Sufletul unui tablou

Pierre Assouline - Portretul 

 Nu stiu altii cum sunt, dar eu am avut de cateva ori senzatia, aflandu-ma intr-o expozitie de tablouri in fata unor portrete, ca ochii de pe panza ma scormoneau, ma analizau sau incercau sa-mi transmita ceva. Mi se parea ca portretul ar putea afla mai multe despre mine, prin simturi ce scapa perceptiei oamenilor reali, vii, decat eu despre el sau decat mi-as dori sa las sa se vada. Se pare ca si altii sufera de acest mic dram de paranoia, din moment ce tocmai un portret, cel al baroanei de Rotschild pictat de Ingres, l-a inspirat pe Assouline sa-l transforme in personajul narator al acestei carti. Daca editia in limba franceza are pe coperta intreaga imagine a panzei, versiunea romaneasca publicata la editura RAO pastreaza doar un detaliu sugestiv al acesteia, un zambet misterios dincolo de care se ascunde cunoasterea a doua secole, un gest neterminat de sprijinire a barbiei cu mana si o privire scrutatoare, ce strabate timpul si analizeaza oamenii, epocile, moravurile. 

Urmaresc de ceva vreme blogul lui Assouline si eruditia sa, transpusa intr-o imbinare de biografie si referinte cultural-istorice, informatii prezentate intr-un stil prietenos, dezinvolt, accesibil, natural fac deliciul a mii de cititori, transformandu-l in cel mai de succes blog literar din lume. Acelasi stil este adoptat si in Portretul, un hibrid de genuri literare, care desi ar contine suficiente date pentru a se transforma intr-un incantator roman sau intr-o biografie bine documentata prefera sa se pastreze undeva la limita dintre cele doua. 

Dinastia Rotschild a luat fiinta la sfarsitul secolului XVIII cand un bancher din Frankfurt, tata a cinci copii, i-a adunat in jurul sau si le-a expus principiile bazate pe prundenta a ceea ce avea sa duca la cea mai de succes intreprindere financiara a tuturor timpurilor: averea va trebui sa fie pastrata doar in familie prin casatorii in interiorul sau, solidaritatea intre frati sa ramana nestirbita, femeile nu aveau dreptul de a se amesteca in afaceri, puterea de semnatura nu trebuia delegata decat unui alt Rotschild. Fratii au pornit fiecare in diverse colturi ale Europei, la Londra, Paris, Viena si Napoli, unde au avut descendenti si, respectand principiile si valorile familiei,  i-au dat averii dimensiuni monumentale. 

Betty de Rotschild, casatorita cu unchiul sau James, a trait la Paris, unde intre 1844-1848 avea sa fie pictata de Ingres. In 1886 ea va muri, insa din acel moment va incepe sa traiasca in tablou, pretextul fantastic al cartii de fata, o calatorie in istoria unei familii in contextul unei epoci, printr-o poveste evocata la persoana intai ce ofera prilejul unei incursiuni in doua secole in care destinul dinastiei Rotschild a marcat fata lumii si a fost marcat de schimbarile acesteia. 

In salonul sau, Betty a vazut perindandu-se, mai intai din postura de gazda si apoi din cea de tablou scrutandu-si de pe un perete invitatii familiei, figuri importante ale lumii politice, bancare, literare, precum Chopin, Rossini, Ingres, fratii Goncourt, Heine, Proust, un scriitor "dintre aceia care stiu sa planga cu lacrimi invizibile", asa cum insasi ea o va face urmarind destramarea familiei prin convertiri si casatorii cu crestini, jaful nazist din perioada celui de-al doilea razboi mondial, traind chiar si ca portret aceleasi incertitudini privind soarta sa precum milioane de alti evrei. Tot ceea ce afla Betty ca martor mut al epocilor viitoare, tot ceea ce rememoreaza din trecutul sau nu poate folosi acum decat propriei "edificari in absolut". Asa ca discretia, o calitate pe care a trebuit sa si-o insuseasca bine de-a lungul vietii, o va urmari si dincolo de ea: "Cand esti nevasta de bancher in aceasta lume, trebuie sa te astepti sa fii depozitara multor incurcaturi. Idealul in conversatie este uneori sa reusesti sa taci si sa te potrivesti in tacere, in loc sa incerci cu orice pret sa umpli ceea ce se considera a fi timpi morti". 

Priviti de unii cu ostilitate, precum fratii Goncourt, perceputi ca personaje doritoare doar sa-si etaleze o opulenta lipsita de gust, membrii familiei Rotschild au dovedit intotdeauna spirit pragmatic, reusind sa-si sporeasca fabuloasa avere, sa-si faca numele sinonim cu banii, cu puterea bancara. Betty analizeaza fara ranchiuna diversele perceptii asupra familiei sale, dar si asupra sa, ca tablou ce a suscitat multe nedumeriri si interpretari. Prin glasul ei, Assouline incearca sa aduca o noua perspectiva asupra receptarii, fie ea sociala sau artistica: pozitia picior peste picior in care a fost surprinsa baroana, vazuta ca indecenta de unii critici, poate fi si un semn de nerabdare, de dezinvoltura sau libertate asumata, deplangand lipsa de empatie a analistilor fata de artisti si modelul lor.

Vad Portretul ca pe o metafora a vietii de dupa moarte. Posibilitatea baroanei de Rotschild de a-si justifica faptele, parerile, de a se apara de acuzatiile mai mult sau mai putin fondate aduse familiei sale, de a-si depana povestea este o a doua sansa la viata. Noaptea, cand oamenii tac, tablourile incep sa prinda glas, sa converseze intre ele, sa-si povesteasca istorii pe care nu le putem auzi. Tot asa, la sfarsitul vietii, cand oamenii dispar din aceasta lume, tablourile ramase in sufletul celor ce i-au cunoscut sunt singurele care mai pot vorbi.

Legalizati marijuana!

Clearing the Smoke: The Science of Cannabis 

Documentarul, de aproximativ o ora, realizat de o televiziune americana poate fi vizionat integral aici si propune o privire obiectiva, din perspective pro si contra, asupra utilizarii marijuanei medicinale, continand pareri ale utilizatorilor inclusi in programul guvernamental (program sistat in anii '90 de guvernul american), ale unor medici care au observat la pacientii lor imbunatatiri considerabile ale starii de sanatate date de efectul canabisului asupra organismului dar si ale celor care privesc cu scepticism sau dispret aceasta metoda de tratament, ca tinand mai mult de medicina naturista. Pe baza unor cercetari efectuate de-a lungul mai multor ani, s-a constatat ca este mai eficienta decat opiaceele si aspirina in combaterea durerilor, inlatura senzatia de greata data de chimioterapie sau ajuta in prevenirea crizelor in cazul unor boli nervoase. 

Daca pana in anii  30-40 era folosita ca tratament la scara larga, dupa aceea a incetat sa fie prescrisa si, ulterior, a fost introdusa in categoria drogurilor de risc maxim, alaturi de cocaina si heroina, in timp ce opiumul, morfina, metamfetamina sunt in categoria 2, putand fi recomandate in continuare pacientilor. 

Recunosc, documentarul in cauza este pentru mine doar un pretext, un punct de pornire in exprimarea unor optiuni, nedumeriri, nelamuriri pe care le am de mai multa vreme, din moment ce multe dintre argumentele dezbatute sunt valabile si pentru marijuana nemedicinala. Tara arde si baba se piaptana, veti spune, probabil demersul meu pare multora la fel de deplasat ca si al celor cativa indrazneti care au iesit in Piata cu pancarte cu "Legalize weed!" si au fost repede alungati de multime. De ce?! Intr-un loc unde oricum fiecare protesta pentru orice-l interesa sau nu, de la nemultumirile sociale si politice pana la cele ale suporterilor de fotbal privind interdictia intrarii cu torte pe stadioane (in locul lor as fi protestat mai curand pentru netransmiterea CM de fotbal din 2018 si 2022, dar oricum lumea se sfarseste anul asta, asa ca who cares?) de ce "iarba" a ajuns un fel de tabu social? Exista multa dezinformare, exista la fel de multa rea-vointa si interese ale companiilor farmaceutice, exista prejudecati publicistice adanc plantate, confuzie si un mic dram de realitate de la care se porneste... 

In tara care a legalizat pentru o vreme plantele etnobotanice, mult mai periculoase si tratate chimic pentru a crea dependenta (dupa cum s-a vazut cu rezultate tragice pentru unii), de ce mult mai inofensivul si naturalul canabis continua sa reprezinte un tabu?

Argumentele pro si contra sunt numeroase si, punandu-le cap la cap, s-ar putea obtine o privire echilibrata asupra beneficiilor si contra-beneficiilor plantei. A o analiza necesita timp si resurse, fiindca nu doar THC-ul, principala substanta activa, poate provoca efecte dorite sau nedorite, ci o multime de alti canabizoizi continuti de planta. Cercetarile sunt scumpe, finantatorii greu de gasit, lipsa de disponibilitate a a publica rezultatele cercetarilor e mare, dat fiind monopolul industriei farmaceutice, care prefera sa ia mai degraba in calcul canabizoizii sintetici, un fel de marijuana creata chimic si ambalata sub forma de pilule, cu mai mult profit pentru ele dar cu mai putin efect pentru pacienti. 

Argumentele pe care le aduc in favoarea legalizarii (si nu vorbesc doar pentru uz medical) ar fi: 

1. Intr-o lume in care alcoolul si tutunul normal sunt legale, de ce aceasta planta, cu efecte mult mai putin drastice, ar continua sa ramana ilegala? Se tot bate moneda pe substantele toxice continute de o tigara de marijuana, dar exact aceleasi substante sunt continute si in tutunul normal, este un risc individual asumat de fiecare, nu avem nevoie de o protectie impotriva vointei noastre. Stim ca "fumatul provoaca cancer" (desi ar fi de discutat si aici, cel putin ca formulare, dincolo de cacofonie, exista o asertiune ce implica faptul ca automat toti fumatorii vor suferi de cancer, ceea ce este ilegal si abuziv) si totusi continuam sa fumam, macar in THC s-a dovedit ca exista compusi anti-cancerigeni.

2. Marijuana, spre deosebire de alcool, nu predispune la violenta. Nimeni nu i-a dat cuiva  in cap  pentru ca era high si si-a pierdut uzul ratiunii. Peace, maaan!

3.Marijuana NU provoaca dependenta fizica, nu exista niciun fel de dovezi in acest sens, spre deosebire de alcool si nicotina. Poate genera o usoara dependenta psihica, data de starea placuta, euforica, de dorinta de a o pastra cat mai mult, dar vrem sa repetam orice experienta care ne place, normal, tine de natura umana, nu de cea a produsului. 

4. De supradoza de alcool se poate muri, supradoza de marijuana nu exista, nu este fizic posibil sa fumezi cantitatea prevazuta pentru a ajunge in situatie letala. 

5. Marijuana, prin canabinoizii pe care-i contine, este un tratament usor si cu efect rapid impotriva durerilor reumatice. Evident, nicio companie farmaceutica nu si-ar dori ca un astfel de leac ieftin si eficient sa fie la indemana oricui...

6. NU exista dovezi ca episoadele psihotice, maniacale, depresive, de schizofrenie sunt generate propriu-zis de fumatul ierbii, par mai degraba o stare pre-existenta pe care persoana in cauza simte nevoia sa o "aline" cu un fum. Ar fi interesant un studiu facut in Olanda, tara in care fumatul este legal, am eu asa o intuitie ca nu ar depasi media europeana  a acestor cazuri, deci nimic nu duce la concluzia ca intr-adevar fumatul de iarba ar destabiliza psihic poporul, nu mai mult decat o fac politicienii prin masurile si legile adoptate, in orice caz. 

7. Ceea ce nu este interzis poate chiar sa-si piarda "aura" de mister pe care o are in randul adolescentilor, a celor care doresc sa experimenteze exact acele lucruri care le sunt refuzate. Nu va temeti ca s-ar imbulzi cu totii in primul magazin de iarba si ar cumpara baloti intregi, ar fi probabil doar o tentatie ocazionala, la o petrecere, la o intalnire cu prietenii, un mod de a se relaxa inaintea examenelor (da, are si aceasta capacitate de a calma, de a reduce stressul) mult mai putin nociv decat alte forme general acceptate de escapism. 

8. Cine fumeaza marijuana NU este un drogat, este ca si cum ai pune in aceeasi categorie ceaiul de valeriana si diazepamul sau fenobarbitalul.

Argumentele impotriva legalizarii sunt: 

1. Romania a fost rareori in istorie la nivel social si politic un stat cu initiativa (singurul contra-exemplu care-mi vine in minte este invadarea Cehoslovaciei), intotdeauna a tras cu ochiul in ograda vecinilor pentru a urmari tendintele, curentul, valul... Suntem pasivi ca niste boi in jugul UE si urmam calea majoritatii. 

2. Curentul promovat de mass-media este unul contrar, sustinut in mare parte prin dezinformare. M-a luat rasu'-plansu' la un reportaj in care crainica povestea cu o voce alarmata despre un amarat prins cu cateva grame de iarba cum ca ar fi traficant de "moarte alba". E verde, proasto, culoarea vietii, nu a mortii! 

3. Derivand din cele de mai sus, opinia publica este contrara, parca il si vad pe nea Ion dandu-si cu parerea in fata unui microfon: "noi n-avem ce manca si ei ne dau droguri". Poate nea Ion ar fi mai calm si mai senin dupa o tigara cu marijuana decat dupa o posirca de doi bani savurata la birtul din colt. 

4. Companiile farmaceutice au tot interesul sa nu se legalizeze ceva ce ar reprezenta o concurenta serioasa la unele dintre cele mai vandute analgezice si anti-inflamatoare. 

Date fiind toate acestea, probabil ca vor mai trece multi ani pana ca o planta mult mai benefica decat tutunul sa ajunga sa poata fi fumata in liniste de orice roman, evident, cu precautiile si restrictiile necesare care oricum nu ar fi respectate (ceva de genul:  "- M-a trimis tata sa-i cumpar tigari de-alea cu frunzulita verde. - Nu pot sa-ti dau, nu-i voie sa vindem minorilor. - Haide, tanti, ca nu-i pentru mine, e pentru tata! - Bine ma, ia de-aici!")

Atat am avut de spus: LEGALIZE WEED!

Dupa ce cad mastile

Carnage (2011)

Doamne... ce traducere imbecila a titlului! Sa fi mizat compania de distributie de la noi pe un titlu menit sa atraga in sala tot felul de neavizati veniti sa vada un film cu impuscaturi, macete, cutite si alte obiecte ce pot provoca rauri de sange, care dupa primul sfert de ora se ridica si pleaca (neavizatii, desigur, nu raurile de sange)? Din moment ce au platit, n-au decat sa plece daca nu le place, este greseala lor ca nu stiu dinainte la ce film merg... 

Din punctul de vedere al asteptarilor, ele mi-au fost pe deplin confirmate, cei 4 actori, Kate Winslet, Cristoph Waltz, Jodie Foster si John C. Reilly (Reilly, Reilly, Reilly - asta a fost o dedicatie speciala pentru cel care habar n-am cum a ajuns pe blog cautand "fara Reilly", iata ca acum am si Reilly) dau un recital interpretativ, nu stii la care sa te uiti mai intai, fiecare are, pe rand, portia sa de glorie, de calm, de isterizare, de cinism, de depresie sau de inversunare in sustinerea ideilor.
Este suficient sa va priviti afisul pentru a vedea, pe scurt, despre ce este vorba: primul rand pe verticala ii prezinta pe toti calmi, senini, radiosi, sunt doua cupluri de parinti ale caror copii au avut o altercatie in urma careia unul dintre ei si-a pierdut doi dinti, parinti ce incearca sa discute, sa vada cum vor rezolva situatia din perspectiva morala si materiala: sunt datorate niste scuze? trebuie platit ceva? In continuare, nemultumirile si divergentele de opinii, de educatie, de mediu in care traiesc incep sa-si faca aparitia, tonul discutiei devine grav, resentimentele isi fac loc, pentru ca in final situatia sa explodeze, nervii sa cedeze, acuzatiile sa fie aduse fatis, taios, aliantele initiale sa cada si fiecare sa aiba cate ceva de impartit cu fiecare dintre ceilalti trei. 

Adaptare a piesei de teatru "Le Dieu du carnage" de Yasmina Reza, filmul pastreaza intru totul resursele teatrului, decorurile sunt minime (apartamentul new-yorkez al familiei Longstreet, parintii copilului batut, pe care cele patru personaje nu-l parasesc decat pentru a iesi pana la usa liftului), singurele mize ale filmului sunt scenariul si actorii, care il duc in spate cu brio. Scenariul reconsidera in perspectiva moderna teme vechi, precum  raportul dintre impulsurile primare si civilizatie, agresivitatea temperata de conventiile sociale, ipocrizia, divergentele de opinie care erodeaza viata de cuplu.
Poate ca replicile in sine nu ar avea aceeasi greutate, nu ar furniza acelasi grad de comic, ironie, sarcasm, puse in gura altor actori, dar pe cei patru este o placere sa ii privesti (fetele au si primit nominalizari la Gloabe pentru rolurile din Carnage) si nu m-am plictisit absolut deloc, chit ca am asistat in principiu la o controversa banala a doua familii. Fiecare personaj incarneaza un stereotip social, de unde si conflictele care iau nastere, generate de prejudecatile asumate sau inconstiente, de nivelul de educatie, de valorile la care se raporteaza. Aliantele si rivalitatile se distrug si se formeaza in functie de subiectul dezbatut: avem solidaritate familiala, solidaritate de sex, rivalitate feminina versus aliere masculina (pe care un whisky este intotdeauna in masura s-o consolideze :)), lupta in cuplu, lupta intre idei si aspiratii.
Ce mi se pare cel mai interesant la film este perspectiva din care priveste spectatorul, registrul detasat care i se ofera, faptul ca Polanski alege un ton care sa nu ne lezeze deloc sensibilitatile burgheze. Ne uitam, ne amuzam, eventual savuram un popcorn si o cola, dar plecam de la cinema senini, cu convingerea ca noi nu suntem asa, ca distanta dintre noi si ei este imensa, ca noi nu ne putem injosi in felul in care o fac ei,  nu ni se chestioneaza deloc integritatea umana, desi vedem cat de usor se poate dizolva si de cat de putin este nevoie pentru a dezlantui impulsurile primare care zac in fiecare dintre noi. Este parte a unui plan perfect, care ne face sa receptam drept o comedie tragismul conditiei noastre in toata splendoarea lui. Sa-mi asum partea de vina si sa recunosc ca pot deveni oricand un animal ghidat de instincte?! Mai bine nu, un lucru stiu sigur, n-as arunca hamsterul, imi sunt foarte simpatici :).

Aria Arch Enemy

Dupa ce am verificat de cateva ori afisul si m-am asigurat ca acest concert nu contine urme de Promusic Prod, am pornit cu veselie spre Arenele Romane pentru a vedea trupa care se bucura de prezenta sexy a celei mai bune voci feminine din death metal. 

Din punctul de vedere al spectatorului, organizarea a fost impecabila, fara cozi la intrare, fara probleme de securitate, fara factori care sa strice buna-dispozitie a amatorilor de muzici grele sau mai putin grele. Se poate si asa!

Si iata ca, la 19,30, dupa cum era anuntat, si-a facut aparitia trupa de deschidere a serii, pe numele ei Aria. Nu va speriati, nu i-ati ratat pe rusii care in anii '90 isi luau foarte in serios misiunea de Iron Maiden ai CCCP-ului (dar daca tot mi-am amintit de ei am vrut sa vad ce mai fac, se pare ca inca exista, chiar au scos album in 2011), nici pe acestia, este vorba de o trupa atat de noua incat pana acum se pare ca nici n-au apucat inca sa concerteze pe undeva, internetul este destul de zgarcit cu detaliile despre ei, singurul context in care apar este concertul de aseara. Si chiar daca experienta muzicala a membrilor sai este cunoscuta din alte trupe si proiecte in care au activat/activeaza, sa debutezi in deschidere la Arch Enemy este ceva bun de inscris in CV, nu conteaza ca stilul tau muzical se potriveste ca nuca in perete cu ceea ce urmeaza sa aduca pe scena headliner-ul, nu conteaza ca jumatate din public este plictisit si un sfert iritat, ei isi continua cu vitejie recitalul ce pare interminabil, "metalcore by numbers", bifam toate cliseele genului, condimentam cu putin groove, cu ceva Alice in Chains, Black Label Society, un piiiic de Megadeth, niste alternative, ceva brit-pop si salata e gata... La un moment dat prezentarea devine atat de statica si lipsita de inspiratie incat pana si vocalul pare plictisit de muzica pe care o canta. Just another band, nimic nou sub soare, bine ca a trecut... Si ca sa termin cu "rautacismele", instrumental nu sunt rai deloc, dimpotriva, puteau sa-si puna talentul si cunostintele in slujba unei cauze mai bune, dar catorva chiar le-au placut, deci pentru unii prezenta lor n-a fost chiar inutila, pentru mine da, sper sa nu ne mai intersectam caile concertistice. 

Oricum, armata celor vreo 500 de spectatori (cam cat de-o manifestatie la Universitate) tropaia nerabdatoare in asteptarea, pentru prima data in Romania, a celor de la Arch Enemy. Si au venit, cu energie, forta, pasiune. Nu spun asta pentru ca intotdeauna capul de afis primeste mai mult credit decat trupele de deschidere, la Venom, de exemplu, nu am simtit acelasi lucru, de fapt n-am mai simtit nimic vreo cateva zile, atat de tare imi vajaiau urechile, ci pentru ca baietii si fata ne-au incantat cu adevarat, au trecut prin toate albumele, au bifat toate piesele de rezistenta, My Apocalipse, Dead Eyes See No Future, We Will Rise, Nemesis. Un setlist complet, pentru cei interesati, se afla aici. 

Singurul lucru la care as avea putin de carcotit ar fi un pic de "cheating", in sensul ca se ajutau cam mult de inregistrari de pe banda, ma uitam pe scena uneori cu perplexitate si nu intelegeam de unde se revarsa bogatia de sunete. Totul s-ar fi rezolvat, si mi-ar fi facut o mare bucurie, daca l-ar fi avut in turneu si pe Per Wiberg, fostul clapar din Opeth, cu care au inregistrat anul trecut cel mai recent album, Khaos Legions. Dar deh, asa am eu asteptari nerealiste cateodata... Inteleg uzul sintetizatoarelor si efectelor cand ai o trupa care canta ceva mai simfonic, nu pot veni cu o orchestra intreaga, dar death-ul ca gen muzical mi se pare ca are resursele suficiente pentru a-si etala pe scena toata virtuozitatea, fara sa fie nevoie de "artificii".

Ascultand piese din diferite perioade, nu pot sa nu observ evolutia dinspre un death melodic, bazat pe riffuri cu impact puternic, spre un hibrid ce tinde sa duca din ce in ce mai mult spre latura core, spre o muzica in care acordurile prelungi tind sa inlocuiasca energia, melodicitatea data de imbinarea dintre ritmul sacadat si solo-urile cu tenta prog. 

Am remarcat precizia cu care s-a gandit fiecare element al concertului. Daca pentru alte trupe solo-ul este un moment de improvizatie, de revarsare a energiei si de inspiratie de moment, aici nu este cazul. A fost intai solo-ul de tobe, insotit subtil de o melodie de fundal, in care totul era calculat, pus la punct, probabil exersat indelung. A urmat mai tarziu solo-ul chitarilor, la fel de meticulos organizat. Nimic nu este lasat la intamplare, totul este prevazut exact, fiecare miscare este stiuta dinainte. 

Orice trupa, cand se afla pe scena, transmite, voit sau nu, un mesaj spectatorilor, dincolo de cel strict muzical, exprimat prin versuri, comunicare cu publicul, atitudine scenica. Nu putine sunt cazurile cand mesajul ajunge la receptor distorsionat, cand unele gesturi pot fi interpretate altfel decat ar fi crezut sau si-ar fi dorit membrii trupei. Si nu este destul sa stapanesti foarte bine un instrument pentru a avea capacitatea de a hipnotiza masele, de a transforma o prestatie intr-un show.

Ceea ce-mi transmite mie Arch Enemy este ca, dincolo de a fi foarte buni instrumentisti, cum sunt cei patru, ei acorda multa importanta si modului de prezentare pe scena, capacitatii de a ne mobiliza, de a ne ajuta sa  uitam, fie si pentru o seara, orice altceva din jur. Iar Angela Gossow, vocea ei plina de energie insotita si de o atitudine exploziva, reprezinta un plus important in acest demers, pacat ca multi spectatori au preferat sa inregistreze pe smartphone concertul, si nu pe retina si in suflet. Dar e treaba lor, cine-s eu sa-i judec?!

Pe 18 ianuarie a existat la Arenele Romane o arie Arch Enemy in care oamenii si-au unit vocile cu cele de pe scena, in care s-au dezlantuit pasnic intr-un indemn la anarhie, au aplaudat, au facut pogo sau headbanging. Dar, vorba cantecului, Yesterday is dead and gone, asa ca ne desprindem cu regret de momentul de magie pe care cei 5 l-au creat pe scena si ne vedem de ale noastre, pastrand insa amintirea unei seri frumoase.

 

Putin despre Orwell si mai mult despre mine

George Orwell - Carti sau tigari

Cumpar si citesc, in medie, cam 10 carti pe luna. Nu este foarte putin, dar nici pe departe cat mi-as dori. In proportie covarsitoare, cam 97% sunt tiparite, din cand  in cand mai citesc si cate o carte in format electronic. Desi readerul mi se pare un suport destul de comod, prefer in continuare fosnetul filelor si mirosul de cerneala proaspat tiparita. Cred ca cheltuielile anuale pentru carti si tigari sunt relativ egale. Probabil ca daca as reduce din bugetul aferent tigarilor, nu ar creste cel prevazut pentru carti, imi place sa citesc ceea ce cumpar, nu iau niciodata o carte dupa principiul "sa fie, mi-oi face timp si de ea vreodata". In vremurile noastre, spre deosebire de epoca lui Orwell, lectura ramane o metoda ieftina de petrecere a timpului liber, biblioteci intregi gratuite asteapta la un clic distanta, la fel insa si televiziunea, ori filmele si jocurile distribuite gratuit online. 

Citesc in principal romane, eseuri, memorialistica, ceva critica literara (daca nu este scrisa in limbajul lemnos al celor care vor mai mult sa faca parada de propria eruditie decat sa-i explice cititorului de ce si daca o carte merita sa fie citita), niciodata corespondenta, indiferent de destinatar sau expeditor. Este o chestiune de principiu, de cand invatam in copilarie ca nu-i frumos sa-ti bagi nasul nechemat in treburile altora. Sunt impotriva publicarii scrisorilor, destinate sa fie citite de o singura persoana, pe care mostenitorii avizi sa mai stoarca un ban de pe urma vreunui stramos ilustru le expun indecent si fara respect privirilor curioase ale strainilor. Oricum, scrisorile vor disparea, poate peste 50 de ani urmasii nostri se vor delecta cu schimburile de e-mailuri dintre Liiceanu si Cartarescu (asa ca aveti grija ce si cui scrieti, oameni buni, mai ales daca sunteti persoane publice, ca nu se stie niciodata pe mainile cui vor ajunge!). Pe de alta parte, nimeni nu scrie e-mailuri lungi, mediul electronic nu prea predispune la divagatii poetice, asa ca indraznesc sa prevad ca nu vor ajunge la mare cautare iar corespondenta va disparea ca gen literar.

Asemenea lui Orwell, nu mi-as fi dorit sa fiu librar sau cronicar de carte. Ce ii uneste?! Ipocrizia, constrangerile de a spune minciuni despre carti, primul ca sa vanda, cel de-al doilea fiind platit sa faca asta, de o editura sau revista culturala, cu anumite orientari. Oamenii astia chiar nu sesizeaza ca-si pierd credibilitatea repetand iar si iar despre mai toate cartile prezentate ca sunt capodopere, ca tanara speranta de care n-a auzit nimeni pana acum este revelatia anului si urmeaza 3-4 nume grele cu care este comparata de-ti vine sa crezi ca valoreaza cat toti impreuna si mai mult decat atat?!

Libertatea gandirii si exprimarii este un subiect mult mai sensibil acum decat in urma cu cincizeci si ceva de ani, care clatina serios ordinea mondiala, mai ales de cand s-au inventat SOPA si ACTA. 

Constat cu tristete ca, desi medicina a evoluat, atitudinea fata de pacient in spitalele de stat romanesti nu este foarte diferita de cea din Parisul anului 1929. Pot sa apara sute de legi, pana cand nu se va schimba mentalitatea, senzatia de atotputernicie a medicilor in fata pacientilor, priviti ca simple obiecte ale muncii, nu vom progresa. Mai este nevoie sa reamintesc ca pacientul nu este vinovat de frustrarile cauzate de garzi lungi, salarii mici, conditii uneori precare de desfasurare a muncii?!

Care este legatura dintre cele de mai sus si carticica lui Orwell? Doar o rescriere personala si foarte succinta a eseurilor ce constituie prima parte a volumului. Cea de-a jumatate reuneste amintiri din copilarie, ironic grupate sub titlul "Anii bucuriei", din moment ce perioada respectiva se dovedeste cea mai neagra din amintirea autorului. La scoala St. Cyprian regasim pe undeva atmosfera de teroare si abuzuri asupra copiilor din cartile lui Dickens, unde pedeapsa corporala era la ordinea zilei si unde snobismul impunea un tratament preferential copiilor de familie buna. Propria copilarie ii serveste autorului drept punct de pornire pentru a face o analiza, cu ochi de adult, a educatiei din vremea maturitatii sale.Mai este nevoie sa amintesc ca si sistemul de invatamant romanesc scartaie din toate incheieturile?!
Daca vreti sa aflati mai multe despre cum era atunci, in prima jumatate a secolului XX, va recomand cartea, este unul din acele volume care te face sa cazi pe ganduri, sa intelegi ca, in ciuda progresului, putine lucruri se schimba cu adevarat intr-o suta de ani...