Sufletul unui tablou

Pierre Assouline - Portretul 

 Nu stiu altii cum sunt, dar eu am avut de cateva ori senzatia, aflandu-ma intr-o expozitie de tablouri in fata unor portrete, ca ochii de pe panza ma scormoneau, ma analizau sau incercau sa-mi transmita ceva. Mi se parea ca portretul ar putea afla mai multe despre mine, prin simturi ce scapa perceptiei oamenilor reali, vii, decat eu despre el sau decat mi-as dori sa las sa se vada. Se pare ca si altii sufera de acest mic dram de paranoia, din moment ce tocmai un portret, cel al baroanei de Rotschild pictat de Ingres, l-a inspirat pe Assouline sa-l transforme in personajul narator al acestei carti. Daca editia in limba franceza are pe coperta intreaga imagine a panzei, versiunea romaneasca publicata la editura RAO pastreaza doar un detaliu sugestiv al acesteia, un zambet misterios dincolo de care se ascunde cunoasterea a doua secole, un gest neterminat de sprijinire a barbiei cu mana si o privire scrutatoare, ce strabate timpul si analizeaza oamenii, epocile, moravurile. 

Urmaresc de ceva vreme blogul lui Assouline si eruditia sa, transpusa intr-o imbinare de biografie si referinte cultural-istorice, informatii prezentate intr-un stil prietenos, dezinvolt, accesibil, natural fac deliciul a mii de cititori, transformandu-l in cel mai de succes blog literar din lume. Acelasi stil este adoptat si in Portretul, un hibrid de genuri literare, care desi ar contine suficiente date pentru a se transforma intr-un incantator roman sau intr-o biografie bine documentata prefera sa se pastreze undeva la limita dintre cele doua. 

Dinastia Rotschild a luat fiinta la sfarsitul secolului XVIII cand un bancher din Frankfurt, tata a cinci copii, i-a adunat in jurul sau si le-a expus principiile bazate pe prundenta a ceea ce avea sa duca la cea mai de succes intreprindere financiara a tuturor timpurilor: averea va trebui sa fie pastrata doar in familie prin casatorii in interiorul sau, solidaritatea intre frati sa ramana nestirbita, femeile nu aveau dreptul de a se amesteca in afaceri, puterea de semnatura nu trebuia delegata decat unui alt Rotschild. Fratii au pornit fiecare in diverse colturi ale Europei, la Londra, Paris, Viena si Napoli, unde au avut descendenti si, respectand principiile si valorile familiei,  i-au dat averii dimensiuni monumentale. 

Betty de Rotschild, casatorita cu unchiul sau James, a trait la Paris, unde intre 1844-1848 avea sa fie pictata de Ingres. In 1886 ea va muri, insa din acel moment va incepe sa traiasca in tablou, pretextul fantastic al cartii de fata, o calatorie in istoria unei familii in contextul unei epoci, printr-o poveste evocata la persoana intai ce ofera prilejul unei incursiuni in doua secole in care destinul dinastiei Rotschild a marcat fata lumii si a fost marcat de schimbarile acesteia. 

In salonul sau, Betty a vazut perindandu-se, mai intai din postura de gazda si apoi din cea de tablou scrutandu-si de pe un perete invitatii familiei, figuri importante ale lumii politice, bancare, literare, precum Chopin, Rossini, Ingres, fratii Goncourt, Heine, Proust, un scriitor "dintre aceia care stiu sa planga cu lacrimi invizibile", asa cum insasi ea o va face urmarind destramarea familiei prin convertiri si casatorii cu crestini, jaful nazist din perioada celui de-al doilea razboi mondial, traind chiar si ca portret aceleasi incertitudini privind soarta sa precum milioane de alti evrei. Tot ceea ce afla Betty ca martor mut al epocilor viitoare, tot ceea ce rememoreaza din trecutul sau nu poate folosi acum decat propriei "edificari in absolut". Asa ca discretia, o calitate pe care a trebuit sa si-o insuseasca bine de-a lungul vietii, o va urmari si dincolo de ea: "Cand esti nevasta de bancher in aceasta lume, trebuie sa te astepti sa fii depozitara multor incurcaturi. Idealul in conversatie este uneori sa reusesti sa taci si sa te potrivesti in tacere, in loc sa incerci cu orice pret sa umpli ceea ce se considera a fi timpi morti". 

Priviti de unii cu ostilitate, precum fratii Goncourt, perceputi ca personaje doritoare doar sa-si etaleze o opulenta lipsita de gust, membrii familiei Rotschild au dovedit intotdeauna spirit pragmatic, reusind sa-si sporeasca fabuloasa avere, sa-si faca numele sinonim cu banii, cu puterea bancara. Betty analizeaza fara ranchiuna diversele perceptii asupra familiei sale, dar si asupra sa, ca tablou ce a suscitat multe nedumeriri si interpretari. Prin glasul ei, Assouline incearca sa aduca o noua perspectiva asupra receptarii, fie ea sociala sau artistica: pozitia picior peste picior in care a fost surprinsa baroana, vazuta ca indecenta de unii critici, poate fi si un semn de nerabdare, de dezinvoltura sau libertate asumata, deplangand lipsa de empatie a analistilor fata de artisti si modelul lor.

Vad Portretul ca pe o metafora a vietii de dupa moarte. Posibilitatea baroanei de Rotschild de a-si justifica faptele, parerile, de a se apara de acuzatiile mai mult sau mai putin fondate aduse familiei sale, de a-si depana povestea este o a doua sansa la viata. Noaptea, cand oamenii tac, tablourile incep sa prinda glas, sa converseze intre ele, sa-si povesteasca istorii pe care nu le putem auzi. Tot asa, la sfarsitul vietii, cand oamenii dispar din aceasta lume, tablourile ramase in sufletul celor ce i-au cunoscut sunt singurele care mai pot vorbi.