabil ca o vizitase si el, pacat ca nu i-am lasat o lanterna, probabil n-a vazut nimic. 

Voi reveni maine cu alte imagini ale locurilor frumoase din Rezervatie si nu numai.

Romania cu bune si cu rele - lista mea

 

 

Mirel Banica - Prin Romania. Carnete de drum 

Spuneam ca vreau sa adaug la impresiile despre carte o lista personala a obiectivelor mai mult sau mai putin turistice pe care ea m-a indemnat sa le descopar, in ordinea cronologiei propuse de autor, urmand traseul sau prin tara. As evita locurile cu muzeografi artagosi, plictisiti, care dau senzatia ca ii deranjezi din ceva important, probabil din meditatia la propria conditie. As evita si locurile care nu imi spun nimic ca obiectiv, oricat ar fi incercat cartea sa le gaseasca ceva bun. Nu o sa ma prindeti intr-un muzeu cinegetic, raman la parerea mea inflexibila ca vanatoarea nu e nici sport, nici o filozofie de viata, ci o reminiscenta barbara a omului primitiv. Nu voi inisista nici asupra acelor locuri pe care le-am vazut cel putin o data, precum cetatea Calnic, Casa memoriala Lucian Blaga din Lancram (pe care va invit sa le vizitati) sau Baile Herculane, despre care am amintit si eu in trecere prin 2013 (constat ca nimic nu s-a schimbat), un loc pe care va invit sa il vizitati numai daca aveti o anumita aplecare romantica spre ruine, o privire atenta la perisabilul si efemerul trecerii prin lume ce afecteaza deopotriva oamenii si locurile si nu va vor indispune prea tare delasarea, nepasarea, indiferenta...

Dar mi-as dori sa ajung candva la:

 

Muzeul Agriculturii din Slobozia - pentru depozitul de utilaje agricole si "scenele din viata satului" 

 

Gradina zoologica din Calarasi - doar mentionata in carte, pentru hipopotamul Copper, singurul exemplar din rasa lui din Romania. Am mai vazut hipopotami, dar niciodata unul a carui valoare de schimb sa fie de 8 pelicani! 

Muzeul Municipal Calarasi - pentru aerul de Pamuk (Muzeul inocentei) pe care i l-a inspirat autorului 

 

Muzeul Deltei Dunarii din Tulcea - pentru ca acvariile au un efect relaxant asupra mea, dar si pentru aspectele de viata cotidiana si pescuit, cu metodele de uscare, afumare, prepararea icrelor si a borsului (desi nu mananc peste, am o curiozitate legata de traditiile gastronomice)

Muzeul Unirii din Iasi pentru ca aveam aceleasi prejudecati ca si autorul in privinta sa, insa fatada patriotica se pare ca ascunde o felie de viata boiereasca din secolul XIX din care mi-ar placea sa gust. 

 

Muzeul de Istorie "Ioan Raica" din Sebes - pentru farmecul desuet ce rezulta din descrierea facuta de Mirel Banica, pentru colectiile de arta populara romaneasca si saseasca, pentru colectiile de pipe, velocipede si sabia calaului, pentru curtea sa umbroasa si linistitoare.  

 

Muzeul Consumatorului Comunist din Timisoara - pentru o revizitare a amintirilor din copilarie, pentru ca pare sa aiba o alta abordare, una ce urmeaza ritmul normalitatii cotidiene, decat micutul Muzeu al Kitchului din Bucuresti aflat pe undeva prin zona Lipscani, unde rememorarea anilor '80 se face mai degraba dintr-o perspectiva a grotescului.

Muzeul de Arta din Timisoara - pentru valoroasele colectii de ceramica si pictura

Muzeul Tinutului Secuiesc din Sfantu Gheorghe - pentru modul in care este amenajat si intretinut de oameni carora "le pasa", pentru marea varietate de exponate, de la jucariile de lemn ce le trezesc nostalgii unora dintre  noi pana la peretare, obiecte care mi s-au parut intotdeauna situate undeva intre amuzament si kitch, dar ar putea sta la baza unor studii sociale complexe de reflectare a mentalitatilor si motivatiilor vremii.

As mai pune pe harta acestor obiective mai putin vizitate, din peregrinarile mele prin tara, inca vreo cateva, din care imi vin acum in minte: Muzeul Viei si Vinului din Dragasani, daca sunteti interesati de vinificatie si traditie viticola. Cateva informatii despre el puteti gasi aici;  cateva locuri vizitate vara trecuta prin Maramures, zona pe unde traseul cartii nu ne poarta, dintre care Muzeul Tarancii Romane din Dragomiresti mi-a ramas in suflet intr-un mod care arata ca uneori oamenii pot da si mai multa valoare colectiilor de obiecte, prin povestile lor. Si pentru ca autorul nu a putut vizita Cula Cutui, mi-a amintit de Culele de la Maldaresti, in apropiere de Horezu, Cula Greceanu in principal, restaurata cu grija si cu atentie pentru pastrarea istoriei,a atmosferei de casa boiereasca de secol XIX. 

Incepe sa-mi miroasa a vacanta si pornesc si eu prin tara hai-hui. Din nou dau mirajul departarilor nordice pe certitudinea din patratica noastra, caci vremurile astea, cand trebuie sa dai socoteala unde esti "cazat" nu se potrivesc deloc cu stilul meu turistic, in care cazarea se intampla unde vad cu ochii, oriunde simt ca as vrea sa raman un pic.