Numai caprele sunt de vina!

Didier van Cauwelaert - Dictionarul imposibilului

"Pe scurt spus, scriind acest dictionar nu am dorit decat sa-mi informez cititorii, sa-i pun pe ganduri, sa-i indemn sa viseze, sa se indoiasca, sa zambeasca si sa nazuiasca la mai mult. Am dorit sa ne putem privi intr-o lumina noua atat pe noi insine, cat si ceea ce ne alcatuieste si ceea ce ne inconjoara - intr-un cuvant, sa regasim magia lumii explorandu-i culisele in care, dincolo de spectacolul care ne este prezentat, dezinformarile, prestidigitatia, manipularile mentale, conspiratiile tacerii si cele ale tapajului organizat sunt de multe ori, din pacate, intentiile ascunse ale scenariului."
Am citat din cuvantul inainte al unei carti pretentios numite "dictionar", doar pentru ca suita de articole este aranjata alfabetic, ceea ce in limba romana s-a dovedit o intreprindere temerara, soldata cu titluri de genul "Abandon (victorie prin)", "Chestiunea Sfinxului (Darwin si chestiunea Sfinxului)" (unde originalul se baza probabil si pe un joc de cuvinte cu intrebarea Sfinxului) ori "Personal (aport personal)". In rest, nu defineste mai nimic, recurge uneori la pseudostiinta si explica prea putin si confuz, limitandu-se de cele mai multe ori la vulgarizare, la o expunere a faptelor asemanatoare cu cea din revistele de parapsihologie, pe alocuri cu ceva umor, insa fara talentul literar pe care presupun ca l-ar avea autorul, din moment ce a primit premiul Goncourt (totusi pentru un roman, nu pentru un asa-zis dictionar). Desi cunostintele mele stiintifice nu sunt tocmai solide, au fost suficiente ca sa-mi dau seama ca omul inoata in aceleasi ape tulburi ca si mine, bazandu-se pe speculatii si intuitii si pierzandu-se pe drum cand se avanta in vreo explicatie stiintifica elaborata, furat de fluxul de protoni si electroni.
Atitudinea pe care o aveti in fata acestui gen de intamplari nu va fi nici schimbata, nici consolidata de de cartea lui van Cauwelaert. Supranaturalul poti sa-l vezi si sa nu-l crezi, cautand ratiunea din spatele iluziei, bazele fizice si chimice ale trucului ori complicitatile nedezvaluite ori poti sa-l crezi fara sa-l vezi, sa te autosugestionezi intr-atat incat, imaginandu-ti-l, sa-l provoci chiar tu.
Ce ar spune un om intreg la minte cu un picior cangrenat, daca ar veni cineva si i-ar recomanda sa caute ajutor la pisica moarta cu cateva luni in urma?! Nu am fost pana acum intr-o situatie in care sa-mi pierd mintile intr-atat incat sa incep sa adun par de pisica de prin diverse colturi ale casei (si oricum, ar fi de caine viu, nu de pisica moarta, probabil n-ar avea acelasi efect terapeutic), sa-l pun pe rana si sa cred in puterea lui vindecatoare, dar imi imaginez ca unii oameni devin irationali in situatii extreme si, agatandu-se de orice speranta, produc un efect de autosugestie in masura sa ajute organismul sa lupte cu boala, in aceeasi proportie cu cei care isi pot produce singuri, mental, o stare mai grava. Abandonul, starea de relaxare, poate avea un efect pozitiv. Daca unii cred ca atingand o bucata de material textil sau de lemn aduce alinarea suferintei, e posibil sa functioneze ca placebo. A inteles asta si Biserica, au inteles si sarlatanii gata sa vanda leacuri-minune pentru orice.
Mai multe cunostinte de fizica si biochimie mi-ar putea oferi explicatii pe care altii le atribuie capacitatilor extrasenzoriale. Dupa cum spune chiar Sfantul Augustin, citat in prefata, "Miracolele nu contravin legilor naturii, ci doar cunostintelor pe care le avem despre aceste legi." Capacitatile creierului uman sunt inca incomplet explicate si intelese, asa ca orice aparent mister are pentru mine cauze cat se poate de rationale. Stim de exemplu ca se pot implanta amintiri false, ca hipnoza sau o stare de relaxare completa a creierului (coma) poate (de)bloca anumiti receptori nervosi sau memoria latenta.
Cartea trece in revista diverse cazuri de bilocatie, criptomnezie, near death experiences, hipnoza si alte fenomene sau intamplari iesite din comun. Unele mistere, precum cel al antilopelor sinucigase ori levitarea ostiei la Lourdes s-au lamurit, altele nu, programele de spionaj parapsihologic ale CIA au dat rezultate neconcludente, au avut si succese, si esecuri, probabil in functie de numarul de capre ce au impiedicat sau favorizat energiile nevazute sa se armonizeze.
Si acum va intreb: sunteti capre sau oi? Intrebarea nu este una ofensatoare, ci porneste de la un experiment facut asupra scepticilor si adeptilor paranormalului, ce incearca sa justifice esecurile telepatilor si clarvazatorilor prin puterea neincrederii, la fel de mare, dar de sens opus, ca si cea a credintei. Cu alte cuvinte, prezenta caprelor anuleaza curentii de energie favorabili ai oilor si parapsihologul se face de ras. De rasul caprelor, evident, care devin tapi ispasitori ai esecului fenomenelor supranaturale.
Si concluzia cartii? Nu exista, daca sunteti sceptici veti ramane in continuare, daca sunteti adepti ai supranaturalului, veti continua sa credeti. Este o carte "calduta", care incearca sa nu ofenseze prea tare nici una dintre tabere. Dar m-a exasperat sa vad cum autorul, declarat cartezian, atribuie fenomenele pentru care nu are rezultate concludente "Domnului". Cu alte cuvinte, este din tagma celor convinsi ca stiinta si religia sunt complementare... Halal rigoare stiintifica de hibrid intre capra si oaie!
Una din putinele concluzii limpezi ar fi: nu fumati cand mulgeti vaca! In rest, daca nu aveti o mare dorinta de o baie de ocultism pe frigul asta, nu cautati un Dictionar acolo unde nu e. Sau, daca va convingeti ca e un Dictionar folositor si deschizator de noi perspective ori cel putin o lectura interesanta si captivanta pentru voi, asa va fi!

Adevar sau provocare

Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance) (2014)

Adevaruri:
1. E un film bun, la cat de galonat e, cu cele 9 nominalizari la Oscar si o multime de cronici pozitive, era si cazul. Poate tocmai de-aia mi-am setat asteptarile undeva sus si la final am simtit ca mi-a lipsit ceva. Ce anume, vedeti mai jos (la provocari). Pentru mine Inárritu ramane in continuare mai aproape de suflet pentru Amores perros.
2. Michael Keaton face rolul vietii, si la propriu, si la figurat. Dupa succesul din anii '90 cu Batman, a intrat intr-un con de umbra si nimic din filmele urmatoare nu l-a mai scos de acolo. Pana acum, cand Birdman ii da din nou aripi. Un actor bun este unul care stie in aceeasi masura sa joace un actor slab, sa evolueze, sa se transforme, si asta se vede de-a lungul filmului. Chiar daca ma supara lipsa nominalizarii pentru rol masculin a lui Jake Gyllenhaal, trebuie sa recunosc ca Keaton are si acea lucire a privirii de psihopat, dar si mult mai mult: speranta, furie, infrangere, disperare, indarjire, versatilitatea care poate sa redea toata paleta de sentimente umane.
3. Alaturi de el, intreg castingul e de remarcat, cu mentiuni speciale pentru Edward Norton si Emma Stone, si ei nominalizati. Emma Stone se descurca excelent si in rol de ex-junkie depresiva, poate i se vor oferi de-acum roluri mai consistente decat cel de adolescenta prietenoasa si simpatica din comedii usurele, ca potential este.
4. Se recunoaste mana lui Inárritu in modul de filmare. Totul este impachetat intr-o atmosfera suprarealista, cadrele apropiate, peste umarul actorului, urmeaza conturul peretilor si dau o puternica senzatie claustrofobica, in ton cu starea eroului, pentru a lasa apoi camera sa urce spre cer, printre cladirile inalte, acolo unde numai zborul aduce eliberarea si alinarea orgoliului ranit. Coloana sonora a filmului este sustinuta de un muzician de jazz, doar din tobe, si are impact asupra ambiantei generale a filmului, ii da intensitate.
5. Detensioneaza momentele incarcate prin umor (de multe ori negru), gadila spiritul cinefililor cu o multime de remarci percutante despre peisajul hollywoodian, ce lasa sa se intuiasca un conflict intre New York si LA, intre Broadway si Hollywood, intre cultura teatrala si productia de masa.

Provocari:
1. Cum conciliezi aceste doua fatete, cum faci tranzitia de la Batman/Birdman la Broadway si Raymond Carver? Luand un icon al civilizatiei de consum si integrandu-l intr-un peisaj catalogat la inceput ca shithole, intr-o lume in care mesajul spus conteaza mai mult decat stralucirea efectelor si decorurilor.
2. Pana la urma, unde este iluzia si unde adevarul? Sa fie decorurile de carton, pistolul de plastic, sticla cu apa ce se pretinde ca ar contine whisky semne ale artificialului? Interpretarea trebuie sa duca la arta totala, la identificarea cu personajul, asa cum clameaza Mike (Edward Norton, actorul ce a jucat in numai doua filme in 2014, ambele cu cate noua nominalizari) care doar pe scena simte ca traieste cu adevarat? Unde incepe si unde se termina iluzia pentru un actor? Pe scena sau in afara ei?
3. Si unde se situeaza critica in toata povestea asta? De ce trebuie ca reprezentanta cea mai influenta a ei sa fie previzibila acritura gata sa distruga o piesa pentru frustrari si credinte personale?
4. Cum sa provoci fara sa fii conventional? De la inceput intuiesti incotro se indreapta povestea. Dar te bucuri de cadre, de replici si la final observi ca ai vazut unul din acele filme atent lucrate, slefuite, dar care a cam uitat sa intre si in suflet. E atat de impecabil in lumea lui incat nu reuseste sa aduca si spectatorul in ea, m-a lasat afara in frig (din fericire aveam hainele pe mine), nu m-a invaluit si n-am uitat deloc ca privesc un film. Nu stiu de ce nu s-a produs scanteia, desi mi-a placut filmul, rational vorbind, poate pentru ca era atat de cerebral incat a pierdut din vedere impactul psihologic.
5. Despre ce vorbim cand vorbim despre dragoste? Este titlul piesei montate de Riggan, un tribut adus de Inárritu lui Raymond Carver, este intrebarea la care Birdman ne raspunde mai intai in piesa, apoi in film. Dragostea cunoaste multe forme, dar pare sa fie alcatuita din acte concrete, mai mult din provocari decat din adevaruri. Dar filmul m-a provocat inainte de a-mi obtine dragostea. Sau poate, dupa cum ii reproseaza actorul-regizor criticului, i can't feel, i just label things.
Va lua multe premii, probabil si pe cel mare, dar nu este anul in care sa zic "da, vreau sa castige asta", pana acum Birdman si Hotelul lui Anderson sunt pe-acolo, mai degraba va fi anul in care voi zice "nu vreau sa castige asta", si anume nu Selma. De cate Colibe ale unchiului Tom mai e nevoie pentru ca America sa-si spele vinovatia pentru sclavie?! Si apoi, al doilea film la tema, dupa cei 12 ani de sclavie, ar fi cam mult si repetitiv.

Vecinii pe care as fi vrut sa-i am

Goncalo M. Tavares - Cinci plimbari prin cartier

Cartierul prin care ne invita Tavares apare in desenul de la inceputul cartii ca o aglomerare de case unde Kafka este vecin cu Hans Christian Andersen; Wells, Balzac si Rimbaud locuiesc in cladirea de langa casa lui Gogol si Melville; apartamentul lui Calvino e alaturi de cele ale lui Beckett si Orwell. Numai vecini unul si unul, nu?! Fiecare dintre ei merita sa fie cunoscut mai indeaproape. Asa ca, in fragmente scurte, insotite de desene, ii intalnim in aceste prime cinci plimbari pe domnii Valéry, Henri, Brecht, Calvino si Walser. 

Pe domnul Valéry il puteti identifica usor. Se plimba singur, cu palaria pe cap si vinde interiorul lucrurilor, deseneaza ca Micul Print si are o  slabiciune pentru ratiune. S-ar putea sa va invite la polemici prin afirmatii de genul "O cauza valoreaza mai putin decat un efect si un efect valoreaza mai putin decat un eveniment fara cauza". S-ar putea sa va exaspereze cu nevoia lui de a masura totul. Si atunci luati-va ramas bun si continuati-va drumul. Va veti intersecta cu simpaticul domn Henri, spirit enciclopedic, poate tocmai cand constata ca dorinta lui a baut deja un pahar de absint. El inca nu. Va trece grabit sa o ajunga din urma, pentru a reface spatiul gol dintre celule si absint, unde se afla gandirea. Daca il insotiti, va poate povesti multe despre cosurile ce se impleteau inca din neolitic, despre calendarul babilonian, despre Turnul influentelor fericite construit de chinezi ori cum functioneaza un motor electric, despre aspirina sau inventatorul ghilotinei. Trebuie doar sa rezistati la betie, ca precis va cere un alt pahar de absint... si apoi altul. 

Daca nu, dati fuga la domnul Brecht, are o solutie logica si o rezolvare pentru fiecare problema, va va trezi din mahmureala, mai ales daca aveti simtul umorului si al absurdului.

Si cand credeati ca v-ati revenit complet, zariti un barbat inalt care tine in mana un balon albastru si va saluta raspicat. Este domnul Calvino! Nu refuzati invitatia acestui visator de a privi lumea in mod diferit. Pentru asta trebuie sa ajungeti in apartamentul sau, la fereastra cu draperii ce se incheie cu nasturi, doar de la ea puteti obtine o imagine comuna! 

Si daca vi s-a urat de socializare si va simtiti depasiti de situatie, cu o multime de domni simpatici care stiu mai multe decat voi si nu ezita sa va impartaseasca gandurile si ideile cu entuziasm, poate vreti sa iesiti din cartier si sa faceti o plimbare in natura. Credeti ca ati scapat?! Undeva, la marginea padurii, tocmai ati gasit casa domnului Walser. Poate ii veti zari si pe meseriasii ce misuna sa repare ceva la acoperis, la geam ori la un perete si ii veti intui toate iluziile spulberate de a avea casa gata vreodata. 

Eu am facut plimbarea asta, si a fost tare frumoasa. Pe domnii Henri si Walser i-am cunoscut acum, in niste circumstante in care nu inteleg exact referintele, domnul Brecht imi este oarecum familiar, cu domnul Valéry m-am intersectat mai demult, fara prea multa placere, ca poet l-am suportat mai usor decat ca teoretician al poieticii. In schimb, domnul Calvino e unul dintre vecinii de cartier cu care oricand as vrea sa ma intalnesc! Data viitoare am sa-i aduc un balon rosu si un nou Poem, daca i-a murit ultimul. 

In rest, cititi Tavares! Este cameleonic, stie sa intre in mintea scriitorilor, sa-si adapteze stilul in functie de personalitate, de la tonul sec al lui Brecht la meandrele invaluitoare ale lui Calvino. Inspirate de realitate sau imaginare, dar pastrand esenta personajului, cele cinci episoade dovedesc nu doar ca este un autor care iubeste literatura, ci si unul care stie sa inventeze, sa se bucure de ea cu umor, sa reinterpreteze cu prospetime si spontaneitate ceea ce citeste.
Stau pe faza, am auzit ca mai urmeaza plimbari!

Cainele Charlie

Cu speranta ca nu comit o incalcare foarte grava a drepturilor de autor, traduc in continuare un scurt articol din Charlie Hebdo, editia de miercuri, 14 ianuarie, semnat de Sigolène Vinson, care mi-a rupt o bucata din suflet si daca tot a facut-o franjuri va dau si voua cate o particica. Mentionez ca, oricat am cautat, habar n-am care este in limba romana onomatopeea ce exprima zgomotul labutelor cainilor (ma gandeam la lipa-lipa, dar ezit, ar fi mai potrivit pentru bautul apei ori clampanitul papucilor; daca stie cineva... au secours! ), asa ca am lasat-o in original, Tic-tic-tic, punand doar cratime.

In pas de caine

Tic-tic-tic-tic... La Charlie avem un caine, un cocker roscat pe nume Lila. De fapt, nu este al tuturor, numai al lui Eric. Din intreaga echipa, il prefera pe Cabu. In aceasta zi de 7 ianuarie, el ii pregateste un festin. Trebuie sa spun ca pe masa redactiei sunt galete bretone aduse de Coco si o prajitura marmorata pe care am cumparat-o pentru ziua de nastere a lui Luz. Cu siguranta Cabu ii va da partea lui.

Tic-tic-tic-tic... La Charlie avem un caine, un cocker roscat care zgarie parchetul. Riss si Charb mai protesteaza cateodata, si atunci Luce ii ia apararea si il mangaie pe cap. Honoré prefera pisicile. Tignous, copiii. Wolinski are o slabiciune pentru Catherine si Zineb. 

Tic-tic-tic-tic... La Charlie avem un caine, un cocker roscat care asista la discutii. "Pentru sau contra Louis de Funés?" Jean-Baptiste este mai degraba pentru. Si Philippe. Lui Fabrice nu-i pasa, important e sa iasa bine. Inainte sa raspunda, Laurent vrea sa faca un sondaj. Antonio are interes sa fie impotriva. Gérard face pe arbitrul. Pelloux spune: "Am numarul lui de mobil" (al lui de Funès).

Tic-tic-tic-tic... La Charlie avem un caine, un cocker roscat intr-un permanent du-te vino prin biroul lui Mustapha. Bernard nu-l aude, rade (rasul lui are accent de sud-vest... da, se poate) privind-o pe Elsa cum gesticuleaza larg vorbindu-ne despre Lacan. 

Tic-tic-tic-tic... La Charlie avem un caine, un cocker roscat care nu intelege de ce miercurea e atata lume. In restul saptamanii, numai Angélique, Simon si Cécile ii tin de urat. Lunea are noroc sa o mai intalneasca si pe Martine.

Pac pac pac pac. Apoi, o tacere de moarte. Jean-Luc si cu mine ramanem culcati la pamant. 

Deodata: tic-tic-tic-tic! 

Tic-tic-tic-tic... La Charlie avem un caine, un cocker roscat  care ne da de stire ca e bine, ca ne putem ridica, au plecat. 

Lila a fost crutata. Poate pentru ca este femela. 

Tuturor prietenilor. Si celorlalti.

Sigolène Vinson

Supunere

Michel Houellebecq - Soumission 

Despre Houellebecq nu am avut niciodata o parere prea stralucita si nimeni nu ma poate convinge ca e un autor care scrie bine. Are mai degraba stil de copywriter. De acord ca are/avea incisivitate si vivacitate, dar astea-s mai mult caracteristici ale publicitatii si jurnalismului decat ale literaturii. Plus ca s-au mai diluat si ele, cu fiecare carte in care repeta aceleasi teme la nesfarsit. In schimb, nu-i contest doua calitati: stie sa propuna subiecte de actualitate (ca orice jurnalist), uneori controversate (turism sexual, clonare, influenta mass-media asupra perceptiei realitatii) si are un marketing agresiv (ca orice publicitar) ce-i asigura priza la public. Pe scurt, are prezenta de spirit de a aborda subiecte "fierbinti", dar modul in care o face nu  indreptateste Goncourt-ul acordat pentru o carte in care a copiat pasaje de pe Wikipedia... Wiki scrie bine! Si uite asa se face ca de premiatul Nobel (care, va place sau nu, este totusi mai bun scriitor) aude lumea nefrancofona in ziua cand primeste premiul, dar de cartile acestui mic Ponta al literelor franceze vuieste netul de fiecare data. De obicei de bine.

Si acum a nimerit-o. Exact cand era in turneul de lansare a Supunerii (traducerea literala a cuvantului "Islam"), s-a produs atentatul. In plus, e pe coperta numarului Charlie Hebdo din ziua  macelului, o coperta ce surprinde foarte bine temele principale ale cartii: imbatranirea personala si musulmanizarea Frantei.
Nu obisnuiesc sa fac speculatii nefondate, dar in cazul asta nu ma pot abtine: calculat si mercantil cum il vad pe Houellebecq, e in stare sa jubileze in sinea lui (ca in public stie si el ca unele lucruri chiar nu se fac, asa ca si-a suspendat deocamdata turneul) ca atentatul ii va spori vanzarile. Pentru ca oamenii vor sa stie, sa faca legaturi, sa inteleaga. De aceea am citit-o chiar si eu, desi imi promisesem dupa vreo 3 carti de-ale lui sa nu mai am de-a face cu personajul, dar nu mi-e rusine sa recunosc ca am obtinut-o prin marinimia internetului, ceea ce nu fac decat in cazuri exceptionale cu cartile. Probabil ca, in lumina ultimelor evenimente, nu va mai declansa scandalul asteptat, ci doar interesul legat de presimtiri sumbre alimentate de conflictul acutizat intre civilizatii.

 

Intr-un viitor nu prea indepartat (anul 2022), dupa doua mandate ale lui Hollande, in Franta ajunge presedinte un anume Mohammed Ben Abbes (nici nu e de mirare cand contracandidata este Marine Le Pen), instaurand conducerea Fratiei Musulmane.  Intr-o Franta in care nativii sunt ca anesteziati, incapabili sa riposteze,  sentimentul surd de neliniste si ingrijorare ramane doar in fundal si masurile luate de guvern nu mai starnesc indignarea colectiva, nu-si gasesc riposta din partea societatii civile. Statele nord-africane incep pe rand sa adere la UE si Sorbona devine universitate islamica finantata de sauditi.
François, un personaj la fel de narcisist ca si imaginea afisata de autorul sau, ce mi-a repugnat de la primele randuri, este un profesor universitar la Sorbona al carui prestigiu se hraneste mai mult cu lucrarea de doctorat despre Huysmans, prozatorul simbolist decadent convertit la catolicism al sfarsitului de secol XIX. Nu ezita sa se laude ce articole incisive si stralucitoare scrie, este adept al patriarhatului, considerand barbatul "domnul si stapanul" femeii, pe care o vede ca instrument sexual, expediind-o scurt dupa 35 de ani in ruina in timp ce el, masculul feroce, la 43 de ani debordeaza de viata si trebuie sa-si reconfirme anual vigoarea cu noi victime alese dintre studente.
Cartea alatura scene de sex vulgar, fara nimic erotic, repetate inainte in alte volume, cu prelegeri despre Huysmans (iar o fi copiat de undeva?!), consideratii politico-sociale si obisnuitul narcisism al autorului, prin sublinierea unor cuvinte prin caractere italice, ca doar sunt esentiale. Lui Houellebecq ii place sa-si puna personajele sa vorbeasca asa cum un om nu ar face-o decat de la o catedra, transformand orice intalnire in lungi monologuri. Totul suna fals de la un capat la altul. Generalizeaza, inchipuindu-si ca o natie intreaga este asemenea lui François cel deprimat (si doar am vazut chiar recent ca nu e!), incapabila de actiune in fata unei amenintari reale si construieste un roman/eseu despre blazarea Frantei in fata islamizarii. Fraza prolixa, mai lunga decat de obicei,  plictiseste, mai ales cand discursul e confuz si pune pe tapet destule idei scoase "din putul gandirii" (cateva mostre mai jos).

Ca fapt divers, nu Banciu, ci Houellebecq a facut in spatiul public, inca din 2001, dupa World Trade Center, afirmatia ca islamul este o "cretinatate de religie", asa ca CNA-ul il poate amenda (si) pentru preluare fara citarea sursei. Am amintit de episod pentru ca exact aceasta afirmatie se straduieste sa o consolideze prin carte, impreuna cu aceea ca turma blanda de oite catolice e la fel de cretina, lasandu-se dusa la taiere fara impotrivire. Gasindu-le motivatii facile (precum castigul mai mare si posibilitatea poligamiei) pentru a-si abandona ideologiile si a se converti, isi caricaturizeaza eroii. Se alimenteaza din speculatiile si ideile vremilor noastre pentru a face o carte digerabila dar plata, care-i pacaleste pe multi si-i face sa exclame "da dom'le, tipul are viziune!". Nu are, doar recicleaza idei de-a gata, poate mai copiaza cate ceva de pe Wikipedia sau din alte surse ce nu vor fi identificate (cine fura azi un paragraf, maine...) si le impacheteaza in asa fel incat pachetul sa fie usor de desfacut de oricine. Evita cu abilitate o luare de pozitie clara, inoata in ape caldute si face in aceeasi oala un ghiveci din care ies prost cu totii, musulmani, atei sau crestini. Arunca praf in ochii cititorului pentru a-l obliga sa-i inchida la faptul ca nu raspunde nici unei provocari si doar este agresiv, sexist, populist in a miza pe nelinistile si teama cauzate de worst case scenario. Musulmanii lui asa-zis moderati se vor probabil o gluma, fiindca la Houellebecq, un mizantrop inchistat in propriile idei, generalizand fara masura, nu exista moderatie.
Personajul e la fel de confuz ca si autorul: pleaca fara sa stie prea bine unde, merge pe drumuri pustiite post-apocaliptic nu se stie de ce, se raporteaza la Huysmans sau Péguy, autori din secolul XIX, pentru a intelege lumea concreta in care traieste, se duce la abatia din Ligugé pe urma lui Huysmans si nu afla nimic, merge la Bruxelles, nu gaseste nimic. Intr-o vreme a comunicarii rapide, afla de moartea mamei sale la o luna si jumatate dupa ce s-a produs. Si nu, nu se ascunsese in vreo grota, ca in restul cartii tot butoneaza telefonul si mailurile, plecase intr-o zona turistica din sudul Frantei. Dar domnul Houellebecq sta mai prost cu logica, nu mai zic in situatiile de cauza-efect. Ii vin tot felul de idei precum aceea ca daca femeile nu ar mai munci, s-ar rezolva problema somajului. De unde ar iesi atatia barbati calificati pentru profesii unde locurile de munca sunt ocupate in special de femei? S-ar umple tara de frati medicali, mosi de maternitate, muncitori textilisti sau chiar invatatori? Si asta e doar una, va las sa descoperiti restul singuri, daca aveti chef sa va pierdeti timpul. Cred ca aveti, curiozitatea o sa fie mare si la noi, prevad.
Oricum, e o carte care nu cred ca merita sa starneasca vreo polemica serioasa. Argumentele in favoarea convertirii nu depasesc nivelul unei discutii "de bere", cel mai important parand sa fie "une épouse de quarante ans pour la cuisine, une de quinze ans pour d'autres choses... sans doute avait-il une ou deux époses d'âge intermédiaire"...
Caricatura pe care o face Houellebecq Islamului (si, prin acceptare, civilizatiei occidentale supuse) e mai rautacioasa si mai ofensatoare decat orice a produs Charlie, pentru ca nu are nici un dram de umor, se ia prea mult in serios si pare convins (el, autorul, nu confund cu personajul) de adevarul unor idei social-economice tare subrede. E ca si cum l-ar fi desenat pe Mahomed in erectie si cu simbolul petro-dolarilor stralucind in ochi. Un personaj marturiseste cu veneratie: "il y a pour moi un rapport entre l'absolue soumission de la femme à l'homme, telle que la décrit Histoire d'O, et la soumission de l'homme à Dieu, telle que l'envisage l'islam." Un raport sado-maso, asa cum am avut si eu cu cartea....