O familie "normala"

Toata lumea din familia noastra (2012) 

Un mare clasic al literaturii isi deschidea candva o carte cu fraza (citat aproximativ) "toate familiile fericite sunt la fel, dar fiecare familie nefericita este nefericita in felul propriu". Filmul de fata tinde sa-l contrazica printr-o scena ce prezinta un caz banal, comun, acela al unei familii destramate ce incearca sa conlucreze fara succes pentru ca fiica lor sa primeasca de la fiecare ce este  mai bun. Avem doi soti divortati, intre care tensiunile sunt inevitabile, un copil care nu are decat de suferit din curentul de antipatie creat in jurul sau si din lupta pentru un rol cat mai important in viata sa a parintilor. Facand legatura cu o productie anterioara a lui Radu Jude, Sofia ar putea fi cea mai fericita fata din lume. Are doi parinti, o bunica si un tata vitreg care o iubesc. Dar cand dorintele si orgoliile acestora ajung sa se ciocneasca, nimic pozitiv nu poate iesi din situatia creata. O situatie aparent normala, pe care filmul de fata o impinge totusi spre o dezlantuire ceva mai extrema a frustrarilor adunate in timp, cu accente de thriller. N-am inteles de ce ar putea cineva sa perceapa filmul ca pe o comedie, dar poate poate simtul umorului meu nu rezoneaza deloc cu cel al scenaristilor. Daca ar fi reusit intr-adevar sa trateze o tema grava intr-un registru auto-ironic, de comedie neagra, poate ca m-ar fi cucerit. Asa, ramane o alta "felie" de neorealism cu accente ceva mai ingrosate, reconstituind un conflict ce evoleaza pe parcursul catorva ore, fara o punere in context, fara deznodamant, doar un cadru, o scena din serialul unei vieti de familie. 

Filmul a primit destule premii pe la festivaluri, dar asta nu ma mai impresioneaza, ma bucur pentru rezultatele cinematografiei romanesti, dar cum spuneam intr-un post anterior, intr-un alt context filmele noastre pot parea ceva "exotic", cu un aer diferit, dar pe piata autohtona e mult prea mare "inflatia" de astfel de productii, n-am mai vazut o poveste cinematografica de pe la "Filantropica" si "Restul e tacere" incoace. Apropo, se pare ca Nae Caramfil revine in 2013 cu un nou film de actiune (si cand spun "actiune"sa nu va ganditi nicidecum la genul ala de prost gust à la Sergiu Nicolaescu), intitulat promitator "Alice in tara tovarasilor", plasat in Romania anului 1959. Il astept cu nerabdare si cu mari sperante!

Revenind la filmul de fata, este drept ca eroul principal, Marius, e interpretat cu mult aplomb si naturalete de catre Serban Pavlu, m-am bucurat sa vad ca si generatia veche a actorilor isi gaseste un rol aici si nu doar in diverse reclame, cum ar fi de exemplu cea la "farmacia inimii", n-ar fi exclus ca filmul sa fi beneficiat si de ceva product placement din partea ProTV-ului, dar nu reuseste sa-si piarda complet aerul de melodrama, de "reality drama" in genul productiilor MediaPro, chiar daca mai bine jucata. Si imaginea, manierismele de filmare, de incadrare, m-au dus cu gandul in acea directie. Exista un anumit crescendo al tensiunii filmului, cam artificial, fortat, fara a reusi sa ma convinga, sa ma prinda cu adevarat. 

Marius vine acasa la sotia sa, care locuieste impreuna cu mama ei, cu fiica ce i-a fost incredintata in urma divortului si cu  noul sau partener, Aurel. La inceput pare sa fie vorba despre o relatie civilizata, in care fostii soti colaboreaza pentru a crea in jurul micii Sofia un aer de siguranta si confort, incercand sa aplaneze scandalul ce sta sa izbucneasca "de dragul copilului". Criza si ruptura apar in momentul in care lui Marius nu i se permite sa-si ia fiica pentru a petrece impreuna cateva zile la mare. Desi se mizeaza mult pe tensiunea psihologica, prea multe despre psihologia personajelor nu ies la suprafata. Nu aflam mai nimic despre  gandurile "victimelor colaterale" ale conflictului dintre cei doi soti, lasate intr-un nejustificat plan secund, din moment ce sunt aproape tot timpul prezente in scena, incepand cu Sofia, continuand cu Aurel si cu bunica. La un moment dat, Marius imi creeaza o neplacuta senzatie de stand-up comedy din care lipseste comedia, un personaj care acapareaza scena fara a face spectatorul sa vibreze, in ciuda prestatiei sale bune. Ceva lipseste acolo: fiindca nu este un film de actiune, as fi preferat sa gaseasca mai multe puncte de "ancorare" a spectatorului la nivelul replicilor, sa aiba ceva memorabil, care lipseste. 

In rest, mizeaza pe ideea sartriana a infernului creat de ceilalti, de justificare a propriilor actiuni extreme prin greselile celor din jur. Vad ca pe multi i-a convins abordarea si il considera un film bun, pe mine nu prea, mi s-a cam tocit organul de receptare al cinematografiei romane contemporane si-mi doresc ceva proaspat, ceva diferit...

Un vis de vara

Se facea ca era soare, culorile lacurilor bateau intr-un verde-albastrui ce incanta privirea, stuful si papura cresteau la umbra coniferelor, ratele convietuiau pasnic cu pestii ce inotau in siajul lor si racii incercau inutil sa se ascunda printre radacinile copacilor crescuti in apa incredibil de limpede a lacurilor ce se revarsau unul in altul printr-o splendida insiruire de cascade. 

(Mai multe imagini aici).
Si de toata minunatia asta, responsabil ar fi tuful calcaros, a carui porozitate permite apei sa treaca prin pragurile create si sa formeze alte si alte cascade.

Apoi, din imbratisarea valurilor cu piatra arida si arsa de soare a muntilor, a rasarit o mandra cetate, Ragusa pe numele ei, ce a pus un zid de netrecut in calea invaziilor, aducandu-i faima de loc imposibil de cucerit dinspre mare.

Dincolo de mare, parca este si mai mult soare, si mai alb, si mai bleu...

dar si negrul este mult mai intunecat iar aburul ce iese din micile cratere ale Etnei amintesc in permanenta ca bestia nu doarme niciodata si oricand este gata sa-si reverse furia asupra oamenilor...

 ... asa cum a facut-o acum doua mii de ani confratele sau de la nord, Vezuviu:

Fiindca, dupa cum spunea o inscriptie de pe un munte in flacari pozata in goana masinii pe autostrada de cosmar Reggio Calabria - Napoli ...

In visul meu mirosea a lamaie si vocea lui Pavarotti fredona Torna a Surriento

si ma indemna sa uit de murdarul, dubiosul si dezamagitorul Napoli clatindu-mi privirea cu si mai mult albastru

pentru a adauga apoi si alte nuante: 

E doar un alt vulcan, nu noroios, ci sulfuros.

Si vine un moment cand "my dark passenger" are nevoie de liniste si reculegere,

de adunarea fortelor pentru a putea sustine turnul cel inclinat. Probabil il stiti, l-ati vazut in atatea poze, dar urmariti gimnastica personajelor de pe pajiste (strajuita din toate partile de inscriptii cu "nu calcati pe iarba", dar stiti ca ginta latina faca reguli ca sa aiba ce sa incalce :P) ce incearca sa-si gaseasca o pozitie cat mai buna. Parea un parc chinezesc in care fiecare isi facea constiincios exercitiile de daoyin:

Visul m-a purtat mai departe pe un pod de aur, daca tin cont de cantitatea de metal stralucitor ce se afla acum in interiorul a ceea ce in Renastere era locul unde se aflau atelierele aurarilor, intr-un arc peste timp si peste Arno

ce s-a continuat cu o calatorie in timp, in "orasul celor 100 de turnuri" unde am ajuns in plina procesiune medievala. Iar acest Dante ce recita intreaga "Divina Commedia" era foarte convingator:

Asemenea lui, v-am spus si eu povestea unei veri din care am omis mai multe etape, nu pentru ca nu si-ar fi avut locul intr-un vis frumos, ci pentru a nu-l face prea lung, prea imposibil de crezut, prea iluzoriu, chiar si pentru mine.

Bine (sau rau ca) am (re)venit!

   Tocmai mi-am pescuit blogul din cosul de gunoi Google incarcat cu tot felul de deseuri virtuale. Miroase?! Nu-i nimic, o sa treaca. L-am aruncat acolo pur si simplu, cu un clic, in semn de protest la adresa minunatului motor si al platformei sale greu incercate, care n-au gasit altceva mai bun de facut (probabil si dintr-o imprudenta de-a mea) decat sa ma spameze, fiindca orice lucru gratuit are si un revers, nu?! Asa ca hotarasem sa ma retrag din blogosfera la fel de simplu si fara tam-tam cum am intrat, fiindca nu-s genul "conectat", in permanenta legatura cu mai mult sau mai putin prietenii care misuna pe net, care sa n-aiba altceva mai bun de facut decat sa-i intoxice cu produsele intelighentiei personale. Cuvintele "retele sociale" imi provoaca o usoara iritatie iar "facebuca" de-a dreptul ma revolta prin amploarea sa ca fenomen si prin propagarea unui mod artificial, cosmetizat de comunicare unde fiecare incearca sa para mai frumos, mai destept, mai popular decat este in realitate.... Sa nu ma pornesc insa, ca nu ma mai opresc daca incep cu argumentele mele de Facebook hater :)

   Prea putini stiu de existenta blogului de la mine, cred ca maxim 5 persoane, pe unii poate ii intereseaza, pe altii nu, dar am hotarat sa il redeschid pentru acea persoana (se stie ea care!) importanta pentru mine ce mi-a marturisit ca-i simte lipsa, cantandu-mi un prohod virtual la telefon, desi in spatele tastelor sunt (inca) o fiinta cat se poate de reala si de vie, asa ca "drogul" (Dromar's blog) is back, ca si pana acum: fara prietenii, fara incercari de popularizare si socializare, fara menajamente, fara zambete de complezenta si batai pe umar; nu am cunostinte printre scriitori, regizori, artisti, nu am obligatii si orice tresarire de orgoliu ranit a vreunei persoane ofensate intr-un fel de spusele mele ma lasa rece. Asa ca daca va place, cititi, daca ati ajuns pe-aici din intamplare si n-ati gasit ce cautati imi pare rau, mai mult de atat nu va pot oferi, dar nu ma indoiesc ca the mighty google va fi mult mai util, daca vreti sa mai treceti, usile "blocului" meu virtual va raman deschise. Fara interfon, fara programare, fara  politeturi scortoase ce mi se par inutile intr-o existenta virtuala unde cu totii suntem exprimati prin niste pixeli, cu nume mai mult sau mai putin reale. Simtiti-va liberi sa comentati atata timp cat nu depasiti limitele unei discutii civilizate sau nu folositi sectiunea de comentarii pentru publicitate (decat daca are legatura cu subiectul), caz in care un simplu "delete comment" va rezolva problema. Simtiti-va liberi sa inchideti fereastra cu un clic (va rog numai sa nu o trantiti) daca nu va place sau sa scotociti prin toate sertarele blogului, daca va place, sa va indignati sau sa radeti ori sa ramaneti indiferenti si impasibili. 

   La randul meu, imi pastrez libertatea de a scrie despre ce-mi trece prin minte fara cenzura si fara sa ma tem ca voi deranja pe cineva. Fiindca simt ca sunt multe lucruri putrede prin cinematografia si literatura romana pe care nimeni nu le arata cu degetul, nu doar fiindca suntem invatati de mici ca nu-i frumos sa arati cu degetul, dar si pentru ca exista o oca mare, cu care se cantaresc creatiile straine, si una mai mititica, mai indulgenta, pentru cele autohtone... eu cred ca trebuie sa depasim acest moment si sa ne raportam la cunostintele si experienta noastra generala, fara sa mai umblam cu scuze si acuze. 

  Este ca si cum pictez ceva numai cu albastru si, daca cineva imi spune "stii, parca se simtea nevoia si de putin rosu, ori verde" ii raspund cu auto-suficienta "da, dar n-am avut bani decat de albastru". Asa ca voi continua sa sanctionez curentul neorealist romanesc in cinematografie, mult prea batatorit deja, desi pentru export este inca un truc ieftin (in sensul de "necostisitor", dar nu ma dezic nici de eventualele conotatii subintelese) de a aduce premii, contrabalansat doar de productii abjecte ce vor sa-si spuna comedii, voi cauta in continuare ceva proaspat, fie el horror, thriller, drama, comedie, film de arta sau atmosfera, ceva care sa se ridice la numele de "film" si dintr-o alta perspectiva decat cea neorealista. Voi continua sa apreciez cartile care mi se par ca aduc ceva nou in literatura in general, nu in literatura romana, daca ne complacem in statutul de "literatura minora", vom ramane asa! Si nu, nu voi dedica creatiilor autohtone mai mult spatiu decat pana acum, doar am vrut sa-mi justific viziunea in fata eventualului cititor patriot pentru care o opinie negativa despre o creatie straina este mult mai usor de inghitit decat despre una autohtona. Ca sa nu mai spun de posibilitatea mai mare ca insusi autorul sa-si arunce ochii peste umilele mele randuri, si unii dintre ei, din ce-am vazut prin cartierul virtual, sunt cam paranoici, considera tot timpul ca in spatele unui nickname care ia in derizoriu marea lor capodopera se ascunde un perfid dusman si rival de condei... Nu e cazul! Nu am veleitati literare, sunt doar o voce din public care nu se amuza absolut deloc la scenele in care un/o "drama queen" isi striga suferinta.

  Acestea fiind spuse, have fun!

In sfarsit... vacantaaa

Departe de mailuri, de net, de blog... dar cu multe carti si locuri frumoase de colindat, fiindca asa se face dezintoxicarea anuala de calculator!
Pentru ca am adunat prea multe toxine, va dura ceva... cam o luna.
Sa ne auzim / vedem sanatosi!

Un androgin din Labrador...

Kathleen Winter - Annabel 

Au facut suedezii un experiment, infierat cu manie proletara de vajnicii aparatori ai valorilor crestine autohtone de pe site-urile bisericoase, prin care au infiintat gradinite unde copiilor nu li se impun valori specifice baietilor sau fetelor, nu li se inspira o anumita orientare, lasand sexul psihologic sa se dezvolte independent de cel biologic. Ca un fost copil care s-a simtit mai apropiat de preocuparile sexului opus, nu vad nimic nociv in asta, dimpotriva. De ce sa constrangem si sa cream tipare comportamentale stricte, de ce sa orientam pasiunile si preocuparile intr-o directie nenaturala?! 

Cum se leaga experimentul in cauza de cartea de fata? Prin faptul ca reconstituie o lume ideala ce va ramane necunoscuta personajului nostru, nascut la sfarsitul anilor '60 intr-una opusa, intr-o mica localitate din Labrador, unde mentalitatile si rolul fiecarui membru al familiei sunt clar definite in societate si imposibil de nesocotit intr-o comunitate restransa, riguroasa, cu reguli si tabu-uri stricte.

Mi-am infrant retinerile capatate dupa cateva experiente nefericite de pierdere a timpului cu niste carti scrise de ceva autoare obscure si siropoase, cu prezentari ce folosesc expresii de genul "nasterea unui mare scriitor", "o poveste care-si vrajeste cititorul pana la ultima vorba" doar din speranta vaga de a descoperi o noua Virginia Woolf sau un Eugenides in varianta feminina, cam astea-s numele ce-mi vin in minte in contextul romanelor ce au un hermafrodit ca personaj central. Nu am gasit nimic din ei, ci o autoare canadiana cu un stil propriu, construit pe baza experientei precedente de scenarista, ce aduce vivacitate dialogurilor, cu fraza scurta, taioasa, cu argumentari formulate in putine cuvinte, si de ziarista, ce-i ofera limpezime in structurarea senzatiilor si aspiratiilor unui erou predispus prin natura sa la confuzie, invaluind totul intr-o nota de reportaj ce gaseste nuantele potrivite (cele ale cetii si zapezii) pentru a crea o lume de gheata cu vanturi taioase, impasibila la destinul individual dar gata sa-l condamne, cu barbati taciturni ce-si petrec o parte din an la vanatoare, in timp ce femeile stau acasa rabdatoare si tacute, intr-un tinut izolat, asa cum va creste si eroul nostru.

Inainte sa fie Annabel, se numea Wayne. Mai bine spus, ascunzand-o pe Annabel,  dorinta paterna si criteriile medicale stricte, ce foloseau ca metoda de determinare a sexului unui hermafrodit falometrul, fiindca numarul de centimetri este mult mai usor de determinat decat conditionarile psihologice,  l-au creat pe Wayne. De la o varsta frageda, el traieste intre obsesia tatalui de a-i face o permanenta infuzie de personalitate masculina, invatandu-l sa taie pieile de animale, sa cojeasca lemnul, sa foloseasca uneltele potrivite cu statutul unui viitor barbat si sfasierea interna a unei mame ce si-a pierdut fiica prin botez, moartea rituala ce a decis sexul, macinata de vinovatia tacerii lase si de regretul unei libertati pe care o au societatile mai putin evoluate, taberele de inuiti de exemplu, unde anomaliile genetice nu sunt percepute la fel ca in lumea asa-zis civilizata, tanjind din ce in ce mai mult dupa epoca de dinainte de a se fi mutat in Labrador. Intre timp, Wayne se dovedeste atras, in ciuda eforturilor tatalui, mai degraba de baletul inotatoarelor sincron decat de cel al excavatoarelor, de forme geometrice armonioase, arhitectura, muzica si coregrafie.

Wayne / Annabel nu este singurul care-si cauta identitatea, toate personajele o fac in felul lor: prin calatorii, prin retragerea in sine, prin incercarea de a-si urma visul, prin raportarea la ceilalti. Chiar daca uneori filonul scenaristic al autoarei lasa sa scape cateva situatii fortate, foarte convenabile pentru desfasurarea actiunii, si unele personaje amintesc cam mult de sabloanele filmelor americane cu adolescenti (fata populara, sufletul petrecerilor si leader de opinie) cartea nici nu cade nici in sentimentalism (personajul este uneori surprinzator de detasat de propria-i situatie, pe care o accepta fara prea multe intrebari, chiar mai putine decat ar tinde cititorul sa-si puna - pana si eu mi-am chestionat un pic inner self-ul si m-am confuzat in fata unor aspecte ale hermafroditismului, ca de exemplu posibilitatea autofecundarii la om, credeam ca doar la plante si la melci e posibila!) si nici nu incearca sa ofere solutii, evitand caderea in derizoriu prin clamarea din toti bojocii a tolerantei fata de diversitate.

Centrul de interes se schimba de la un personaj la altul, fiecare imbogateste prin mijloacele proprii fatetele de raportare la lume, dar nu de putine ori prim-planul este luat de mediu, de comunitatea oarecum exotica pentru mine, cu tot cu specialitatile sale culinare ciudate, cum ar fi boabele de ovaz tocate, merisorul murat sau preparatele pe baza de carne de elan si karibou. Un plus al cartii ar fi si schimbarea continua a tonului, de la lirism la obiectivitatea descriptiva a starilor, de la senzatia ca nu se petrece nimic la intamplarile ce-si surprind personajul nepregatit.

Pacat ca traducerea se poticneste pe alocuri (spre exemplificare va ofer un fragment, altminteri simpatic, dintr-o scrisoare a unui personaj aflat la... Bucuresti, cu 2 observatii: 1. De cate ori apare in fraza cuvantul "carti"? 2. Omofonia "casa ca sa" e suparatoare),  altfel lectura este una chiar placuta, acaparatoare, perfecta pentru o vara cand neuronul transpirat e fericit sa leneveasca putin. 

"Un targ de carti. Bineinteles, mi-am dat seama ca nu eram in stare sa citesc nici una din ele. Cartile incepeau de la usa si coborau pe trepte, umpleau curtea, se revarsau dincolo de poarta si se imprastiau pe trotuar... aratau de parca cineva ar fi deschis usa dimineata iar cartile ar fi marsaluit afara si s-ar fi tolanit confortabil unde aveau chef. Ma apucasem sa scotocesc prin carti cand am zarit, lipit de gard, un barbat sfrijit care fuma. Nu numai ca era inconjurat de carti, intreaga lui fata ii era cufundata intr-o carte. Nu puteai sa-l distingi printre carti. Era sa dau peste el. Am ras tare si nu s-a miscat deloc. Mi l-am inchipuit ridicandu-se la asfintit, urcand scarile si spunand: "E timpul sa ne retragem pentru noapte", iar cartile si-ar gasi somnoroase drumul inapoi in casa ca sa traga un pui de somn... si s-ar revarsa vesele pe usa in dimineata urmatoare ca s-o ia de la capat. "