Hmmm...

Borgman (2013) 

Singurul film olandez pe care mi-l aduc aminte este The Vanishing, daca l-ati vazut nu prea aveti cum sa-l uitati. S-a facut si un remake american dupa el, unde s-a schimbat finalul sumbru si s-a pierdut atmosfera apasatoare a originalului, asa ca daca stiti doar varianta americana, n-ati vazut nimic. Filmul de fata a mai reparat din mandria sifonata cinematografica a Olandei, in sensul ca dupa 30 si ceva de ani a intrat intr-o selectie oficiala la Cannes, fiind nominalizat anul trecut la Palme d'Or. Din fericire, n-a castigat-o. 

Si spun "din fericire" pentru ca n-are nici o noima... E atat de ciudat si incomprehensibil, in ciuda pretins cunoscatorilor care se lauda ca i-ar fi deslusit sensul de parabola a rebeliunii sociale, de satira anti-burgheza, incat te intrebi de ce ar fi vrut cineva sa scrie un astfel de scenariu, de ce ar fi vrut apoi sa-l si ecranizeze (este vorba de un anume Alex van Warmerdam) si cum de am avut rabdare sa-l urmaresc pana la sfarsit. La ultima intrebare, scuza ar fi simpla: asteptam iluminarea, numai ca nu ar fi un raspuns complet onest, fiindca deja dupa vreo 40 de minute cam intuisem ca se indreapta spre nicaieri si nu voi afla nimic. Sa zicem ca m-am uitat cu stupoare pana unde poate sa mearga cu aberatia...
Mai intai, habar n-am cu sa definesc "opera", si asta n-ar fi o problema daca nu m-as uita ca mata-n calendar la cei care ii lauda umorul, atmosfera incordata sau calitatile constructiei tensiunii, ca eu nu le-am vazut. Pe scurt: niste indivizi sunt goniti din locuintele lor din padure, de sub pamant, de un vanator, un fierar si un preot, inarmati si hotarati sa-i lichideze. Unul dintre ei ajunge la casa unei familii bine situate, cu trei copii, cerand sa fie lasat sa intre sa faca o baie, si din acel moment, ca si cum feromonii sai (i-as zice mai degraba mirosul de homeless) actioneaza imprevizibil asupra stapanei casei, Marina, aceasta incepe sa se comporte tot mai ciudat, posedata de o forta invizibila si de o putere de atractie spre nou-venit imposibil de controlat. Si de aici incep sa curga crimele si actiunile de control al mintii ocupantilor casei, strangand cat mai mult latul in jurul familiei, invadandu-i intimitatea si sufocand-o, fara ca ei sa para prea deranjati.
Las deoparte faptul ca nu stim daca intrusii au origine extraterestra sau demoniaca, ca crimele lor sunt doar acte de cruzime gratuita care nu construiesc o atmosfera, nu inspira compasiune pentru niste personaje pe care nici n-apuci sa le cunosti, insa ceea ce mi se pare punctul maxim de slabiciune al filmului este lipsa oricarui conflict. Nu exista practic oponenti care sa lupte pentru viata sau sanatatea lor mentala, nu se construieste un antagonist, totul este tern si fara obstacole, fara provocari si fara un scop in viata celor inconjurati de o prezenta din ce in ce mai acaparatoare, pe care o accepta firesc si fara prea multe intrebari. Atunci cand Borgman si tovarasii sai isi propun ceva, nimic nu incearca sa li se opuna. Mai apar si cativa ogari frumosi in film, la fel de lipsiti de sens ca si o multime de alte detalii vizuale care incearca - chipurile - sa construiasca misterul, dar de fapt se transforma doar intr-o serie de elemente fara semnificatie in structura scenariului. O fi si non-sensul un statement al cinematografiei moderne?! Nu stiu, dar dupa ceva reactii entuziaste pe care le-am gasit pe net, am senzatia ca prea multi sunt dispusi sa inghita cu polonicul tot felul de baliverne daca li se aplica hotarat eticheta de "arta", prin prisma propriilor complexe. A fost proiectat la Cannes, evident ca trebuie sa fie ceva capodopera pe-acolo, si nu vreau sa pic de prost neintelegand-o, asa ca nu-mi ramane decat sa ma extaziez in fata ermetismului simbolic al filmului, nu?

Ani in intuneric

Tahar Ben Jelloun - Aceasta orbitoare absenta a luminii

In iulie 1971, o lovitura militara esuata impotriva regelui Marocului a aruncat atentatorii supravietuitori intr-o inchisoare secreta. Ofiteri si soldati simpli, unii nestiind nici macar de ce se aflau la palat, simple instrumente de executare a ordinului superiorilor, cu totii s-au trezit ingropati intr-o temnita sapata sub pamant, in desert, denumita Tazmamart. Printre ei se afla si fiul bufonului regelui, povestitorul acestei experiente ce avea sa-l transforme radical. Timp de 18 ani, el a trait in bezna totala, intr-o celula unde nu te puteai ridica in picioare. Amintirea normalitatii pierdute nu putea oferi alinare, fiind o cale sigura cale spre nebunia ce-i pandea pe detinuti in orice moment.
Tahar Ben Jelloun porneste de la marturia adevarata a unuia dintre supravietuitori, Aziz Binebine, pentru a construi o carte in care frumusetea ia chipul ororii si poezia pe acela al sperantei si demnitatii. Povestitorul fictional pune in forma literara amintirea subiectiva a celui ce nu a vazut ani in sir lumina soarelui, dandu-i si mai multa putere de impact, intarind ideea ca, in locul unde nu exista nici trecut nici viitor, cuvintele creeaza o alta lume, mai vie. Si a fi viu, a te incapatana sa traiesti intr-un loc al mortii, este poate singura speranta de a putea iesi de acolo:
"Cine isi mai aminteste de zidurile albe ale palatului din Skhirat? Cine isi mai aminteste sangele de pe fetele de masa, de pe iarba de un verde stralucitor? Un amestec brutal de culori. Albastrul nu mai colora cerul, rosul nu mai colora trupurile, soarele lingea sangele cu o neobisnuita repeziciune, iar noi, noi aveam in ochi lacrimi ce curgeau singure udandu-ne mainile care nu mai puteau tine arma. Eram in alta parte, poate in lumea de dincolo, acolo unde ochii se tulbura si parasesc chipul, ramanandu-le sa priveasca doar intunericul craniului."
Si acolo vor ramane, caci bezna nu va putea fi sparta decat de cuvinte si zgomote. De aceea fiecare va prelua cate un rol, care sa-i ajute sa-si duca cat mai departe lupta cu moartea. Gharbi este pastratorul cuvintelor Coranului, Karim, cel al timpului, Salim, povestitorul, creatorul de lumi, Wakrine, specialistul in scorpioni, cel care-si invata tovarasii de suferinta sa ghiceasca pozitia vietatilor ce misuna prin celule dupa zgomot. Uitati de lume, cei 23 de detinuti din blocul de unde vor mai iesi doar 4 se incapataneaza sa lupte pentru fiecare zi in plus. Nu pot sa sa se bucure, dar nu pot nici sa fie tristi cand unul dintre tovarasii de suferinta abandoneaza lupta, fiindca inmormantarea lui, sapatul gropii, este una din rarele ocazii de a mai respira aerul unei lumi pentru care ei nu mai exista.
Un caine, condamnat ca si ei pentru delictul de a fi muscat un general venit in inspectie (nu vreti sa stiti cum a sfarsit), cate un porumbel ratacit, vreo vrabie sau o bufnita ce vesteste o moarte apropiata sunt insotitori trecatori, semne ale vietii, venirea sau auzul lor sunt momente de sarbatoare. Singurele forme de viata ce par indestructibile sunt gandacii, o alta amenintare, in afara frigului permanent, a otravii scorpionilor, a sfasierii gandurilor la cei de-acasa. Moartea, in schimb, apare sub cele mai dureroase si ingrozitoare forme, intr-o putrefactie lenta a corpurilor sau a sufletelor.
Nu de putine ori, pe parcursul cartii, mi-au venit in minte evocarile din inchisorile comuniste. Avem o bogata literatura memorialistica, de recuperare a experientei subiective, dar mi-ar placea sa vad si o astfel de voce narativa puternica, care sa-i miste nu doar pe cei interesati de recuperarea trecutului, ci si pe cei care apreciaza literatura bine scrisa. E surprinzator sa gasesti intr-o astfel de carte a ororilor o frumusete stranie, poezie, metafore, curgerea frazelor m-a cucerit si m-a ajutat sa duc pana la sfarsit o carte apasatoare, sa ies inchisoarea paginilor prin aceasta prezenta delicata a cuvintelor bine alese. E o voce cu impact care se adreseaza sufletului mai mult decat ratiunii, avand puterea de a vorbi despre o realitate pe care autoritatile marocane au contestat-o timp de douazeci de ani, cand spuneau ca Tazmamart n-a existat. Dincolo de marturia unui calvar, cartea este pana la urma o demonstratie a rezistentei omului in fata tiraniei prin puterea spiritului si a fictiunii, atat prin surele recitate de Gharbi sau istoriile lui Salim, cat si prin insasi existenta ei, prin cuvintele lui Ben Jelloun care preiau amintirea in alb-negru a lui Aziz Binebine si-i aduc atata culoare.

Alice in tara psihozei

Tideland (2005)

Incep cu un avertisment, ca sa nu va pierdeti timpul: daca va scandalizeaza filmele cu uz si abuz de droguri care implica si copii (in sensul ca o fetita prepara seringa), cu o tenta de necrofilie (care implica si copii), cu ceva conotatii sexuale implicite sau explicite (care, evident, implica si copii), cu deviatii comportamentale extreme (si ale copiilor),  cu un grad inalt de infractionalitate (si aici copiii au un rol important), pedofilie (putea lipsi din peisaj dupa toate cele enumerate pana acum!?) si un aer general morbid / suprarealist/ de cosmar, renuntati sa cititi in continuare, ca n-o sa va placa filmul. Si, in general, renuntati sa cititi daca sunteti genul de persoana care se panicheaza la gandul ca un caine care vine gudurandu-se spre copilul vostru o sa-l sfasie cu bestialitate.

Acum, pentru posibilul cititor ramas, incep prin a mentiona ca va fi vorba despre un film care are niste puncte comune cu favoritul meu absolut, Regele pescar, si anume: este regizat de Terry Gilliam, il contine in distributie pe Jeff Bridges (in rolul unui cantaret rock dependent de droguri care apare pe ecran mai mult mort decat viu), si la sfarsit ajungi sa te intrebi ce-o fi in mintea lui Gilliam, de unde scoate atatea imagini fantastic-bizare?!
In rest, ceea ce incepe ca o poveste, cu micuta Jeliza-Rose citindu-i din "Alice..." tatalui sau, se transforma intr-un cosmar in care ea ajunge sa ia totul ca atare, firesc: faptul ca in fiecare zi trebuie sa-si ajute/sa-si suporte parintii drogandu-se, pana cand mama va muri de o supradoza, plecarea precipitata cu tatal catre casa darapanata a unei bunici care nu mai traieste de mult, somnul din care acesta pare sa nu se mai trezeasca, cele patru capete de papusi vorbitoare, prietenii ei, pustietatea in care traieste, tulburata de ceea ce crede a fi o fantoma, insa se dovedeste a fi o persoana cat se poate de reala, desi asta nu-i diminueaza deloc trasaturile de vrajitoare malefica, noul ei prieten, Dickens, si  submarinul lui, rechinul amenintator care trebuie ucis...
Crezi ca ai ajuns intr-o poveste, insa nimic nu este ce pare, realitatea este distorsionata, reinterpretata,  pentru a-i da suferintei infatisarea unei iluzii, a unei fictiuni. Partea cea mai buna a filmului este probabil data de atmosfera bizar sufocanta si joaca vizuala de-a construitul unei realitati alternative, plauzibile, pe care nimic neplacut sa nu o tulbure. Are o anumita seninatate a invaluirii aparentelor dezgustatoare intr-o mantie diafana inocenta, capacitatea de a strecura nevinovatia in mijlocul grotescului si viciului.
Multi se plang ca n-au priceput despre ce ar fi vorba, ca Gilliam a vrut sa faca un film cu care sa socheze si atat. Nu cred ca e cazul, eu am inteles ca este, in primul rand, o parabola a pierderii pe care nu vrei s-o accepti. Cand cineva este atat de pretios incat gandul ca ar putea disparea din viata ta ar cauza nebunie sau te-ar face incapabil sa supravietuiesti, mentinerea echilibrului in sine implica o doza de nebunie. Unele rele sunt mai mici decat altele si fiecare isi stabileste propriile granite, ale binelui si raului, ale sanatatii mentale si ale nebuniei - mai mult sau mai putin acceptate de cei din jur - astfel incat poti sa te simti cateodata mai normal intr-un univers distorsionat decat in mijlocul normalitatii banale sau al unei disperari cu care nu te-ai confruntat niciodata pana atunci. Poate pe undeva am empatizat cu Jeliza-Rose si asta-i aduce filmului un punct-doua in plus fata de cele 6-6,5 pe care voiam sa i le acord. Mi-ar fi placut si mai mult daca rolul ar fi fost construit altfel, cu mai multa dulceata, naivitate, candoare. Asa cum apare, ea insasi o mica vrajitoare, stapana pe soarta papusilor decapitate, cu o doza de sadism, cinism si rautate, chiar daca incomplet constientizate, pare o versiune in miniatura a lui Dell, vrajitoarea cea rea a povestii ei. Dickens pare cam cliseistic si mult prea previzibil pentru un personaj in situatia lui, filmul in sine pare sa se dilueze mult, sa se dizolve in propria imaginatie, capatand un aspect dezlanat, ca sa nu mai vorbesc de final, de o banalitate sufocanta.... ar fi meritat un sfarsit mai eroic, daca tot s-a jucat pe cartea cruzimii.
Desi nu m-a marcat ca film propriu-zis, exista elemente, luate separat, imagini, momente care ma bantuie, nu au cum sa se stearga din memorie fara sa lase vreun semn. Si asta cred ca e un lucru bun, e un film care lasa "urme", depinde de fiecare cum vrea sa asimileze si sa digere aceste urme. 

Omul de care depinde soarta lumii

Olga Slavnikova - Dusmanul poporului

Sa salvez lumea sau sa beau si eu o ceasca de ceai? "Maksim T. Ermakov, fericitul posesor al unei Toyote de trei ani si brand manager al unor sortimente groaznice de ciocolata cu lapte" (exista asa ceva :)? eu credeam ca ciocolata cu lapte nu poate fi decat buna!) se trezeste pus in fata acestei mari dileme a poporului rus, formulata de Dostoievski, in momentul cand doi reprezentanti ai guvernului, severi si seriosi, il informeaza cu o mina grava ca in campul gravitational a aparut o anomalie cauzata chiar de capul lui. Singura metoda de remediere ar fi una deloc placuta pentru el, sinuciderea voluntara. Un glont in impricinatul cap ar rezolva toate problemele omenirii, de la accidente si catastrofe feroviare pana la atentate si cutremure.
Cum tapul ispasitor a fost gasit, nu mai ramane altceva de facut decat sa fie convins sa se jerfeasca de bunavoie pe altarul binelui comun. Si cu cat se incapataneaza sa reziste, cu atat presiunile devin din ce in ce mai puternice, insa cum o crima este din start exclusa din schema, eroul trebuie "ajutat" sa ia decizia corecta, lucru deloc usor cu un individ ce nu pare sa fie atasat de nimeni si de nimic.
Un personaj anonim devine centrul atentiei tuturor, de la vecinii de bloc si colegii de serviciu pana la creatorii de jocuri video. Insa nici presiunile psihologice, nici santajul, nici promisiunile nu par sa-l determine sa renunte la viata.
Nu stiu ce se intampla prin literatura rusa, cred ca e de vina spiritul natiei sau - vorba cartii - capul lui Ermakov, dar Slavnikova se incadreaza in filiera satirica cu tenta absurda a scriitorilor contemporani, mi se pare destul de inrudita prin spiritul caustic deghizat sub aparenta comic-absurda cu Pelevin si Kurkov. Daca Tolia din Prieten drag, tovaras al raposatului isi dorea moartea, o cauta, Maksim este exact opusul sau. O tara intreaga se asteapta sa-l vada cu o gaura de glont in cap si el se impotriveste din rasputeri.
Au rusii astia o aplecare spre tragedia ascunsa sub un ambalaj umoristic rar intalnita prin alte literaturi, o stiinta a parabolei si alegoriei, a "hazului de necaz" cu accente kafkiene care fac deliciul lecturii pe moment, dar dupa ce ai terminat cartea iti lasa un gust amar. Sa fie de vina "sistemul" care ii obliga, pentru a spune  adevaruri, sa gaseasca pretexte in fictiune sau asa o fi natura lor? N-as sti sa spun.
Dar dupa ce magia fictiunii se stinge, ramai doar cu adevarul si intelegi ca rasul ascunde teme grave, ca un individ in lupta cu sistemul va fi inevitabil strivit, ca e in natura umana sa caute vinovati in alta parte pentru tot ce se intampla si binele colectiv este insensibil la drama individuala, ca libertatea in societate este aparenta, o iluzie extrem de fragila. S-au dus timpurile eroice ale vikingilor gata sa moara in lupta pentru a ajunge cu glorie in Valhala. Acum nimeni nu-si doreste sa fie "erou", doar popular, asa cum nimeni nu-si doreste sa traiasca vremuri "interesante", ci doar linistite si tihnite. Ermakov nu vrea sa fie martir, nu-si doreste sa sufere, nu este interesat de glorie post-mortem. Nu este el la fel ca noi toti?! Eu, cel putin, recunosc, nu mi-as da viata pentru o cauza  - fiindca un luptator mort pentru acea cauza nu-i mai poate sluji cu nimic - sau pentru niste necunoscuti a caror existenta imi e indiferenta.
Judecand dupa ce se intampla prin vecinataturile estice nu foarte indepartate, inclin sa cred ca Ermakov si capul sau continua sa perturbe spatiul de deasupra Kremlinului...  Sper ca editura Allfa sa nu se opreasca aici cu publicarea acestei autoare si sa nu fie nevoie sa asteptam pana in 2017 pentru ca romanul cu acelasi titlu sa fie tradus si la noi.

Psihopati si victime

Tucker and Dale vs. Evil (2010)

 Astazi avem in meniu un film canadian cu multe gaguri, jucaus, perfect pentru niste momente de relaxare si amuzament, mai ales ca e si "la tema" pentru ziua pacalelilor ce tocmai a trecut.

Tucker si Dale sunt doi rednecks cu privire fioroasa si aspect desprins parca din filmele horror in care un psihopat cu un fierastrau electric isi cioparteste victimele cu o stralucire de bucurie salbatica in priviri. In realitate, ei sunt niste oameni normali, carora le plac bucuriile simple in mijlocul naturii si singurele creaturi pe care le-ar ucide ar fi pestii prinsi in lacul aflat langa cabana lui Tucker. Intr-o buna zi, cei doi se hotarasc sa petreaca in recent cumparata cabana, mai degraba o cocioaba care pentru ei este paradisul, o mica vacanta in tihna, departe de larma orasului. 

Planurile le sunt date peste cap de un grup de liceeni veniti si ei in acea zona numai buna de aprins imaginatia bantuita de locurile comune ale criminalilor tipici din Texas Chainsaw Massacre sau alte filme de gen. Inflamat si de o poveste a unui masacru petrecut in acele locuri cu ani in urma, grupul vesel si galagios se vede pus in fata unui imaginar pericol. Cu cat lupta mai mult pentru viata lor, cu atat tinerii provoaca accidente in lant, ce-i ingrozesc si mai mult pe supravietuitori si le confirma pericolul aflat chiar langa ei. Intre timp, cei doi presupusi psihopati asista neputinciosi la aceasta sinucidere in grup de care ii banuiesc pe tineri si incearca sa-i salveze. 

Cred ca ati inteles ideea: o comedie gore care opereaza chiar cu cliseele filmelor slasher pentru a le satiriza, fara sa se ia prea mult in serios, dar gasind suficiente resurse de umor. Nu este un film care sa va schimbe perspectiva asupra cinematografiei horror, dar va poate binedispune, o parodie amuzanta, asa cum pentru filmele cu zombi este The Shaun of the Dead, in care aparentele insala de fiecare data, cu falsi sinucigasi, falsi eroi si falsi criminali, cu rasturnari de situatii ce transforma victimele in criminali si criminalii in victime. 

Umorul bazat pe recunoasterea cliseelor si reinterpretarea lor functioneaza de minune pe parcursul intregului film, chiar daca situatiile sunt cam trase de par - inevitabil as zice, face parte din conventiile genului - si  coincidentele apar exact atunci cand ai nevoie de ele. Dar  stii ca sunt acolo doar pentru a fi demontate.

Este o comedie chiar spumoasa, pe mine m-a facut sa rad, si nu multe din declaratele comedii reusesc sa-mi smulga mai mult de un zambet. Iar actorii sunt perfect alesi,  chiar si un spectator care stie de la inceput despre ce e vorba i-ar vedea pe usurinta pe interpretii lui Tucker si Dale cu cate o drujba in brate alergand dupa copii nevinovati, zici ca-s criminalii arhetipali americani. Scenariul  bazat pe confuzia de intentii si de personalitate ne arata ca nu exista alt rau mai mare decat neintelegerea si  demonteaza toate sabloanele "primei impresii".
Daca va amuza cate un horror prost, o sa va amuze si aceasta comedie buna despre horror-uri proaste :)