Intuneric si lumina

Ian McEwan - Solar 

Tocmai am gasit un personaj literar pe care sa-l iubesc la fel de mult ca pe Nathan Zuckerman, egocentric si oarecum similar cu el in anumite convingeri si manifestari, precum nevoia de a-si prelungi tineretea prin relatii cu femei mult mai tinere si descumpanirea in fata bolii. Daca Zuckerman este complexat de originile sale, Michael Beard a fost inca de mic un copil gras, lipsit de orice veleitati sportive, compensand printr-o minte stralucita aspectul nu foarte atractiv. In plus, McEwan pare sa aiba, ca si Roth (nu am prea multe date, fiind doar a doua lui carte pe care o citesc), aceeasi inclinatie de a imbina temele minore, personale, cu cele majore, cu actualitatea sociala si politica, rasfranta mai mult sau mai putin perceptibil asupra oricarui destin individual. Un alt "frate" literar al lui Beard ar putea fi si Herzog, cu care impartaseste (in ciuda celor cinci casnicii esuate ale eroului nostru) mai ales teama de a se angaja, de a se implica pe deplin intr-o relatie. 

Spre deosebire de cei doi, Beard nu este un scriitor evreu,  ci un fizician englez laureat al premiului Nobel pentru fuziunea Beard-Einstein, a carui munca a ramas incremenita in timp. El nu mai tine pasul cu noile descoperiri stiintifice pe care mai tinerii sai asistenti incearca sa le continue si sa le puna in practica si se hraneste de douazeci de ani din gloria descoperirii din tinerete. Viata ii este o continua calatorie intre conferinte, prelegeri, participari la evenimente unde este primit ca un guru al fizicii, desi in interior este golit de orice entuziasm. 

Dupa cum marturisea pe vremea cand incerca sa o impresioneze pe cea care avea sa-i devina prima sotie, a inteles ca domeniul lui de interes avea sa fie lumina, o lumina pe care incearca sa o resusciteze cu fiecare noua relatie, devenita peste ani, in sens concret, o posibila sursa de salvare a umanitatii intr-o epoca (2000-2009 - cartea a aparut in 2010) in care resursele de energie traditionale sunt din ce in ce mai reduse si utilizarea lor ameninta siguranta planetei. 

La inceput, profesorul Beard apare drept un om al contrastelor: pasiunea pentru munca ii scade proportional cu cresterea celei pentru cea de-a cincea sotie, Patrice, care se indragosteste de un om ce reprezinta opusul lui, un constructor grobian, lipsit de orice cultura si aspiratii inalte, dar cu o constitutie atletica. Pe cat de solara este energia pe care laboratorul lui incearca sa o valorifice, pe atat de intunecata este existenta personala, pe de o parte se complace intr-o relatie pe care nu gaseste puterea sa o sfarseasca, pe de alta in gloria profesionala trecuta, parand a-si fi pierdut orice interes pentru cercetare, pentru dezvoltarea ideilor care i-au adus Nobelul. 

Ulterior, aceasta lipsa a oricarei aspiratii va intra in conflict cu idealismul artistilor preocupati de incalzirea globala alaturi de care ia parte la o excursie in apropierea Polului Nord pentru a vedea pe viu efectele acesteia. McEwan insusi si-a gasit inspiratia in scrierea cartii pe un fiord inghetat, intr-o excursie asemanatoare. Beard este egoist, centrat asupra propriei persoane, fara niciun interes pentru salvararea lumii, dar paradoxal va fi singurul om de stiinta invitat sa participe la expeditie si singurul care observa conflictul de interese din sanul unei  adunari ce doreste sa puna pamantul in ordine dar nu reuseste sa pastreze ordinea din propriul vestiar. La fel de paradoxal, va evita implicarea in scandalul declansat de o moarte pe care a provocat-o, insa va fi incatusat pentru... o rosie. 

Nu lipsesc ironia si sarcasmul, scenele de umor negru, am ras din toata inima la episodul cu snowmobilul, sau confruntarile tensionate, precum cea provocata de mancatul unei pungi de chipsuri. 

Sunt absolut de acord cu pareri exprimate prin vocea lui Beard precum diferentele de abilitati cognitive dintre barbati si femei, cred intr-un determinism genetic si nu prea ma conving bullshit-urile postmoderne precum constructivismul social. Joaca de-a conceptele impuse si nechestionabile poate transforma oamenii in monstri, dupa cum observa cu cinism si luciditate eroul nostru: "Aceasta era o adunare postmodernista cu antene foarte sensibile la limitele acceptabilului. Inima sa, cand nu era strafulgerata de formulari corecte din partea grupurilor corecte de interese, devenea de gheata." Beard isi va regasi intr-un tarziu interesul pentru studiul fotonilor, "fara masa de repaus, fara sarcina, fara controverse la scara umana", in incercarea de a genera prin fotosinteza artificiala noi surse de energie pentru omenire. Insa, dupa cum se va vedea, pana si inofensivii fotoni ii infirma parerile, putand genera controverse la scara umana... 

 Astept regizorul care ar putea sa transforme Solar intr-o comedie neagra pe cinste, fiindca McEwan ne ofera toate ingredientele necesare: o tema de interes major la scara mondiala, un personaj controversat (nu-mi dau seama daca l-a dorit antipatic dar i-a iesit exact opusul sau l-a dorit exact asa cum l-am perceput eu), comic dominat de absurd, hazard sau situatii efemere si banale, o doza de paranoia data de tonul apocaliptic al celor ce au impresia ca traim sfarsitul lumii si incalzirea globala ne va sufoca pe toti (McEwan din Solar nu mi se pare deloc impotriva surselor alternative de energie, cum am vazut ca-l mai acuza cate unii calcati pe bataturile sensibile parandu-li-se ca trateaza cu prea multa lejeritate subiectul, ca-l ia oarecum in deradere; dimpotriva, exact isterizarea lor este cea ironizata), efectul bulgarelui de zapada al presei, ceva notiuni de fizica pe care chiar si eu le-am inteles... Mr. Terry Gilliam, fii pe faza!

Cand scopul nu scuza mijloacele

Machine Gun Preacher (2011) 

Inspirat din cartea Another Man's War: The True Story of One Man's Battle to Save Children in the Sudan, filmul prezinta povestea vietii lui Sam Childers, fost biker si consumator de droguri, care si-a facut un scop in viata din salvarea copiilor afectati de razboiul civil din Sudan, adapostiti de raidurile fortelor de gherila ale LRA  in orfelinatul construit de el insusi.
Omul este cu adevarat exceptional, si tocmai de aceea merita o soarta cinematografica mai buna, mai ales ca ii ofera filmului ingredientele necesare pentru a deveni un candidat la Oscar: un personaj care trece printr-o transformare profunda, bine interpretat de Gerard Butler si o poveste umanitara menita sa emotioneze si sa atinga sensibilitatile oricarui juriu. Reuseste insa sa esueze lamentabil la nivelul scenariului. 

Trecand peste propria-mi viziune asupra religiei, pe care nu este nici locul, nici momentul s-o afisez, peste faptul ca nu pot sa inteleg cum o schimbare radicala a convingerilor personale poate avea loc doar pentru ca "asa mi-a spus God sa fac", ca unii ajung sa-l transforme pe Doamne-Doamne in unicul resort declansator al umanitatii din ei, trecand si peste faptul ca insasi ideea de protectie divina se dovedeste neputincioasa in fata realitatii africane iar Biblia va trebui sa fie inlocuita cu arma, regizorul Marc Forster a reusit contra-performanta de a face un film lung, plictisitor ce constituie un deserviciu cauzei pentru care pledeaza. Si uite asa avem, in loc de un film de Oscar, un film de evitat...

Scenele cu predicatori (cea in care are loc convertirea lui Sam si apoi cele in care el insusi predica, culminand cu inmormantarea bunului sau prieten, ceva de genul: "va asteptati sa spun ca God a dat fiecaruia un rost pe lume, etc. etc.? Ei bine, nu voi spune nimic din toate astea") sunt prea lungi si neconvingatoare, se debiteaza banalitati care nu vad cum ar putea sa marcheze sufletul cuiva, in cadrele in care Sam ajuta la construirea adaposturilor pentru refugiati bastinasii din jur ies prost, toti stau si se uita, doar albii muncesc, toate transformarile personajului, de la ticalosul initial la predicator, de la predicator la revoltatul violent si inapoi la ingerul protector al copiilor sudanezi sunt tratate cu extrema superficialitate, schimbarile au loc in urma unor replici deloc memorabile, iar intelepciunea suprema pare sa o detina un copil de 7-8 ani care-l ajuta pe Sam sa treaca peste momentele de  frustrare si furie necontrolata si sa-si continue misiunea salvatoare.

Poate ca Butler a simtit miros de Oscar cu rolul Sam Childers, dar ma tem ca in ciuda eforturilor sale nu va fi acum, "beneficiaza" de un scenariu prea prost pentru a conta in cursa. Leo di Caprio, poate a patra oara este cu noroc ;)
Chiar imi pare rau de filmul asta, ca material ar fi fost, ideea de joaca de-a Biblia si pusca m-ar duce mai degraba cu gandul la o abordare in genul Tarantino, dar daca vrei intr-adevar sa faci un film serios, grav, convingator, nu prea exista cale de mijloc, iti iese sau nu. Lui Forster nu i-a iesit, asa ca puteti scuti doua ore din viata de plictiseala de a viziona un film sub-mediocru, care nu se ridica deloc la inaltimea subiectului.
As fi trecut peste orice discutie privind calitatea filmului daca producatorii ar fi aratat un interes real fata de situatia din Sudan transferand toate incasarile cauzei pe care o prezinta in film... dar nu, e doar un alt film de propaganda despre cum sa aratam ca ne pasa cand de fapt singurul lucru despre care ne pasa este in ce masura o astfel de poveste ne poate aduce castig... se afla cam in situatia prietenului bogat caruia Sam ii cere bani pentru constructia orfelinatului, multa ipocrizie si umanism de fatada, incercarea de a afisa sentimente nobile nesustinute de convingeri care sa duca la un rezultat pe masura subiectului.
Poate ca unora va reusi sa le pacaleasca ochiul critic cu mesajul, fiindca nu se poate spune ceva rau despre un film atat de moral, atat de inaltator... Ei bine, ba se poate, o cauza nobila nu scuza intotdeauna modul in care este propovaduita. Iar pe filmul asta nu-l scuza nimic in afara de Butler, prea putin, prea firav pentru ca spartanul nostru sa iasa biruitor din lupta solitara impotriva unei armate formate din regizor, scenaristi, producatori, etc...

Mahmureala de dupa o carte proasta

Kate Morton - Casa de la Riverton

Se pare ca in vacanta am o predilectie pentru asa-zise best-sellere, carti care se digera usor, care nu au pretentii ca ar aduce structuri inovative ori mesaje fundamentale, merg pe retete consacrate si se asorteaza de minune cu un ceai verde si un fursec ori o felie de cozonac. Probabil ca si mintea simte nevoia sa se odihneasca, sa se lase in voia cititului unei povesti usor de incadrat in tipare mult batatorite, fara a cauta cine stie ce simboluri, subtexte si metatexte, sa se abandoneze unei istorii scrise de si pentru femei, ca sa inteleaga mai bine subtilitatile sufletului feminin care genereaza prejudecati sexiste :P. 

Casa de la Riverton este o astfel de carte, debutul autoarei australiene Kate Morton, ce urmeaza structura multor alte carti similare, despre una dintre ele am si scris acum ceva timp, dar Coe avea ceva in plus. Aici gasim o multime de locuri comune, familiare, si totusi povestea te cheama, te ademeneste in itele ei, te prinde cu ghearele si foloseste orice mijloc pentru a te tine prizonier pana la sfarsit, de la argumente rationale (imaginea unei epoci, detalii despre perioada primului razboi mondial, lumea nobiliara din Anglia interbelica - un fel de Ishiguro + Atonement pentru to(n)ti) pana la cele sentimentale (personaje bine inchegate care iti cer sa empatizezi cu ele) si melodramatice (secrete de familie), adica toate argumentele din arsenalul feminin, pana si santajul (daca te opresti acum din citit, nu vei sti niciodata ce s-a intamplat, avand grija sa anticipeze si sa creeze aproape in fiecare capitol asteptari privind tragicul deznodamant)!

Exista o naratoare in varsta, Grace, care la cei nouazeci si ceva de ani percepe trecutul ca fiind mult mai real decat prezentul, de care simte tot mai straina, mai detasata, un vizitator dintr-o epoca de demult ce calca cu un pas tot mai obosit si stingher prin lumea din zilele noastre. O familie nobila care locuieste intr-un conac unde se cunoaste bine locul barbatilor si femeilor in societate si nu se accepta incalcarea conventiilor. Doua surori, dintre care una, modernista in viziuni ca si tatal sau,  traieste in permanent conflict cu acesta. Fotografii care declanseaza fluxul memoriei. Idealism si eroism, visul de a trai viata in loc de a citi despre ea, de a face ceva fundamental si definitoriu pentru formarea umana. Un blestem ce planeaza asupra partii masculine a familiei, ce ii face sa moara de tineri. Doua surori, Emmeline si Hannah, cu caractere si aspiratii total opuse, in permanenta rivalitate. Povesti de familie si de iubire peste care plutesc secretele unui trecut ingropat multi ani inainte de a fi readus in lumina. Constrangeri si non-conformism, acceptarea conventiilor sociale si rebeliune, pasiuni inabusite si dezlantuite. Triunghiul fratern al copilariei transformat, la maturitate, intr-un triunghi amoros, cu cele doua surori iubindu-se si urandu-se in acelasi timp. Plus scapari de corectura destul de numeroase, ca sa aduca macar un pic de imprevizibil cartii.
Imi promit sa nu repet experienta cu cel de-al doilea volum al autoarei, Gradina uitata, care pare sa fie fix la fel, dar nu se stie niciodata. Lectura cartii a fost ca o betie necugetata. Stii ca bei o posirca si totusi nu te poti abtine, chiar daca rezultatul il poti prevedea usor, si anume durerea de cap din ziua urmatoare, parca ai mai vrea un pahar, parca ai termina si sticla, daca tot ai deschis-o. Nu e nici prima nici ultima data cand bei asa ceva si dupa ce aburii de alcool s-au risipit iti spui convins ca a fost ultima oara... dar recidivezi.
Unii se uita la diverse emisiuni stupide,  constienti de pierderea de timp, din curiozitate, pentru a vedea pana unde merg sau pentru a avea subiect de amuzament cu prietenii. Din fericire, nu ma numar printre telespectatorii din aceasta categorie, dar cand vreau sa-mi satisfac nevoia de senzational, de tabloid (de ce sa o reneg cand o pot canaliza in ceva placut?) ma uit la cate un film gore sau citesc cate o carte precum Casa de la Riverton. O recomand cu caldura gospodinelor bovarice, e ceva mai putin nociva mintii decat telenovelele sau sitcomurile cu care si-o intoxica de obicei.

Fara motiv

Rubber (2010)

Ati mai auzit de vreun film al carui actor principal sa locuiasca in subsolul casei regizorului? Regizorul in cazul nostru se numeste Quentin Dupieux, mai cunoscut fanilor muzicii electronice drept Mr. Oizo, iar actorul in cauza este Robert, o anvelopa (cred ca de ceva masina de teren, parca e cam mica sa fie de camion si cam mare pentru o berlina obisnuita). Am vazut filmul pentru prima oara in vara anului trecut si l-am revazut la sfarsitul lunii decembrie la Cinemax, care mi-a facut bucuria de a difuza peripetiile acestui simpatic personaj. 

Filmul este o comedie neagra si absurda, in care regizorul nu-si propune sa faca nimic, dupa cum se declara chiar la inceput. Nu exista niciun motiv sa vrei sa te uiti la el, dar odata asezat in fata ecranului nu-ti mai poti dezlipi ochii. Nu exista niciun motiv sa empatizezi cu o bucata de cauciuc si totusi o vei face. Nu exista niciun motiv pentru ca ea sa se anime intr-o forma superioara de viata a cauciucului, dotata cu puteri telekinetice. Nu exista niciun motiv sa nu-l iubesti, insa vor fi destui probabil cei care, odata terminat filmul, se vor intreba, tot fara motiv, "ce-a fost asta?". Avem si metafilm, auto-referential intr-un mod foarte amuzant, spectatorii sunt parte importanta a showului. Ii vedem urmarind de pe o colina aventurile lui Robert, comentand, incercand sa schimbe scenariul, revoltandu-se, punand intrebari asupra rolului de spectator de film. Premisa insasi este un non-sens. Daca accepti ca exista o anvelopa ucigasa, restul devine o parodie a filmelor cu serial killers, care ne arata ca si cauciucul este capabil de sentimente, in masura sa se delecteze cu imaginea senzuala a unei femei sub dus sau sa se implice afectiv intr-o cursa de masini, sa se infurie si sa fie cuprins de dorinta de razbunare in fata a ceea ce percepe drept genocidul fratilor sai. 

Robert se trezeste la viata in desertul Californiei, unde incepe sa faca ezitant primii pasi. Il vedem descoperindu-si incet echilibrul, adapandu-se dintr-o balta, invatand sa-si controleze miscarile si devenind constient de puterea sa, trezindu-se respins de societate pentru ca este diferit (he's black, dupa cum observa un politist) si intorcandu-se impotriva ei.

In spatele aparentului non-sens pe care il proclama, filmul parodiaza si satirizeaza o multime de clisee ale genului thriller si ale gandirii comune, reusind sa ramana proaspat si simpatic prin abordarea sa avangardista. Am putea gasi multe planuri de interpretare daca am sta sa le cautam, ca de exemplu viziunea asupra industriei de film care isi devora spectatorii,  sau o parabola a respingerii de catre societate, a sentimentelor celui exclus. Dar de ce am face-o?! No reason, as putea raspunde... Mai bine las pe fiecare sa-si gaseasca propriile motive de a aprecia (sau nu) filmul.

Imaginile, cadrele si coloana sonora contribuie din plin la sustinerea unei atmosfere cu tenta poetica pe alocuri.

M-a amuzat mult la prima vizionare faptul ca-mi inchipuiam un tip impingand anvelopa, incercand sa-i dea diverse traiectorii, in timp ce se filmau duble dupa duble pentru a surprinde exact imaginea dorita. Se vede ca nu-i nimic animat sau procesat pe calculator, deplasarea este cat se poate de naturala. Intre timp, am aflat mai multe si despre modul in care s-a filmat si despre film in sine dintr-un interviu cu regizorul. Pacat ca nu exista niciun interviu cu actorul din rolul principal, este magistral, reuseste cu resurse minime (acelasi costum si machiaj tot filmul, aceeasi expresie pe figura sa striata) sa joace un rol extrem de solicitant, poate ne-ar fi povestit, daca ar fi putut, cum este sa filmezi in desert, sa alergi tot filmul, sa construiesti un personaj negativ atat de simpatic :)
In rest, va las sa gasiti singuri punctele forte, fiindca altfel cad in acelasi pacat pe care il denunta Dupieux in interviu,  incerc sa analizez prea mult. Asa ca, dupa cum spune: "To me it has to be like pure pleasure. You watch it, it’s funny, the visuals are great, and there’s some good music at some point…it has to be easy to watch.  And I don’t like to dig too deep..."

Intrebari fara raspuns

Julian Barnes - Privind in soare 

2012 a inceput pentru mine cu o zguduitura destul de puternica, un cutremur de 4 grade si ceva - au fost ele mai multe dar numai unul am am simtit eu (eram destul de aproape de epicentru) in noaptea de 1 ianuarie - cu o carte frumoasa care cuprinde in paginile ei intreaga tristete a conditiei umane si cu mult soare, spre care m-am uitat cu coada ochiului, tanjind spre un an mai luminos decat cel care s-a dus (duca-se invartindu-se!) fiindca asa cum spune Barnes, la soare si la moarte nu poti sa te uiti direct fara sa clipesti. 

Motto-ul care deschide Privind in soare, un citat din Cehov, sintetizeaza toata tristetea despre care vorbeam: "Ma intrebi ce este aceea viata? E ca si cum ai intreba ce este un morcov. Un morcov este un morcov si mai mult de-atat nu se stie." A privi in soare echivaleaza cu o aspiratie spre lumina si cunoastere ce depaseste limitele umane ale intelegerii. Desigur, s-ar putea spune ceva mai mult despre morcov si despre viata, dar intotdeauna si mai multe vor fi lucrurile care ne scapa puterii de perceptie si analiza.

Barnes este unul dintre scriitorii care, fara sa-si dea nicio silinta sa dezvolte o intriga complexa in cartile sale - povestea in sine nefiind scopul, ci pretextul construirii unor eseuri pe marginea sa - reusesc sa ma pastreze alaturi de la prima pana la ultima pagina, sa creeze tensiunea si asteptarea care te fac sa nu te poti desprinde de o carte, sa fascineze prin divagatiile sale... si cu care sa fiu de acord. Cred ca acest ultim factor este cel care determina in cea mai mare masura gustul literar, iti plac in general cartile pe care ai fi vrut sa le scrii tu, in ale caror idei, limbaj sau viziune de ansamblu te regasesti.

Aparuta imediat dupa Papagalul lui Flaubert, in 1986, cartea are in centru o alta biografie, de data aceasta una fictiva, cea a lui Jean Serjeant care, de-a lungul a 100 de ani, nu inceteaza sa se minuneze, sa caute raspunsuri la intrebarile privind existenta, sa incerce sa-i desluseasca misterul. Viata sa este una destul de comuna, dar felul in care ea insasi o percepe arunca asupra existentei o lumina melancolica, incarcata de neprevazutul unor posibile raspunsuri. Implicatiile epistemologice ale cartii ii dau tonul de tristete, dezamagire si neimplinire, pe care il pastreaza de la inceput la sfarsit. 

De-a lungul vietii, Jean cunoaste persoane de care se va simti fascinata, precum unchiul Leslie, aviatorul Thomas Prosser, cel care a vazut de doua ori la distanta de cateva secunde rasaritul soarelui, lesbiana Rachel, dar nimeni nu va reusi sa-i dea un raspuns convenabil intrebarilor sale, raspunsuri pe care in copilarie spera sa le obtina cand va creste. Pentru o vreme considera mariajul drept raspunsul la intrebarile sale, dar se va dovedi ca este doar o alta sursa de intrebari si incertitudini astfel ca, dupa douazeci de ani de casnicie, nu va ezita sa-si paraseasca sotul si sa plece in lume, pentru a vedea cele 7 minuni, pentru a cauta tot mai departe o viata "de calitatea intai" pe care s-ar putea sa nu gaseasca, dar singura sansa este sa renunte la viata "de calitatea a doua" pe care o ducea. Acum stie sa deosebeasca aparenta de esenta, stie ca ceea ce credea in copilarie ca sunt zambile incoltite sunt de fapt patru suporturi pentru mingea de golf, dar isi pastreaza credinta ca, fiind tot lemn, poate vor inmuguri in cele din urma... 

Daca in prima faza a vietii mirarile lui Jean sunt starnite mai degraba de perceptia concretului, intrebandu-se, de exemplu, daca exista un muzeu al sendvisurilor, cum sa fumezi o tigara intreaga fara sa se scuture scrumul, de ce nurca "isi apara viata cu extraordinara indarjire", treptat ele se abstractizeaza, ajung sa-si transfere accentul asupra existentei si intrebarile sunt preluate si dezvoltate de fiul sau, Gregory, ajuns sexagenar. Ultima dintre cele trei parti ale cartii este o meditatie intr-un cadru SF asupra modului de a deosebi o viata buna de una irosita, asupra sinuciderii, a mortii frumoase, a existentei lui Dumnezeu (cu cele 14 posibilitati ale sale).

Privind in soare contine germenii Nimicului de temut de mai tarziu, trecand in revista toti parametrii ce definesc o existenta, de la mirarea copilareasca a descoperirii lumii din jur la incertitudini legate de sex, de iluzoriul sprijin al religiei, de batranete, moarte, sinucidere. Unele raspunsuri nu pot fi gasite nicaieri, nici chiar atunci cand omenirea clameaza ca a inventat calculatorul care poate raspunde oricarei intrebari. Imposibilitatea cunoasterii absolute este definitorie pentru om, de unde si senzatia permanenta a unei pierderi, a unei scapari a esentei pe care niciodata nu o poate percepe pe deplin. Suntem prea subiectivi, prea ancorati in propria noastra viata, in propriile credinte sau prejudecati, in propriul corp pentru a avea detasarea necesara unei imagini obiective, pentru a putea sa privim in soare fara sa punem mana la ochi. In lipsa cunoasterii absolute, singura consolare ramane iluzia ei. 

Fie ca anul acesta iluziile voastre sa se identifice cat mai mult cu aspiratiile implinite!