Zapada acopera totul...

Winter Sleep (Kis uykusu) (2014)

Pentru ca rusii in ultima vreme nu prea mai fac filme rusesti, unde prin "rusesc" inteleg un film de-ala frumos, ce curge lin, melancolic si meditativ, cu o dezvoltare ampla si rabdatoare a personajelor, cu nuante, va recomand cu tot entuziasmul un film turcesc "rusesc". Am inteles ca, dupa proiectia din cadrul festivalului Les films de Cannes à Bucarest,  in trat acum si pe ecranele cinematografelor "de Mall". Daca va hotarati sa mergeti, va doresc noroc in gasirea unor vecini atenti si interesati de film, nu de sms-urile prietenilor, pentru ca alaturi de ei va trebui sa petreceti trei ore si un sfert, hai sa zic si jumate, daca pun si reclamele. Da, ati inteles bine, e un film de 196 de minute care te tine atent, interesat, nici nu le simti cand trec, chiar daca nu debordeaza de actiune. 

Nu va speriati daca pana la un punct vi se pare ca ati mai vazut deja asta, parand sa se indrepte spre Pozitia copilului. Partea cu inegalitatea sociala, cu perceptia fiecarei clase despre cealalta, cu ceea ce crede fiecare ca i se cuvine e doar asa, de incalzire, pentru a contura un conflict care se ramifica apoi in alte directii.

Aydin, un fost actor, este bogat prin nastere, a mostenit un hotel intr-o zona turistica din Cappadocia si o multime de locuinte din zona, inchiriate satenilor, nu intotdeauna capabili sa-si plateasca chiria. Locuieste impreuna cu o sotie mult mai tanara care se ocupa de acte de caritate si cu sora lui, ce-si petrece cea mai mare parte din timp stand tolanita pe canapea si meditand filozofic si depresiv asupra Raului si posibilitatii de a-l vindeca prin intoarcerea obrazului. Alaturi de cei trei, mai este un cuplu de angajati, ea ocupandu-se de bucatarie si curatenie, el - mana dreapta si omul bun la toate al sefului: sofer, bodyguard, receptioner la hotel.

In lumea in care traim, nimeni nu e perfect si filmul reuseste foarte bine sa transmita asta prin crearea unor personaje complexe, ale caror conceptii etice sau filozofice sunt mai mereu in contradictie cu modul de actiune (cu framantari ce m-au duc cu gandul la Bergman), incepand cu Aydin, ce pare manat de cele mai bune intentii si nu poate sa inteleaga nici o clipa prin ce-si irita semenii.

Regia si scenariul lui Nuri Bilge Ceylan sunt extrem de minutios puse la punct si bine gandite, intr-un crescendo ce nu stii unde te va arunca, cum vei iesi din iuresul in care ajungi sa fii prins, incerci sa te agati pe rand de unul sau altul dintre personaje, sa-i dai dreptate sau sa-l blamezi, doar pentru a constata ca fiecare are dreptatea lui si fiecare e la fel de blamabil, si somnul iernii nu e nicidecum o dulce letargie, ci un iures ascuns sub pojghita fragila a sentimentelor umane.
Dupa Jauja, capatasem o oarecare alergie la cadre lungi, insa am vazut ca acolo unde ai si tensiune isi gasesc justificare, alterneaza perfect, ca un moment de respiro, cu locvacitatea personajelor, ce tind mereu sa se explice, sa-si rezolve propriile conflicte aliniindu-si conceptiile teoretice cu actiunea, cu motivatiile practice.

Desi mizeaza mai ales pe impactul cuvintelor, pe puterea de a construi o realitate conceptuala si de a starni emotie, Winter Sleep e mai mult decat s-ar putea transpune intr-o piesa de teatru. Pentru ca uneori cuvintele sunt insuficiente si ajung sa te strange intr-un cerc fara iesire, era nevoie de spatiile ample ale decorurilor, de pustietatea stepei, de planuri de constructie extinse, de forta naturii, de naturaletea si farmecul actorilor, care, in momente de tacere, vorbesc permanent din priviri si gesturi, pentru a da rotunjime unui film de o intensitate cum n-am mai vazut demult. De data asta, subscriu din toata inima la alegerea juriului de la Cannes, care l-a recompensat cu Palme d'Or si tare mi-as dori sa-l vad castigatorul Oscarului pentru film strain, desi ma tem ca juriul american e mai sensibil la povestile cu evrei gen Ida (promit sa nu scriu despre el!) sau la lacrimogene corecte politic. 

Poate din cum am prezentat pana acum filmul pare dificil si oarecum anost. "De ce as vrea sa ma uit la atata vorbarie?", ar putea intreba cineva. Dificil este, uneori mai greu de urmarit, dar anost in nici un caz! Nu e doar o meditatie serioasa, ci strecoara in scenariu si ironie, umor, o anumita lejeritate ce-l face digerabil, schimband registrele si dandu-i timp spectatorului sa respire. Si este filmul in care am vazut cea mai misto scena de betie pe ecran. Trei oameni vorbesc in acelasi timp, se ingana, se contrazic sau isi dau dreptate, totul cu atata convingere incat nu poti sa crezi ca sunt actori si nu niste betivani veseli si simpatici filmati cu camera ascunsa.
Din categoria "musai de vazut"!

Donul agitat

Mihail Solohov - Donul linistit

Am terminat-o... Si nu-i un strigat de victorie, ci o constatare ce ascunde regrete. Acum trebuie sa va povestesc, sa lamuresc prietenii care ma intrebau "cine te-a pedepsit sa citesti asta?" ca nu-i vorba de masochism, chiar s-a lipit de mine si n-am putut s-o abandonez.
Intre cele doua Razboaie Mondiale, Mihail Solohov a scris o carte mare nu doar ca numar de pagini, ce reprezinta pentru prima jumatate a secolului 20 ce era Razboi si pace pentru prima jumatate a secolului 19. E o carte ce imbina dragostea, jocurile politice, razboiul, lumea rurala cu preocuparile ei, dar expresia "fresca sociala" imi inspira reticenta, a fost atat de uzata pentru volumele din programa obligatorie de literatura, multe plictisitoare, incat mi s-ar parea nedrept sa o folosesc in contextul de fata.

In Tatarski, unul din satele cazacesti de pe malurile Donului, viata pare sa urmeze cursul anotimpurilor, cu activitatile agricole, cu pasiuni dezlantuite, dorinte navalnice sau iubiri ce ard mocnit dar statornic, un curs intrerupt brutal de Primul Razboi Mondial, cand numai batranii si copiii raman sa aline dorul femeilor dupa cei plecati pe front. Donul nu este deloc linistit. Chiar intr-o scena de la inceputul cartii, taranii se lupta cu apele lui agitate. Mai tarziu, vijelia se transforma intr-una metaforica, dar cu atat mai devastatoare. Cat despre traitorii pe malurile sale, traiul lor are o intensitate primitiva, pasiunile si dusmaniile se leaga si clocotesc pe viata. De la un punct, nimic din carte nu mai este linistit in afara de movilele sub care se adapostesc oasele celor ucisi, acoperite cu flori. Dar lumea isi continua mersul, indiferent de cauzele pentru care se moare si de numele celor rapusi.
Salbaticia stepei se reflecta si in temperamentul oamenilor, aprigi si iuti la manie; alaturi de fratii Melehov si tovarasii lor de arme, trecem prin toate etapele razboiului, de la primul om vazut mort la primul ucis, urmand calea desensibilizarii totale; revolta mocnita se transforma in revolutie, atractia pentru bolsevici in respingere si in dorinta de autonomie a tinuturilor cazacesti de pe Don si, dupa ce totul a ars, ramane doar dorinta de pace si liniste. Printre tablouri sangeroase, se strecoara si discutii premonitorii pentru un viitor netrait si inimaginabil:
"- In viitoarele razboaie, rolul cavaleriei va fi nul. 
- Mai exact, cavaleria nu va exista. 
- Ei, las-o moarta!
- Fara doar si poate. 
- Asculta, Tersintev, e imposibil sa inlocuiesti omul printr-o masina! E o enormitate...
- Nu vorbesc de om, ci de cal. Motocicleta sau automobilul vor inlocui calul. 
- Asta nu mi-o pot inchipui: un escadron pe automobile!"
Nu am inteles de ce a devenit cartea lui Solohov un simbol al culturii sovietice, un instrument de propaganda stalinista, cand pozitia sa nu e deloc transanta in favoarea Rosiilor sau Albilor, nici de ce se vorbeste ca premiul Nobel acordat in 1965, singurul atribuit in literatura in mod specific pentru o carte, "for the artistic power and integrity with which, in his epic of the Don, he has given expression to a historic phase in the life of the Russian people" ar avea mai degraba motivatii politice. Dar am inteles de ce s-a crezut ca manuscrisul ar fi apartinut altcuiva si insusit apoi de Solohov, care nu a scris ulterior nimic pe masura acestui roman-fluviu ce duce cu el oameni, fragmente de istorie, dragoste si cruzime, o carte vie, cu destine ce iau intorsaturi neasteptate, cu puncte de interes ce-si schimba focusul de la personaje catre tabloul istoric si inapoi, pastrand cursivitatea si lizibilitatea chiar si in cadrele ample si aparent fara legatura cu soarta eroilor principali.
Daca primul si ultimul volum au o tusa mai personala, o orientare ceva mai mare spre eroii centrali, celelalte doua sunt imbibate cu istorie, incepand cu razboiul si terminandu-se prin 1920, cand fugari, refugiati, dezertori sau banditi incearca sa se adaposteasca de plata politelor, personale sau ideologice.
Exista cateva registre stilistice distincte in carte: unele capitole sunt dedicate fragmentelor de istorie reala si au ceva din limbajul manualelor, rece si impersonal, ce prezinta fapte si date cu detasare. In altele rasuna salve de tun, nechezatul cailor, zanganitul armelor. Vedem cum randuielile razboiului se schimba din mers, cu mobilizarea ranitilor, impuscarea fara judecata a prizonierilor, prinderea inamicilor prin ademenire si promisiuni, punandu-se bazele eticii care avea sa guverneze mult timp URSS-ul ce urma sa se constituie curand. De multe ori, pentru contrast, momentele tensionate se incheie cu scurte descrieri de natura, ca pentru a compensa oroarea cu frumusetea. Si mai este naratiunea propriu-zisa, rasfirata pe tot atatea planuri cate familii traiesc in Tatarski, satul de cazaci de unde porneste si unde se incheie odiseea noastra. Deasupra tuturor nenorocirilor, se ridica din cand in cand cantecul: de dor, de jale, de disperare sau de lupta.
E o carte care te trece prin toate starile: razi, te intristezi, te oripilezi, savurezi plasticitatea unor imagini sau expresii, te mai si descumpaneste uneori cand te bombardeaza cu tot felul de informatii privind date, locuri, regimente, nume, te simti confuz de alegerile sau reactiile eroilor, nu mai confuz decat el, Grigori Melehov, personajul principal, ce marturiseste spre final ca, lovindu-se de neincrederea tuturor, "eu umblu din o mie noua sute saptesprezece, ba in dreapta, ba in stanga, ma clatin ca un om beat... M-am despartit de albi si n-am putut sa ma lipesc de rosii, de am ramas asa, ca balega pe apa..."

Simt ca orice as spune n-as putea sa epuizez subiectul, asa ca mai bine va invit sa cititi cartea. Am invatat si cuvinte noi ("cimotie", "lampas" ori "picher" sunt doar cateva), am invatat si ceva istorie (ca era musai sa aflu ce-i cu cazacii astia, fara legatura cu locuitorii Kazahstanului), o felie deloc neglijabila de cultura generala despre Primul Razboi Mondial, Revolutia din Octombrie si contrarevolutie, un pic de geografie (simteam nevoia sa-mi localizez eroii in spatiu), dar mai ales am castigat la capitolul literatura.
Si asa mi-am petrecut vacanta de iarna. Am terminat 2014 cu cazacii mei (si spun ai mei pentru ca, intr-o masura mai mica sau mai mare, i-am adoptat si i-am indragit pe toti, de la Melehovi, in frunte cu Pantelei, capul familiei cel iute la manie si hatru, la Daria cea iubitoare de viata, la nefericita Natalia cea greu incercata, la Axinia cea mereu in asteptare si pana la ocazionalii trecatori prin cadru, Anikuska si Hristonea, Korsunovii ori boierii Listnitki), si m-am intors cu nerabdare la ei in 2015. Am profitat de plecarea de o saptamana de acasa si i-am parasit cand eram spre sfarsitul volumului trei, vrand sa mai prelungesc putin lectura, timpul de dinainte de a ajunge la sfarsit, dar si presimtind ca am nevoie de o gura sanatoasa de aer inaintea volumului patru, apogeul si apocalipsa acestei odisee in care violenta creeaza si mai multa violenta, pana cand totul scapa de sub control si se rostogoleste asupra omenirii. Nu de rabdare ai nevoie ca sa citesti cartea asta, care te conduce atat de mieros printre cadavre, ci de curaj!

Simfonie in alb-albastru cu un pic de rosu

Poiana Brasov, 4 - 7 ianuarie 2014

(dublu clic pe poze pentru marire)

Am scris in fiecare iarna mai in detaliu, pentru cei interesati, despre situatia partiilor de pe Valea Prahovei si din Poiana Brasov, ultima oara anul trecut. Nu revin cu prea multe informatii. Ar insemna sa va spun aceleasi lucruri. De data asta nu am mai luat statiunile la rand, dar am inteles, din ce vorbea lumea prin telegondola, ca la Sinaia nimic nu s-a schimbat in privinta impartirii domeniului schiabil intre doua administratii ce limiteaza libertatea de deplasare pe partii, ca in Poiana se schiaza in continuare cel mai ieftin si cel mai bine din intreaga zona si raportul intre numarul de partii / posibilitati de acces e cel mai bun.

Cele patru zile petrecute la schi au fost cam singurele dintr-un interval de vreo doua saptamani in care au mers toate instalatiile, multe fiind oprite in restul timpului din cauza rafalelor puternice. Nu stiu care-i situatia cu vantul saptamana asta, dar a tot nins. Cam ger in ziua insorita de dupa atata nor si ceata in care natura s-a pregatit de poze (- 15 grade), dar pe placa nu se simte la fel de rau ca pe propriile picioare si conditiile au fost excelente, cu zapada pufoasa (da, stiu ca aici "placarii" au o diferenta de perceptie fata de schiori in privinta a ce se inseamna "zapada buna", dar si schiorilor le-a fost pe plac, era pe alese, pe margini mai afanata, pe mijloc batatorita).
Sperand ca v-am facut pofta de o plimbare la munte, numai buna pentru revenirea in forma dupa Sarbatori, va avertizez ca, daca mergeti cu masina, aveti nevoie de multa rabdare, "autostrada" Bucuresti - Brasov e mai mereu blocata pe sensul de mers dinspre Bucuresti. Iar daca nu ajungeti, va aduc acasa un pic din iarna bogata si frumoasa, ca antidot la flescaiala asternuta prin oras. Mirosurile de brad, de frig si de vin fiert din jurul cabanei Postavaru nu le-am putut inregistra in poze.

In cate feluri poate trece un cal prin cadru?

Jauja (2014)

Sunt filme lente care ma captiveaza prin poezia sau simbolurile lor. Sunt filme lente care ma exaspereaza prin banalitatea focusarii cadrelor, printr-o atmosfera fortata, cu atat mai trasa de par cu cat se doreste mai naturala. Sunt filme lente care se pretind o metafora si nu reusesc sa ajunga la spectator, sa-i spuna ceva, dar criticii pica pe spate in extaz in fata lor, pentru ca-s atat de profunde incat ii depaseste si pe ei si nu stiu cum sa exprime asta. Si mai este el, campionul anului 2014, filmul static prin excelenta, pe langa care filmele lente trec tropaind ca niste cai de curse, starnind nori de praf in pampasul argentinian. Inca ezit sa-i spun film sau sa-l numesc de-a dreptul ce este, o rama foto! Pentru ca de multe ori incremenirea cadrului da impresia ca s-a oprit playerul  ori pelicula ori suportul pe care il vedeti si tocmai cand te gandesti sa vezi de ce oare se intampla, cineva intra in peisaj ca pentru a spune "nu va speriati, nu e o proiectie de diapozitive cu peisaje frumoase din Argentina, mai suntem si noi, cativa actori, pe aici". 

In principal, ei sunt doi danezi, un tata (Viggo Mortensen, mai cunoscut multora pentru rolul Aragorn din Lord of the Rings) si fiica sa, Ingeborg (daca spun numele necunoscutei actrite s-ar putea sa fie nevoie sa spun doua, dezvaluind astfel o parte din ceea ce se vrea clenciul filmului), ajunsi la marginea desertului argentinian, de unde se pregatesc sa porneasca intr-o expeditie in cautarea miticului tinut Jauja, un El Dorado local. Numai ca fata fuge cu un bastinas (deh, hormonii!), asa ca tata intelege brusc ca Jauja lui e fie-sa, bunul cel mai pretios, noua tema de cautare. Dupa ce i se fura calul, va fi calauzit de un caine, ca altfel am fi ramas fara punct de interes, in cadrele lungi si fixe de cate un minut. Era nevoie  din cand in cand de un suflet pe intinderea pustie, macar sa-i ghideze pasii prin desertaciunea filmului in care joaca. Nu va spun ce gaseste si mai ales marele final care m-a enervat cumplit (genul ala de final care ma face sa simt ca scenaristul m-a tras pe sfoara, nu ca nu as fi avut senzatia asta tot timpul), ca poate mai citeste pe-aici vreun amator de estetici vizuale filozofico-meditativo-lirico-parabolice si ma injura ca-i stric revelatia, desi ar trebui s-o tina intr-un extaz continuu la cum arata acest film, castigator al premiului Un certain regard la Cannes. Da, o anume privire are, si anume privirea aia fixa, lipsita de expresivitate...

E un film care m-a facut sa ma tot gandesc si sa ma framant asupra decalajului de gusturi / impresii / pareri dintre public si critici. Eu habar n-am unde ma situez. Cred ca undeva la mijoc, adica nu-s nici din tagma criticilor, nu am o baza de cunostinte solide privind curente/tendinte/tehnici, dar nici publicul larg ala pe care-l are ca target Hollywood-ul cand da cu pac-pac-ul si se asteapta sa te zapaceasca ori sa te stoarca de compasiune pentru vreun negru oropsit sau bolnav incurabil. Neuronul meu, cat a ramas din el, poate sa emita semnale de alarma cand un film iti spune acelasi lucru de mii de ori sau cand e facut doar ca sa cerseasca premii. Consum filmele ca si cartile:  unele din convingere (ca-s scrise de autori indragiti sau au actori care-mi plac), altele din (prea multa) publicitate, altele din dispozitie de moment si altele din curiozitate (ca si la carti, cand am vrut sa stiu de ce a luat, de exemplu, Hertha Muller Nobelu' si mi-a ajuns o carte, multumesc, mi-am format o parere, ori de ce l-a luat Tomas Tranströmer care nu prea se traduce, pentru ca "poezia nu vinde" daca nu e a unui poet roman pe care sa-l citeasca prietenii sau deja canonizata, sa o ai in biblioteca. Nici chiar Nobelu' nu instituie un canon cand e vorba de poezie, asa ca Poliromu' nu i-a reeditat volumele alea doua de acum multi ani cum m-as fi asteptat, poate stiu ei ce stiu, or fi vazut vanzarile si s-au speriat). Jauja e o productie pentru critici, ii gadila, e incropita dupa reteta cazuta in desuet a filmelor cersetoare de premii pentru imagine. Pe mine doar m-a plictisit, si urmatorul film de care o sa scriu va fi un contraexemplu despre cum vad un film care sa impace si critica si publicul.

Nu inchei fara sa raspund la intrebarea din titlu, sa nu va las in suspans: dinspre planul indepartat spre cel apropiat, din cel apropiat spre cel indepartat, de la stanga spre dreapta ori invers, la trap sau la pas. Sau nu trece, doar sta acolo.  Fata, lateral, spate. Si uneori imaginea ramane fixata asupra lui, a calului, in timp ce punctul de interes se afla in afara cadrului, daca e vreunul. Cam asa si pentru mine, punctul de interes al filmului astuia e undeva in afara cadrului, eventual pe perete, vorba presedintelui, "uneori e mai interesant".

Pentru un cos de oua si promisiunea a trei lire

Rabee Jaber - Povestea lui Hanna Yakub

Cruciade. Inchizitie. Razboaie Religioase. Revolutie Islamica. ISIS... Nu traim vremuri noi, radacinile conflictelor sunt aceleasi, se hranesc cu intoleranta data de credinta ca religia si practicile mele sunt mai bune decat ale tale si trebuie sa te "aduc pe calea cea buna" cu forta, cum stiu eu mai bine, si cu esecul sau ezitarile civilizatiei mai tolerante si mai deschise de a impune limite in numele unei democratii ce devine astfel vulnerabila, dandu-le unora libertatea de a o invada si a cere socoteala pentru libertatea propriilor cetateni.

Modurile de desfasurare a luptei si mizele sunt diferite. In secolul circulatiei rapide a informatiei, dreptul la libera exprimare pare sa fi devenit un pericol. A cam trecut momentul regretelor si condoleantelor exprimate din varful buzelor de cei ce se pretind musulmani moderati. Ar fi timpul unei disocieri clare, cand muftiii ce nu ezita sa proclame cate o fatwa impotriva cetatenilor occidentali sa constientizeze ca propriii supusi extremisti fac mult mai rau prin actele lor, discreditandu-le insasi religia pe care este fondat sistemul lor juridic. Ar trebui macar sa le refuze dreptul de a spera sa ajunga intr-un paradis pavat cu placeri oferite de fecioarele ce-i asteapta sa apara ca niste eroi si sa le spuna pe nume, nu "eroi", ci "criminali". Daca pentru unii religia este motorul declansator al fanatismului si nebuniei, ma gandesc ca tot ea le-ar putea fi antidot... Zic si eu, dar cine-s eu sa conteze ce zic?!
De la un conflict intre musulmani si crestini porneste si cartea de fata. Beirut, 1860. Hanna Jakub este un negustor de oua crestin casatorit si are o fetita de un an. Iar Beirutul este la fel cum il cunoastem si din istoria mai recenta, un spatiu conflictual, agitat, cutremurat de un razboi civil despre care aflu din aceasta carte, intre druzi (musulmani siiti) si crestinii maroniti. Ca-n toate razboaiele lumii, interesele externe erau solid reprezentate ("jandarmii mondiali" nu au fost inventati de americani), de englezi (de partea druzilor) si de francezi si austrieci (de partea crestinilor). Victoria franceza avea sa duca la o separare a teritoriilor, insa oricine trage cu creta limite intelege intr-un tarziu ca, daca pamantul poate fi impartit, nu acelasi lucru este posibil cu oamenii care-l locuiesc si conflictele  din sanul comunitatilor eterogene vor continua sa mocneasca, asteptand scanteia. De aceea, cei mai vajnici luptatori druzi au fost deportati la celalalt capat al Imperiului Otoman (care ingloba pe atunci Libanul), la inchisoarea din Belgrad. Iar Hanna? El e doar o rotita plasata in acest mecanism in locul alteia, salvata de-o interventie de ultim moment. Asa devine el Suleiman Ghaffar Izzedin, unul dintre cei cinci fii ai seicului Ghaffar, beneficiar al unui mic gest de clementa, chiar inainte de plecarea navei. Nimeni nu are timp sau interes sa vada, printre druzii deportati, un crestin vanzator de oua.
Dupa luni de stat in intunericul temnitelor (si sunt niste pagini acolo ce mi-au amintit de Tahar Ben Jelloun), strain printre dusmani, tinut in viata doar de dorinta de a ajunge acasa, Hanna va fi adoptat de grupul de druzi. Impreuna vor suferi, vor construi ziduri, drumuri si poduri, vor face un mars istovitor pana la inchisoarea din Hertegovina, apoi spre garnizoana din Sofia si spre Bosnia, tot mai rariti de boli si gloante, intelegand ceea ce nu mai este evident cand fanatismul si ura acopera ratiunea, ca oamenii sunt in esenta la fel si, chiar daca aparent  credintele ii despart, in intunericul temnitei Allah si Dumnezeu au acelasi chip, al sperantei.
Povestea lui Hanna Yakub nu e o poveste, ci un drum in Infern, in care culorile exotice ale pietei cu care era obisnuit sunt impregnate tot mai dens de griul norilor ploiosi si al noroiului, senzatiile devin tot mai dureroase si sentimentul de instrainare mai profund. Si pentru toti, musulmani sau crestini, suferinta este la fel. Este o proza descriptiva dar deloc plictisitoare, pentru ca te pune in fata contrastelor, alterneaza permanent lumina si intunericul, viata si moartea, genereaza empatie, e o carte despre identitate, mereu in ton cu vremurile, bine scrisa, dureroasa, ce ar trebui sa ajunga sub ochii cat mai multor cititori.