Rabee Jaber - Povestea lui Hanna Yakub
Cruciade. Inchizitie. Razboaie Religioase. Revolutie Islamica. ISIS... Nu traim vremuri noi, radacinile conflictelor sunt aceleasi, se hranesc cu intoleranta data de credinta ca religia si practicile mele sunt mai bune decat ale tale si trebuie sa te "aduc pe calea cea buna" cu forta, cum stiu eu mai bine, si cu esecul sau ezitarile civilizatiei mai tolerante si mai deschise de a impune limite in numele unei democratii ce devine astfel vulnerabila, dandu-le unora libertatea de a o invada si a cere socoteala pentru libertatea propriilor cetateni.
Modurile de desfasurare a luptei si mizele sunt diferite. In secolul circulatiei rapide a informatiei, dreptul la libera exprimare pare sa fi devenit un pericol. A cam trecut momentul regretelor si condoleantelor exprimate din varful buzelor de cei ce se pretind musulmani moderati. Ar fi timpul unei disocieri clare, cand muftiii ce nu ezita sa proclame cate o fatwa impotriva cetatenilor occidentali sa constientizeze ca propriii supusi extremisti fac mult mai rau prin actele lor, discreditandu-le insasi religia pe care este fondat sistemul lor juridic. Ar trebui macar sa le refuze dreptul de a spera sa ajunga intr-un paradis pavat cu placeri oferite de fecioarele ce-i asteapta sa apara ca niste eroi si sa le spuna pe nume, nu "eroi", ci "criminali". Daca pentru unii religia este motorul declansator al fanatismului si nebuniei, ma gandesc ca tot ea le-ar putea fi antidot... Zic si eu, dar cine-s eu sa conteze ce zic?!
De la un conflict intre musulmani si crestini porneste si cartea de fata. Beirut, 1860. Hanna Jakub este un negustor de oua crestin casatorit si are o fetita de un an. Iar Beirutul este la fel cum il cunoastem si din istoria mai recenta, un spatiu conflictual, agitat, cutremurat de un razboi civil despre care aflu din aceasta carte, intre druzi (musulmani siiti) si crestinii maroniti. Ca-n toate razboaiele lumii, interesele externe erau solid reprezentate ("jandarmii mondiali" nu au fost inventati de americani), de englezi (de partea druzilor) si de francezi si austrieci (de partea crestinilor). Victoria franceza avea sa duca la o separare a teritoriilor, insa oricine trage cu creta limite intelege intr-un tarziu ca, daca pamantul poate fi impartit, nu acelasi lucru este posibil cu oamenii care-l locuiesc si conflictele din sanul comunitatilor eterogene vor continua sa mocneasca, asteptand scanteia. De aceea, cei mai vajnici luptatori druzi au fost deportati la celalalt capat al Imperiului Otoman (care ingloba pe atunci Libanul), la inchisoarea din Belgrad. Iar Hanna? El e doar o rotita plasata in acest mecanism in locul alteia, salvata de-o interventie de ultim moment. Asa devine el Suleiman Ghaffar Izzedin, unul dintre cei cinci fii ai seicului Ghaffar, beneficiar al unui mic gest de clementa, chiar inainte de plecarea navei. Nimeni nu are timp sau interes sa vada, printre druzii deportati, un crestin vanzator de oua.
Dupa luni de stat in intunericul temnitelor (si sunt niste pagini acolo ce mi-au amintit de Tahar Ben Jelloun), strain printre dusmani, tinut in viata doar de dorinta de a ajunge acasa, Hanna va fi adoptat de grupul de druzi. Impreuna vor suferi, vor construi ziduri, drumuri si poduri, vor face un mars istovitor pana la inchisoarea din Hertegovina, apoi spre garnizoana din Sofia si spre Bosnia, tot mai rariti de boli si gloante, intelegand ceea ce nu mai este evident cand fanatismul si ura acopera ratiunea, ca oamenii sunt in esenta la fel si, chiar daca aparent credintele ii despart, in intunericul temnitei Allah si Dumnezeu au acelasi chip, al sperantei.
Povestea lui Hanna Yakub nu e o poveste, ci un drum in Infern, in care culorile exotice ale pietei cu care era obisnuit sunt impregnate tot mai dens de griul norilor ploiosi si al noroiului, senzatiile devin tot mai dureroase si sentimentul de instrainare mai profund. Si pentru toti, musulmani sau crestini, suferinta este la fel. Este o proza descriptiva dar deloc plictisitoare, pentru ca te pune in fata contrastelor, alterneaza permanent lumina si intunericul, viata si moartea, genereaza empatie, e o carte despre identitate, mereu in ton cu vremurile, bine scrisa, dureroasa, ce ar trebui sa ajunga sub ochii cat mai multor cititori.
De la un conflict intre musulmani si crestini porneste si cartea de fata. Beirut, 1860. Hanna Jakub este un negustor de oua crestin casatorit si are o fetita de un an. Iar Beirutul este la fel cum il cunoastem si din istoria mai recenta, un spatiu conflictual, agitat, cutremurat de un razboi civil despre care aflu din aceasta carte, intre druzi (musulmani siiti) si crestinii maroniti. Ca-n toate razboaiele lumii, interesele externe erau solid reprezentate ("jandarmii mondiali" nu au fost inventati de americani), de englezi (de partea druzilor) si de francezi si austrieci (de partea crestinilor). Victoria franceza avea sa duca la o separare a teritoriilor, insa oricine trage cu creta limite intelege intr-un tarziu ca, daca pamantul poate fi impartit, nu acelasi lucru este posibil cu oamenii care-l locuiesc si conflictele din sanul comunitatilor eterogene vor continua sa mocneasca, asteptand scanteia. De aceea, cei mai vajnici luptatori druzi au fost deportati la celalalt capat al Imperiului Otoman (care ingloba pe atunci Libanul), la inchisoarea din Belgrad. Iar Hanna? El e doar o rotita plasata in acest mecanism in locul alteia, salvata de-o interventie de ultim moment. Asa devine el Suleiman Ghaffar Izzedin, unul dintre cei cinci fii ai seicului Ghaffar, beneficiar al unui mic gest de clementa, chiar inainte de plecarea navei. Nimeni nu are timp sau interes sa vada, printre druzii deportati, un crestin vanzator de oua.
Dupa luni de stat in intunericul temnitelor (si sunt niste pagini acolo ce mi-au amintit de Tahar Ben Jelloun), strain printre dusmani, tinut in viata doar de dorinta de a ajunge acasa, Hanna va fi adoptat de grupul de druzi. Impreuna vor suferi, vor construi ziduri, drumuri si poduri, vor face un mars istovitor pana la inchisoarea din Hertegovina, apoi spre garnizoana din Sofia si spre Bosnia, tot mai rariti de boli si gloante, intelegand ceea ce nu mai este evident cand fanatismul si ura acopera ratiunea, ca oamenii sunt in esenta la fel si, chiar daca aparent credintele ii despart, in intunericul temnitei Allah si Dumnezeu au acelasi chip, al sperantei.
Povestea lui Hanna Yakub nu e o poveste, ci un drum in Infern, in care culorile exotice ale pietei cu care era obisnuit sunt impregnate tot mai dens de griul norilor ploiosi si al noroiului, senzatiile devin tot mai dureroase si sentimentul de instrainare mai profund. Si pentru toti, musulmani sau crestini, suferinta este la fel. Este o proza descriptiva dar deloc plictisitoare, pentru ca te pune in fata contrastelor, alterneaza permanent lumina si intunericul, viata si moartea, genereaza empatie, e o carte despre identitate, mereu in ton cu vremurile, bine scrisa, dureroasa, ce ar trebui sa ajunga sub ochii cat mai multor cititori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.