In cate feluri poate trece un cal prin cadru?

Jauja (2014)

Sunt filme lente care ma captiveaza prin poezia sau simbolurile lor. Sunt filme lente care ma exaspereaza prin banalitatea focusarii cadrelor, printr-o atmosfera fortata, cu atat mai trasa de par cu cat se doreste mai naturala. Sunt filme lente care se pretind o metafora si nu reusesc sa ajunga la spectator, sa-i spuna ceva, dar criticii pica pe spate in extaz in fata lor, pentru ca-s atat de profunde incat ii depaseste si pe ei si nu stiu cum sa exprime asta. Si mai este el, campionul anului 2014, filmul static prin excelenta, pe langa care filmele lente trec tropaind ca niste cai de curse, starnind nori de praf in pampasul argentinian. Inca ezit sa-i spun film sau sa-l numesc de-a dreptul ce este, o rama foto! Pentru ca de multe ori incremenirea cadrului da impresia ca s-a oprit playerul  ori pelicula ori suportul pe care il vedeti si tocmai cand te gandesti sa vezi de ce oare se intampla, cineva intra in peisaj ca pentru a spune "nu va speriati, nu e o proiectie de diapozitive cu peisaje frumoase din Argentina, mai suntem si noi, cativa actori, pe aici". 

In principal, ei sunt doi danezi, un tata (Viggo Mortensen, mai cunoscut multora pentru rolul Aragorn din Lord of the Rings) si fiica sa, Ingeborg (daca spun numele necunoscutei actrite s-ar putea sa fie nevoie sa spun doua, dezvaluind astfel o parte din ceea ce se vrea clenciul filmului), ajunsi la marginea desertului argentinian, de unde se pregatesc sa porneasca intr-o expeditie in cautarea miticului tinut Jauja, un El Dorado local. Numai ca fata fuge cu un bastinas (deh, hormonii!), asa ca tata intelege brusc ca Jauja lui e fie-sa, bunul cel mai pretios, noua tema de cautare. Dupa ce i se fura calul, va fi calauzit de un caine, ca altfel am fi ramas fara punct de interes, in cadrele lungi si fixe de cate un minut. Era nevoie  din cand in cand de un suflet pe intinderea pustie, macar sa-i ghideze pasii prin desertaciunea filmului in care joaca. Nu va spun ce gaseste si mai ales marele final care m-a enervat cumplit (genul ala de final care ma face sa simt ca scenaristul m-a tras pe sfoara, nu ca nu as fi avut senzatia asta tot timpul), ca poate mai citeste pe-aici vreun amator de estetici vizuale filozofico-meditativo-lirico-parabolice si ma injura ca-i stric revelatia, desi ar trebui s-o tina intr-un extaz continuu la cum arata acest film, castigator al premiului Un certain regard la Cannes. Da, o anume privire are, si anume privirea aia fixa, lipsita de expresivitate...

E un film care m-a facut sa ma tot gandesc si sa ma framant asupra decalajului de gusturi / impresii / pareri dintre public si critici. Eu habar n-am unde ma situez. Cred ca undeva la mijoc, adica nu-s nici din tagma criticilor, nu am o baza de cunostinte solide privind curente/tendinte/tehnici, dar nici publicul larg ala pe care-l are ca target Hollywood-ul cand da cu pac-pac-ul si se asteapta sa te zapaceasca ori sa te stoarca de compasiune pentru vreun negru oropsit sau bolnav incurabil. Neuronul meu, cat a ramas din el, poate sa emita semnale de alarma cand un film iti spune acelasi lucru de mii de ori sau cand e facut doar ca sa cerseasca premii. Consum filmele ca si cartile:  unele din convingere (ca-s scrise de autori indragiti sau au actori care-mi plac), altele din (prea multa) publicitate, altele din dispozitie de moment si altele din curiozitate (ca si la carti, cand am vrut sa stiu de ce a luat, de exemplu, Hertha Muller Nobelu' si mi-a ajuns o carte, multumesc, mi-am format o parere, ori de ce l-a luat Tomas Tranströmer care nu prea se traduce, pentru ca "poezia nu vinde" daca nu e a unui poet roman pe care sa-l citeasca prietenii sau deja canonizata, sa o ai in biblioteca. Nici chiar Nobelu' nu instituie un canon cand e vorba de poezie, asa ca Poliromu' nu i-a reeditat volumele alea doua de acum multi ani cum m-as fi asteptat, poate stiu ei ce stiu, or fi vazut vanzarile si s-au speriat). Jauja e o productie pentru critici, ii gadila, e incropita dupa reteta cazuta in desuet a filmelor cersetoare de premii pentru imagine. Pe mine doar m-a plictisit, si urmatorul film de care o sa scriu va fi un contraexemplu despre cum vad un film care sa impace si critica si publicul.

Nu inchei fara sa raspund la intrebarea din titlu, sa nu va las in suspans: dinspre planul indepartat spre cel apropiat, din cel apropiat spre cel indepartat, de la stanga spre dreapta ori invers, la trap sau la pas. Sau nu trece, doar sta acolo.  Fata, lateral, spate. Si uneori imaginea ramane fixata asupra lui, a calului, in timp ce punctul de interes se afla in afara cadrului, daca e vreunul. Cam asa si pentru mine, punctul de interes al filmului astuia e undeva in afara cadrului, eventual pe perete, vorba presedintelui, "uneori e mai interesant".