Oameni respectabili

Roger Grenier - Le Palais d'Hiver

 Presimt ca literatura franceza va fi foarte vizitata in urmatorul an asa ca, pe langa Modiano, poate cineva va dori sa promoveze si alti autori care nu sunt Bruckner, Osmonde sau Houellebecq. Este o  literatura cu multe comori nedescoperite inca de cititorii nefamiliarizati cu limba franceza. Cartea pe care vreau sa o aduc in atentie azi s-a tradus si in romana acum multi ani, in colectia Meridiane a editurii Univers. Nu este noua, a fost publicata pentru prima data in 1965 si daca ar fi sa-i gasesc un public-tinta urmand ecourile ce-mi rasunau in minte in timp ce citeam, acela ar fi format din fanii lui Scott Fitzgerald, printre care ma numar. Veti gasi multe similitudini ca atmosfera si structura a eroilor, dar intr-un cadru francez provincial.
 In timp ce Parisul se dezlantuia in viata frenetica a anilor '20,  spiritul comunitatilor restranse incerca sa pastreze aparentele unei rigiditati si decente a moravurilor cu ecouri din secolul ce se sfarsise, cu pretul ruinarii viselor de viitor ale copiilor, tineri nascuti in alt secol, acei tineri de care vorbea si autorul american. Nu am amintit de el doar pentru ca Grenier ne face cunostinta cu aceeasi generatie, dar si pentru ca o face intr-un mod asemanator. Tinerii inceputului de secol XX ajung sa fie captivi intr-o viata pe care nu si-au dorit-o, sacrificata din cauza conditiilor economice, a prejudecatilor sociale si, mai apoi, cand statutul de victima devine asumat si asimilat, din proprie vointa.
Lydia Lafforgue este fiica unei familii de origine aristocrata, scapatata in urma primului razboi mondial. Visul sau de a urma cursurile Conservatorului si a deveni o cantareata celebra este inabusit de familie, pentru care "gura lumii" e atat de importanta incat nu-si doreste ca fiica sa intre in contact cu ceea ce ei numeau viata depravata a capitalei, mediul artistic plin de stralucire la care Lydia va tanji toata viata. Mutandu-se la Pau, se integreaza intr-o noua comunitate, alaturi de familiile Colette, Beranger si Casadebat, ale caror distractii graviteaza in jurul Palatului de Iarna, un cazino unde se desfasoara toate evenimentele importante, balurile si ceremoniile orasului. Chiar daca viata la Pau are doar palide ecouri ale stralucirii pariziene, protagonistii au aceleasi aspiratii, numai ca ei sunt invinsii, cei pentru care un vis ramane doar o imposibilitate. Pasiunile se consuma mocnit, se transforma in sechele, ca si iubirea Lydiei de la 17 ani pentru un soldat mort pe front ori a lui Paul Casadebat pentru o spaniola necunoscuta.
Tonul acesta melancolic si nostalgic aduce un pic si a Modiano. Mocneste de regrete, in ciuda unor imagini ce poarta in ele veselia si celebrarea vietii, caci fiecare moment de sarbatoare si culoare poarta in el anticiparea timpului cand va fi doar o amintire: "Mais Lydia et tous ceux qui sont là, pourront-ils, dans dix ans, dans vingt ans ou dans trente, pourront-ils, s'ils vivent encore, entendre cet air sautillant sans pleurer leur jeunesse, et sans revoir le pauvre Raymond Casadebat qui les faisait danser, au Palais d'Hiver, après le départ de l'orchestre... "
 Nimic nu este pe deplin roz, asa cum nimic nu este nici pe deplin sumbru, ca si cum Grenier ar fi invatat de la personajele lui arta ponderarii, a retinerii, a cuvintelor gandite dar nerostite, a aparentelor bine pastrate pentru a nu deranja imaginea de ansamblu, cea a unor familii decente si cu o morala sanatoasa. Cam asa face si cartea, gaseste o cale echilibrata de exprimare, in care prieteniile si iubirile se fac si se desfac fara prea mult dramatism, intr-o incercare de pastrare a intimitatii dincolo de privirile curioase si de judecata publica. Nu stiu cum suna traducerea in romana, dar franceza lui Grenier are un ton cald si melodios, subtil si elegiac, care m-a facut sa citesc cu placere acest autor, acum in varsta de 95 de ani.

Parfumul comediilor de odinioara

The Gods must be crazy (1980)

Intrebare din geografie: care-i capitala Botswanei? Nu zambiti, am intrebat de capitala, nu de moneda! Vedeti? Si eu uitasem, candva, cam pe vremea cand a iesit filmul (cu cativa ani mai tarziu, hai sa nu ma imbatranesc chiar atat), stiam toate capitalele tarilor africane. Asa ca va invit la o plimbare prin Botswana, de la Gaborone (sa nu mai fie nevoie sa cautati) pana in desertul Kalahari si mai departe, intr-o comedie scrisa si regizata de Jamie Uys, un alb din Africa de Sud. Desi totul s-a petrecut in plina glorie a Apartheid-ului, nu va speriati, nu e unul din acele filme care incearca sa sublinieze discriminarea rasiala, nici pozitiv, nici negativ, e pur si simplu un film amuzant si plin de culoare locala. 

Intr-un trib izolat de bosimani din desertul Kalahari care nu cunoaste sticla, metalul, plasticul, banii, nu mai zic de minunile motorizate ale tehnicii, cade intr-o zi dintr-un avion o sticla de Coca-Cola goala. Venind din cer, este considerata un dar al zeilor, asa ca micuta comunitate incearca sa-i gaseasca tot felul de utilizari, de la instrument muzical la unealta de gatit. Treptat, devine obiectul dorintei tuturor si sursa de conflict, intr-o lume ce nu stia pana atunci ce sunt invidia si violenta, pentru ca nimeni nu poseda nimic de valoare iar vanatul si hrana se imparteau echitabil la toti membrii. Asa ca se ia hotararea de a inapoia zeilor darul, acest mar al discordiei. Xi, un membru al tribului, porneste intr-o calatorie lunga, pana la capatul pamantului, pentru a-l trimite inapoi. 

Daca in primele zece minute tonul si cadrele dau senzatia unui documentar despre viata bosimanilor in desert, odata cu plecarea lui Xi din trib totul se transforma intr-o comedie dinamica si ramificata pe trei planuri, unde nu doar conflictul dintre civilizatii reprezinta sursa de umor, ci si stangacia unui barbat in relatia cu sexul opus sau aventurile unui grup de teroristi. Cu aceeasi empatie si intelegere privim lumea si din punctul de vedere al unui om ce nu a fost niciodata expus contactului cu civilizatia si isi imagineaza ca in exterior viata functioneaza dupa aceleasi reguli si relatii ca si in  micul sau trib, ii considera pe cei diferiti zei, pacat ca nu pot vorbi, ci doar emit sunete asemanatoare celor ale maimutelor, si din perspectiva albilor, descumpaniti de acest personaj venit de niciunde, ce vorbeste intr-o limba de neinteles si incearca sa le dea o sticla goala de Cola, vaneaza caprele din turmele localnicilor si se teme de masini. Evident ca au fost voci care au criticat filmul cum ca ar fi cam patronizing, dar mie nu mi s-a parut deloc, dimpotriva, s-a incercat o privire echidistanta, pana intr-atat incat albii sunt cei asociati cu maimutele, nu-mi inchipui ce scandal ar fi fost daca era invers...
O invatatoare, un biolog si leaderul unei grupari revolutionare sunt principalele personaje cu care se vor intersecta caile lui Xi. Si scenariul are rabdarea de a construi relatiile dintre ei, de a face ridicolul verosimil, de a starni rasul curat, copilaresc, fara sa uzeze de subtilitati, ci doar de comicul pur de situatie, ca pe vremea comediilor mute. De altfel, accesoriile tehnice par desprinse dintr-un film cu Stan si Bran sau dintr-un desen animat: imagini accelerate, o coloana sonora vesela si saltareata de comedie muta, situatii stupide ce dezlantuie alte situatii si mai stupide, dar cu logica, o abordare relaxata a alteritatii intr-o epoca in care tema ar putea fi privita ca una de avangarda. Barierele sociale si conventiile unei civilizatii pot crea situatii conflictuale nu din rea-vointa, ci din neraportarea la aceleasi criterii si valori. Ceea ce in lumea reala ar putea fi o sursa de tensiune, in lumea idilica a filmului, cu personaje ce comit gafe din stangacie sau din diferente de gandire, este o sursa de umor.
Interpretul rolului principal, N!xau, membru al unui trib de bosimani din Namibia, a primit pentru aparitia sa in film trei sute de dolari si, necunoscand valoarea banilor, a scapat repede de ei. Vazuse doar trei oameni albi pana la intalnirea cu regizorul si nu iesise niciodata din satul lui. Pana la sequel-ul (mai slab) realizat noua ani mai tarziu, a mai invatat cate ceva, asa ca a cerut si a primit peste o jumatate de milion de dolari, insistand ca avea nevoie de acesti bani pentru o casa cu electricitate, o pompa de apa, ca sa-si intretina cele trei sotii si copiii. Dupa filmari, s-a intors la viata lui de agricultor.
Daca vreti sa vedeti o comedie clasica cu sticle cazute din cer, masini ridicandu-se in copaci, o lupta de gherila ce produce multe victime printre banane, rinoceri care sting focul si multe alte episoade colorate exotic in nuantele stridente ale Africii (nu in sensul rau, e o comedie care obtine exact ce-si propune, sa faca publicul sa rada prin gaguri de moda veche), mare este puterea Google-ului. Dar sa nu va asteptati la imaginea pe care o impun standardele cinematografice din ultima vreme, e totusi un film din 1980.

In 5 minute

... se anunta castigatorul premiului Nobel pentru literatura. Distinctiile nu-mi schimba cu nimic optiunile si gusturile, dar cum stiu ca pentru altii inseamna ceva si pot aduce noi cititori unor autori care-mi sunt dragi, am ceva emotii pentru Roth, sper sa i se recunoasca si oficial geniul literar, nu o fi Teatrul lui Sabbath cea mai buna carte a lui, dar numai asa poate fi adus in atentia celor ce judeca valoarea unui scriitor prin prisma premiilor primite.

Later edit: Modiano!!! nu ma asteptam, dar ma bucur, presimt ca toate volumele care nu au aparut in romana (am scris pe-aici despre cateva) isi vor gasi si la noi in curand editorul.

Observatorul de la marginea padurii

Ingvar Ambjørnsen - Vedere spre paradis

Cu Elling am facut cunostinta mai intai cinematografic, prin ecranizarea volumului care a fost tradus la noi cu titlul Frati de cruce. Mi-am dat seama ca in felul lui alienat si neadaptat la lume, descumpanit si vulnerabil, este un tip simpatic, pe care ironia si imaginatia, viziunea si intelegerea originala a lumii il pastreaza pe linia de plutire. Iar acum, luand-o pe indelete de la inceputul istoriei lui, a capatat si o voce literara si poate sa ne povesteasca direct experientele si modul sau de intelegere a lumii, sursa de umor involuntar adorabil, de naivitate si cinism, de intristare si induiosare, ca si cum ar fi un copil mare pe care, ajungand sa-l indragesti, ai vrea sa-l protejezi de deziluziile vietii ce se intinde dincolo de capacitatea lui de perceptie.

O carte care incepe cam ca Strainul lui Camus transforma socul mortii singurei fiinte apropiate intr-un delir al vietii, o evadare in existenta celorlalti, forfecati si ajustati dupa propriul calapod, unul destul de rigid, unde singurul model peren ramane Gro Harlem Brundland, prim-ministrul tarii, genul acela de femeie care este absurd sa-ti inchipui ca ar putea inspira cuiva vise erotice... Insa daca acel "cineva" este Elling, lucrurile se schimba si Gro poate deveni o nesfarsita sursa de fantezii, filiale sau amoroase. Dincolo de ea, lumea lui Elling se reduce la locatarii blocului de vizavi din cartierul de la marginea capitalei norvegiene, carora le urmareste existenta printr-un telescop, le invata tabieturile, fabuland asupra trecutului sau gesturilor lor, traind in vietile lor, spectator implicat intr-un reality show ai carui protagonisti habar n-au de ochiul atent ce-i supravegheaza, ii judeca, le condamna gesturile sau le observa nelinistit ori dezamagit derapajele. 

Privite de Elling, vietile celorlalti nu sunt nicidecum atat de plictisitoare cum ar parea in normalitatea lor, ce include printre altele violenta domestica, lesbianism, furt. La el totul capata proportii fabuloase, impingandu-le scenariul mai departe de imaginea ce i se deruleaza in fata, facand presupuneri despre caracterul si actiunile celor luati in vizor. Este modul sau de a exersa apropierea de oameni, de a incerca sa-i cunoasca, o forma de atasament la distanta ce transforma necunoscutii in prezente prietenesti sau parintesti. Chiar si cei absenti, atunci cand nu sunt vazuti in apartamentele lor, capata o viata. O alaturare de doua nume de pe tabelul locatarilor il face sa-si imagineze, de exemplu, ca ar putea fi vorba despre doi batrani asemenea bunicilor sai care, la aproape 70 de ani, au plecat in Spania pentru sase luni fara sa stie nici un cuvant intr-o limba straina. Orice abatere de la programul pe care considera ca incepe sa-l cunoasca este sursa de noi presupuneri, scenarii, ganduri, angoase. 

Doua lucruri m-au cucerit la acest autor norvegian, din care astept cu nerabdare sa se traduca si celelalte doua volume ale tetralogiei, cele cu numerele doi si patru (sper din tot sufletul ca sunt in planul editurii ALL pentru viitorul apropiat): capacitatea de a imbogati detaliile comune cu imaginatia sa, de a transforma banalul cotidian in extraordinar si modul empatic de a patrunde in mintea usor deranjata a unui barbat singur de treizeci si doi de ani. 

Este un roman a caror savoare sta in detalii, generate de viziunea unui social-democrat (auto)marginalizat si nevrotic ce poate exprima cu atata candoare, ireverenta, veselie si spirit pozitiv realitati sociale inconfortabile, aducand zambetul pe buzele cititorului, dar lasand sa pluteasca in fundal o nota de amaraciune si vid. Este genul de carte bittersweet, la care cu un ochi iti vine sa razi si cu altul sa plangi, ce ne arata discret ca frumusetea vietii e facuta din momente simple, acele clipe cand stai cu o cana de ceai in fata sau cand iti savurezi cina, fie ca alegi diversitatea sau confortul acelorasi patru felii de paine integrala unse cu margarina, peste care se pun branza olandeza, budinca de peste si carnati, intotdeauna mancate in aceeasi ordine, zi de zi, an de an.

In cautarea cuvintelor

Oya Baydar - Cuvantul pierdut

"Ei vin, stau o noapte si pleaca in zori / Nu stiu incotro, este vreun loc sa fugi? Nici un alt refugiu decat tine insuti/ Violenta vremurilor te prinde oriunde / Ultimul refugiu al fiecaruia este insula sa/ Eu sunt aici de o mie de ani, necunoscut si dezertor". Nu este Pessoa, desi exilul, criza de identitate si instrainarea plutesc in aer, in vorbele unui batran poet german dezertor, in decizia lui Deniz, fiul unic al unui scriitor celebru si al unei cercetatoare, apasat de sperantele si orgoliile parintilor sai, de experienta ca fotograf in Irak, pana-si gaseste o liniste temporara alaturi de Ulla, o fata simpla de pescari, printesa de care pana si diavolul se va indragosti, in hotararea lui Omer, tatal sau, de a pleca departe, sa caute cuvintele dizolvate in propria neputinta de mai crea. O autogara din Ankara, un atentat terorist, un lung drum al instrainarii sau al apropierii.
Nu stiu cum se face, dar pentru mine in ultima vreme toate drumurile duc spre Norvegia. Si jur ca de data asta n-am cautat nimic, n-am avut asteptari, nici nu m-as fi gandit ca voi ajunge tot pe o insula din Marea Nordului, acolo unde si eu as evada cand imi vine sa capitulez in fata vietii... Dar am strabatut si desertul Anatoliei, pe urmele intrucatva cunoscute ale kurzilor din Zapada lui Pamuk, un loc unde au ramas doar zapezile, plopii si corbii, fiindca orasele si-au pierdut vocea, inabusita de violenta.
In fata oprimarii si amenintarilor, unii se bat cu pumnul in piept si clameaza isteric "Mai bine martir decat tradator, mai bine mort decat dezertor", raspunzand urii cu ura si mortii cu moarte. Altii prefera sa priveasca in alta parte, sa fuga, dar pamantul e mult prea mic ca sa te poti ascunde de amintiri si de propria-ti neputinta. Si altii raman, fie sa lupte, fie sa reziste, sperand ca totul are un sfarsit.
Cartea asta te marcheaza, te face sa te gandesti la multe: terorism, nedreptate, persecutii, lipsa de comunicare... Eu cred ca televiziunile care infatiseaza avide de sange decapitari si executii de ostatici si transmit mesajele imploratoare ale prizonierilor, dar privesc in alta parte cand interesele politice o cer, sub pretextul neamestecului in treburile interne ale unui stat (care nu ofera nici petrol, nici diamante, nici alte resurse bune de atras atentia jandarmilor mondiali), nu fac decat sa confirme si sa sustina puterea fenomenului terorist. Nu pledez pentru dezinformare, doar pentru descurajarea unor actiuni care, in lipsa impactului media, nu si-ar avea justificare. Pana acum niste zeci de ani, cand mijloacele de comunicare nu erau atat de rapide si avansate, conflictele se rezolvau in principal pe campul de lupta, cu armele in mana, fata in fata. Cand oamenii si-au dat seama ca e mai usor sa impresioneze lovind in cei vulnerabili, neinarmati, nevinovati de multe ori, ca impactul emotional vizual este mai important intr-un conflict decat un numar, ca a lipi chipuri implorand mila peste statistici face cauza mai vizibila, s-au nascut abominatiile ce au generat o lume ce priveste permanent cu suspiciune la cei din jur, nu doar in zonele de conflict, ci in orice avion sau metrou din Europa de Vest si America...
Cartea de fata este si despre terorism printre altele. Dar e si istoria unei familii destramate in cadrul unei natiuni destramate, ce respira singuratate si infrangere, resemnare si tristete. Sunt carti, asemenea best-seller-elor lui Omer, construite din clisee, tirade ce produc cititorului efectul invers celui dorit, de distantare. Aici nu e asa, Oya Baydar nu cade in capcanele vorbelor sterile, bune de plasat in urechile militantilor pentru drepturile kurzilor. Cuvintele ei nu suna pompos, nu vor sa induioseze sau sa starneasca revolta bine temperata a pacifistilor, sunt izvorate dintr-o amaraciune autentica si din luciditate. Vocile interioare ale personajelor se intretaie si completeaza propria versiune a vietii unei familii in care o mama absorbita de cariera este incapabila sa-si exprime sentimentele prin cuvinte si gesturi, un fiu isi poarta in insulele reci ale Norvegiei traumele pentru a afla ca si acolo, in locul cel mai linistit din lume, se poate infiltra violenta, si un tata vrea sa se revanseze pentru nedreptatile unui popor, dar si sa-si caute izvorul inspiratiei, ingropat de artificial, de ceea ce altii vor sa auda fara sa fie deranjati. Mai sunt si doi tineri kurzi, mereu urmariti, mereu pe fuga. Fiecare isi deapana propria versiune, ca intr-un joc de oglinzi unde imaginea celorlalti apare deformata, fiecare incearca sa acopere vidul, sa-l inteleaga ori sa-l transforme sau doar sa se refugieze de el intr-o lume mai buna. Fiecare urmeaza un drum presarat cu intrebari, multe ramase fara raspuns. Sunt voci care rup tacerea asternuta asupra unui conflict intern ce persista de aproape un secol, un subiect intotdeauna inconfortabil pentru guvernul turc, din care ambele parti au mai mult de suferit decat de castigat. Fara degete intinse acuzator spre o tabara sau alta, fiindca teroarea este mentinuta nu doar de cei ce incearca sa inabuse o limba si o identitate, ci si de rebelii din munti, care inteleg sa raspunda in acelasi fel, cartea ne arata ce se intampla atunci cand cuvantul e gasit si se transforma in strigat, un strigat de durere, de speranta, de atentionare, cu un efect mai puternic decat o bomba detonata in mijlocul Ankarei sau Istanbulului daca ar avea aceeasi expunere media...