Au ales lupul gresit

Tomorrowland (2015)

Exista doi lupi... si nu va speriati, nu o sa va iau cu bullshit-ul motivational pe care il promoveaza filmul, este vorba despre altii doi, unul ne spune povestea relatiei dintre un baiat genial care prin anii '60 are parte de o calatorie intr-o alta dimensiune, acolo unde creativitatea si ingeniozitatea sunt incurajate si unde-si traieste prima si nevinovata poveste de dragoste cu o fata care nu este ce pare. Numai ca inventeaza ceva considerat a duce la distrugerea rasei umane si este alungat inapoi, pe Pamantul nostru. Al doilea ne aduce in lumea contemporana a adolescentelor mediocre care ajung sa salveze lumea doar pentru ca sunt doldora de speranta si optimism. Doua scenarii paralele, doua planuri pe care creatorii filmului au ales sa le asocieze pentru a obtine o mancare incalzita a suta oara, veche si fara gust, doi lupi hraniti impreuna, dandu-se prea mare importanta celui neinteresant si tern. 

Nu aveam asteptari mari, citisem recenzii care imi taiasera elanul si trepidatia ce ma cuprind la aparitia unui noi film SF fara supereroii exasperanti prin previzibilitatea lor. Dar speram macar sa curga frumos, in ciuda plotului carpit, a stangaciei in rezolvarea situatiilor, a intregului scenariu mai potrivit pentru o animatie, acolo unde fictiunea nu are nevoie de suportul rational al capacitatilor umane. Intr-o animatie vezi ca un erou, chiar si calcat de tren, cum era cazul coiotului, sau zapacit bine de gravitatia teleportarii, cum se intampla cu cei de fata, nu doar ca supravietuieste, dar se manifesta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, in ciuda avertismentelor, chiar si atunci cand nu-si mananca spanacul, adica nu isi bea cuminte sticla de coca-cola, pentru ca nu a mai ramas si pentru el. Si acolo se potriveste, aici e doar una din muuultele nuci aruncate intr-un perete de unde ricoseaza in capul spectatorului ca un bobarnac ce intrerupe suparator vizionarea tocmai cand firavele fire ce sustin actiunea incearca sa se lege. N-are rost sa subliniez punctual cat de aiurea se incheaga totul, ar insemna sa va povestesc intregul film, fiindca aproape fiecare cadru de progresie a actiunii contine semintele unei perplexitati ce ma fac sa ma inteb daca singurul scop al filmului a fost doar acela de reclama, deloc mascata, la Disneyland. Ca sa-mi raspund, nuu, mai are inca doua scopuri, product placement-ul (Coca-Cola si Electrolux, la o prima vedere) si trasul de urechi al omenirii ce genereaza un raport de cauza-efect in cerc, producandu-si propria apocalipsa doar pentru ca stie ca vine, dar si pentru ca lumea reala ar fi mai greu sa se lase salvata de entuziasmul de puppy al unei adolescente atat de bine inradacinata in tiparele filmelor cu liceeni americani.

Una din marile probleme ale productiei se numeste Britt Robertson sau personajul ei, Casey Newton, nu-mi dau seama daca overacting-ul e o cerinta a scenariului sau un defect de interpretare, tind sa cred ca o suma a ambelor. Desi initial pare sa fie prezentata ca o rebela a cauzelor pierdute, ocazie cu care ni se strecoara in agenda filmului dezacordul fata de reducerea bugetului NASA, un geniu ce gaseste in cateva secunde solutii la problemele cu care-si bate capul tatal ei, un inginer pus pe liber ca o consecinta a inchiderii site-ului de lansare spatiala, restul filmului contrazice total aceasta aparenta, aruncand-o in vartejul unor intamplari de care se simte depasita nu doar rational, ci si tehnic. Toate cunostintele pe care premisele ne fac sa credem ca le-ar fi avut se dovedesc doar un artificiu initial de compozitie a personajului, deruta si surprizele cauzandu-i o brusca amnezie (sau poate e o gaselnita de a face spectatorul sa intre in rezonanta cu personajul in fata pseudo-stiintei insailate in film)  si transformand-o intr-o fatuca entuziasta, cu singurul rol de a se minuna si a se ingrozi de situatiile in care este aruncata. Si totusi, pare pionul esential intr-un film care s-ar fi descurcat mai bine fara ea. Relatia construita intre celelalte doua personaje, baiatul inventator transformat peste vreo 40 de ani in George Clooney si Athena, fetita ramasa la fel, excelent interpretata de Raffey Cassidy, o noua promisiune a cinematografiei americane si cel mai bun lucru care i se intampla filmului, era oricum suficienta pentru a sustine intreaga constructie. In rest, futurism retro, viziuni transante ale viitorului (optimism-pesimism), pledoaria de responsabilizare si constientizare a lucrurilor pe care le stim cu totii, intr-un film ce poate entuziasma doar spectatorii pana in 15 ani.

Barbatul american in faliment

Jess Walter - Viata financiara a poetilor

Ca sa fac haz de necaz, probabil ca nu e nevoie sa cititi o carte care sa va spuna ca  viata financiara a poetilor, atunci cand se lasa numai in seama muzelor, este falimentara. Dar privind coperta zambareata, ne dam seama ca, indiferent de situatie, chiar daca nici poezia, nici jurnalismul, nici afacerile nu aduc liniste materiala, cum se intampla in cazul eroului lui Jess Walter, simtul umorului nu dispare nici in cele mai potrivnice imprejurari.  Matt, un barbat casatorit, de varsta mijlocie, cu doi copii si un tata afectat de dementa senila,  este un supravietuitor ce ne ofera un zambet, dovedindu-se tot mai puternic dupa fiecare incercare, desi isi vede viata bulversata. Lanseaza un site de poezie si investitii (ce asociere mai buna putea fi intre sferele abstracte ale sufletului si concretul vietii cotidiene?), da faliment, este incapabil sa-si plateasca ratele la casa cumparata inainte de declansarea crizei economice, simte ca sotia il insala, dar nu se afunda in depresie. Sunt lucruri pe care multi americani le-au trait. Insa mai putini au plecat in miez de noapte sa cumpere lapte pentru copii si s-au trezit inhaitandu-se cu niste pusti, fumand marijuana, povestindu-le viata si oferindu-le laptele scump abia cumparat. Invitandu-si cititorii la empatie, Matt se autocompatimeste:
"Pune-te in locul meu in povestea asta cu lihnitul si cu amaratul, cu paranoicul tipand de frica, cu copiii flamanzi, singuratici si pierduti, dezamagiti de tatii lor someri, barbati distrusi de cuptorul cu microunde al istoriei, o generatie de nefericiti fara noroc, de tati inutili care nu se pricep sa faca lucrurile sa mearga, care habar n-au ce sa faca cu viata lor, ci doar merg acasa, se uita la copiii scosi din incubator, care se holbeaza la bolurile cu cereale uscate si marturisesc... 
- Imi pare rau, dar Skeet a baut tot laptele... chiar inainte sa o ia razna."
Si nu o ia razna, chiar daca tot universul ii este un haos. Mai sunt rabufniri precum cea de mai sus, momente de criza deghizate cu cinism si umor de acest poet mediocru ce a analizat finantele pana a ramas fara ele. Cand existenta  se prabuseste si pe plan material si amoros, ajungem la vorba romaneasca "sanatate sa fie, ca le-om duce noi pe toate". Iar sanatatea mentala are doi stimuli: iarba, asociata mai intai cu regresia in tineretea lipsita de griji, apoi cu speranta unui nou inceput, pentru revenirea pe linia de plutire, si mentalitatea aceea americana a succesului si a visului care spune ca orice om, cat timp este viu si poate sa munceasca, trebuie sa aspire la implinirea financiara. Pentru cei care au vazut serialul Breaking Bad, imaginea lui Matt incepe sa se suprapuna peste chipul lui Walter White, un barbat la fel de departe de tipologia dealerului de droguri pana cand disperarea il impinge sa-si foloseasca talentele de chimist in producerea de metamfetamina.
Cartea are o desfasurare similara cu bancul ala cu evreul care-i spune rabinului ca are casa prea mica si este sfatuit sa bage in ea si pasarile, si vaca si ce mai are omul prin curte, pe sistemul "te plangi ca ti-e rau? stai sa vezi ce inseamna rau cu adevarat!". Te plangi ca n-ai bani sa-ti platesti datoriile? ce ar fi sa faci si mai multe si sa adaugi si niste probleme cu politia?! La fel se si termina, "acum scoate tot din casa". Chiar daca unele probleme nu se rezolva, dupa toate peripetiile prin care a trecut eroul nici nu mai par atat de grave.
Este un roman optimist, vesel, usurel, genul care nu-ti lasa amintiri prea profunde, dar petreci timp placut in compania lui, un fel de chick lit masculin in care problemele barbatilor se dovedesc mai reale decat ale femeilor si tantarul nu devine armasar, dimpotriva, atitudinea de invingator transforma calul intr-un tantar. Are defectele lui, cele mai vizibile fiind versurile si un deznodamant neconvingator si previzibil ce protejeaza eroul de marile probleme, dar in perfect acord cu constructia concesiva a cartii. In ciuda a orice, exista speranta ca totul va fi bine. Dar compenseaza printr-un simt al umorului ce transforma batranetea senila intr-una senina si plina de amintiri frumoase, la ani-lumina distanta de orice retorica lacrimogena, atinge tangential si radiografia unei societati pe marginea prapastiei crizei. Pastreaza un aer de vara, de buna-dispozitie, potrivit momentelor cand vrei sa lasi totul deoparte, sa-ti trimiti, vorba reclamei, chiar si ratele in vacanta si sa te relaxezi.

Parcul Drumul Taberei la redeschidere

Dupa 2 ani (1 iunie 2015)

Nu stiu cum o fi prin alte parti, dar in cartierul meu reperele temporale capata alte sensuri decat cele strict calendaristice si "peste trei ani aici va fi statia dumneavoastra" ne apare ca o pata pe retina vazand-o pe bannerele presarate de-a lungul bulevardului Drumul Taberei de vreo cinci ani, transformandu-se intr-un "peste trei ani" vesnic sau doar amanat dupa bunul plac al executantilor lucrarilor si al preasfintitelor lor "cartite", Varvara si Maria. Nici termenul de modernizare a parcului numit pana acum ceva timp Moghioros nu a fost scutit de aceasta dilatare ce a starnit proteste, prilej cu care locuitorii au constatat inca o data ca au un primar fantoma, ca Rares Manescu nu exista in carne si oase, este doar un mit, o figura simbolic atasata institutiei primariei.
Cu chiu, cu vai, dupa mai bine de doi ani, parcul s-a deschis, desi este inca departe de a fi finalizat. Vestitele sere cu plante exotice sunt in constructie, exista piste de biciclete care duc spre niciunde, intrerupte brutal de cate un gard in care biciclistii ar trebui sa se dizolve brusc, nu am vazut nicaieri la intrare vreun regulament, sa stiu si eu daca este permis si unde cu animalu' de companie in parc...

Sa va povestesc ce am observat la o scurta plimbare prin parc, ce cred eu ca e bine sau nu, ce s-ar mai putea adauga.
Am fost de 1 iunie, ziua copilarimii, cand ma asteptam sa fie puhoi de entertaineri, clovni, producatori de baloane, vanzatori de inghetata si mai stiu eu ce maruntisuri necesare intr-o zi calda si insorita.... Nimic! Absolut nimic! Nici pentru gatlejuri insetate, nici pentru stomace infometate, ca doar nu vine omu' in parc sa stea o vesnicie, se duce la casa lui, sa manance si sa bea acolo daca i se face pofta! In parc, primeste doar spatii special amenajate:
Spatiu de joaca pentru copii, cu obisnuitele leagane, dar si aceste simpatice saritoare: 

Spatiul pentru sahisti nu mi s-a parut modificat, ramane un reper constant pentru pensionarii cartierului,  in schimb terenurile pentru activitati sportive s-au redus, cel putin in partea care ma interesa. Din cele trei terenuri de tenis existente inainte de "modernizare" a ramas doar unul, in rest sunt multe mese de ping-pong, chiar mult prea multe, pozitionate, deloc inteligent, la soare, din moment ce sub fiecare pod ridicat doar asa, pentru ca se poate, fara sa traverseze nimic, sunt zone umbrite, ocupate - evident - tot de mese de ping-pong. Va dati seama ce campioni mondiali o sa produca zona la cat de incurajat e "sportul cu mingea de celuloid", ca sa folosesc cliseul consacrat de presa sportiva! Voleiul si baschetul isi impart frateste un singur teren, si anume fiecare parte a fileului beneficiaza de propriul cos, incurajand sportivii creativi sa-si inventeze propriul baslei, sport autohton jucat numai pe minunatul teren din parcul Drumul Taberei, unde niciodata un punct la volei nu poate fi considerat ratat pana nu vezi ca mingea a trecut si pe langa cosul de baschet.
Si parcul nostru se mai mandreste cu un sport: datul de-a dura sau rostogolul, pe aceeasi partie ce se va transforma probabil la iarna in derdelus, de fiecare parte a podurilor ridicate peste movilele artificiale, strajuite de panouri cu "accesul persoanelor neautorizate interzis". Atata timp cat nu se specifica acele calitati ce-i fac pe autorizati autorizati, copiii considera ca sunt pe deplin indreptatiti sa se dea de-a dura pe pantele verzi. Si sunt!

Sa va arat si niste poduri, ca s-au construit tot felul, mai mici sau mai mari, mai utile sau mai degeaba:

Dar mandria parcului, constructia in jurul careia graviteaza intreaga arhitectura, este el, podul pe deasupra lacului, sprijinit doar in cele doua puncte laterale si in tubul inalt si rosu din mijloc, ce-i sustine toata structura, mai ceva ca la Agigea.

 Nu zic ca nu-ti fura privirea si ca nu-i un loc numai bun de pozat imprejurimile, desi in afara parcului, oriunde te-ai uita, tot de blocuri se loveste obiectivul aparatului,

nu vreau nici sa carcotesc, ca doar vad cat s-au chinuit oamenii astia sa ridice mamutul, mai bine de doi ani, dar nu pot sa nu observ ca un parc ceva mai umbros s-a transformat intr-unul unde cu greu te ascunzi de arsita... E drept ca s-au plantat copacei, dar sunt inca tineri, vor trece ani buni pana sa creasca si sa ofere umbra, asa ca o mare suprafata din parc ramane in plina bataie a soarelui, ce conteaza, ne inghesuim si noi ca pinguinii in spatiile disponibile de la umbra, ca doar apropierea favorizeaza socializarea, multi au invatat-o de la bloc, altii pot sa faca un efort macar in parc sa nu se mai zbarleasca si sa invete sa-si iubeasca apropii (adica pluralul de la "aproape", ce daca nu exista, eu il folosesc, ca apropiati nu le pot spune, ei sunt cei indragiti dinainte, nu cei care trebuie indragiti vrand-nevrand, pe criterii de proximitate spatiala).

 

Hidrobicicletele / barcile de pe lac au disparut, asa ca nici macar la racoarea apei nu te mai poti refugia.

 

Pentru ca atunci cand o faci oricum ai risca sa observi cat de murdara e apa....

Din ciclul "v-am facut parc, acum ne spalam pe maini"! Intr-o lume ideala, edilii ar intelege ca un parc nu se face o data si se lasa in voia plimbaretilor, ci e nevoie de intretinere (partea cu curatatul apei) si de niste reguli elementare afisate de intrare, ca sa stie si tiganca spargatoare de seminte la spatiul cu aparate de fitness, aruncate pe jos cu nonsalanta (semintele, nu aparatele - inca stau bine ancorate in sol - si nu e o remarca rasiala, doar o constatare, ca avea ten masliniu si fusta lunga plisatata si inflorata, cum ati fi vrut sa-i zic?) ca nu este voie sa faca asta, daca nu are educatia necesara pentru a intelege ca nu ar trebui sa tina de "voie" ci de barierele interioare....

Ce as fi facut eu altfel, cu  materialul din dotare?
1. As fi pus niste barcute / hidrobiciclete / baloane in care oamenii sa se plimbe pe lac.
2. As fi adus macar o taraba cu racoritoare / inghetata / ceva de rontait + chiosc cu diverse (carti, jocuri, etc., de vanzare, imprumutat sau inchiriat, nu stii cand il apuca pe om cheful sa joace sah sau tenis ori sa citeasca o carte in parc si nu are ce/ cu ce, merita incurajat)
3. As fi dat drumul fantanii arteziene din mijlocul lacului.

4. As fi plantat mai multe flori in spatiile insorite. Sunt cateva, stinghere si triste, mai mult dau senzatia unor aparitii accidentale in peisaj. 

5. Le-as fi pus eventual ca o delimitare intre spatiul pietonal si cel pentru biciclisti, pentru ca la noi nu exista inca o cultura a statului in patratica proprie si multi se plimba agale si fara stres pe pista de bicicleta...
6. ...pe care as fi terminat-o, facand-o ca un circuit continuu si bine delimitat.
7. As fi pus la fiecare intrare un panou, pe care nu as fi scris ca primaria sectorului 6 v-a facut parc, mai, nerecunoscatorilor care tipati ca dureaza prea mult lucrarile, ci as fi specificat ce/in ce conditii are sau nu voie omul sa-si aduca in parc (bicicleta, animale, o cutie de bere, cosul de picnic, nevasta, copiii, sania, etc...)
8. As fi amenajat un spatiu pentru picnic, mentionand ca nu-s permise decat gratarele cu picioare, care nu prejudiciaza flora locala, nu ca m-ar interesa personal aspectul asta, dar m-am saturat de gratargiii pe care-i vad la orice margine de drum cu manelele bubuind din masini si praful condimentandu-le fripturile, poate regimul de parc i-ar dresa si ar adopta un alt comportament, daca ii rogi explicit sa-si stranga gunoaiele cand pleaca... sau poate nu... dar merita incercat.
9. Nu as fi imprejmuit lacul cu pietrele alea desprinse parca din terasamentul caii ferate. Ar fi aratat mai bine incadrat intr-un peisaj natural, dar deh... admit ca asta tine de gust.
10. As fi terminat lucrarea la timp, incluzand serele, pista de karting si labirintul cu care se laudau, din care n-am vazut inca nimic. Nu stiu daca ultimele doua nu s-au transformat in "comisionul" primariei din cele vreo 15 milioane de euro alocate proiectului, o suma imensa pentru "45 de cosuri de gunoi si 320 de banci cu un picior", cele vreo 4-5 poduri dintre care unul mai impozant, restul basic, niste litri de vopsea, copaci, ceva aparate de fitness, foisoare renovate...
Si astea le-as fi facut, probabil, dupa ce mi-as fi cumparat un castel deloc modest pe valea Loarei, cu cei vreo 5.000.000 de euro ramasi! Dar eu nu vreau decat o casuta pescareasca in Lofoten, asa ca mi-ar fi ramas destul sa fac in Drumul Taberei gradinile suspendate ale Semiramidei... daca as fi vrut. Primaria sectorului 6 n-a vrut, a mers pe stilul minimalist: flori cat mai putine, ca-s scumpe si trebuie intretinute, piste de biciclete la minim, sa nu tipe lumea ca nu exista, muuult beton si ciment, ca-i mai ieftin!

Un psihopat si prietenii sai cuvantatori

The Voices (2014)

Pe Marjane Satrapi am cunoscut-o ca autoare a doua romane grafice, dintre care Persepolis a fost transformat intr-o animatie de succes. Apoi i-am vazut cel de-al doilea film, Poulet aux Prunes, o fantezie dulce-acrisoara, iar acum am ajuns in fata unei bizarerii imposibil de clasificat si constat din nou versatilitatea viziunii, absenta manierismelor de autor. Din cele trei filme (mai are si un al patrulea, ceva cu gangsteri), nimic nu m-ar fi facut sa cred ca-i apartin aceleiasi regizoare. Fortand putin nota, va intreb ce-ar avea in comun Disney cu Wes Anderson si cu Tarantino?! Si daca am zis Tarantino, nu trebuie sa va imaginati ca The Voices ar fi o comedie neagra, desi este, la fel de bine ca un thriller sau o suava comedie de familie cu animalute cute si un serial killer inocent.
Aveti putintica rabdare, va spun ca e complicat sa gasesc niste parametri intre care sa-l incadrez. Cred ca la fel s-a intamplat si cu spectatorii dezamagiti de pe ImdB care il noteaza doar cu 6,3. Inselati de afisul nevinovat, s-or fi grabit sa-si duca odraslele la un film cu catelus si pisicuta si s-au trezit printre capete taiate si femei casapite cu fierastraul. Pentru ca e un divertisment care amuza in timp ce oripileaza si invers, in care Satrapi, ea insasi deloc o fana a filmelor horror, isi asuma provocarea de reinterpreta cliseele thriller-elor de categoria B americane.
Jerry (Ryan Reynolds) a mostenit de la mama sa schizofrenia, peste care s-a suprapus o trauma violenta, ce ni se va dezvalui treptat. Daca mama vorbea cu ingerii, Jerry in schimb are doi prieteni cat se poate de reali, pisica si cainele cu care traieste. Ca orice stapan de animale, vorbeste cu ei. Mai grav e ca ei ii raspund, ceea ce se mai intampla. Si eu imi transpun cateodata gandurile in mintea cainelui, inchipuindu-mi ce mi-ar replica daca ar putea. Insa modul cum o fac ei e delicios: cainele e flegmatic, indemnand la bunatate si toleranta, pisica e o instigatoare cinica, lipsita de scrupule, fiecare dintre ei are propriul accent si timbru, meritul apartinandu-i in intregime aceluiasi Ryan Reynolds, care le da voce. Cele doua animale ii alina lui Jerry singuratatea, ii hranesc dezamagirile si bipolaritatea. Pentru a nu ramane complet izolat si lipsit de companie intr-o lume alienanta, el renunta sa-si ia tratamentul, pastilele care fac vocile sa taca, lasandu-le sa-l indemne spre crima.
Cel mai interesant lucru legat de film este modul in care abordeaza psihologia bolnavului psihic, din unghiul celui in cauza. S-au mai vazut astfel de perspective, dar toate erau intr-o nota grava, serioasa. Jerry, renuntand la medicamente, se trezeste deodata intr-un mediu mai prietenos, mai optimist, in propria lume fantastica, intr-o casa curata, pe care ajungem sa o vedem in realitatea dezastruoasa atunci cand inceteaza sa-si ia pastielele, unde un cadavru nu este ceea ce stim, ci un nou tovaras de discutie. Macabrul capata accente ponderate de comedie, pentru ca spectatorul nu poate impartasi cu totul viziunea personajului, chiar daca ajunge sa-i arate compasiune, imbratisand mai degraba, in plan uman, punctul de vedere canin.
Este un film amuzant, ciudat, care nu tine un discurs despre bine si rau, desi eroul este sfasiat tot timpul de contradictii si indemnuri ale ingerului pazitor si ale dracusorului ce-l impinge spre crima. Eu oricum reactionez ca un copil la filmele cu animalute haioase, am un punct slab pe care The Voices mi-l exploateaza din plin, asa ca putea sa fie o prostie si tot ar fi primit multe puncte de "like" pentru pufosenie! Dar nu e cazul, Reynolds joaca minunat contrastul dintre chipul nevinovat si actiunile sale iar previzibilul acestora se completeaza cu imprevizibilul motivatiilor si rationamentului lui Jerry. E un film de divertisment agreabil, ce da sensuri noi locurilor comune din horror-ul americane. De exemplu, o urmarire prin padure a unei victime pe care asasinul nu vrea s-o omoare, dar intamplator are in mana un cutit si... intuiti deznodamantul. Pornind de la scenariu care, pentru prima data in cariera de regizoare nu-i apartine lui Satrapi, atat regizoarea cat si Reynolds au venit cu idei, au improvizat, au dezvoltat istoria lui Jerry.
Si n-am putut sa nu ma intreb, la sfarsit, de ce oamenii continua sa iubeasca pisicile, desi constientizeaza ca sunt atat de parsive?!
Inchei cu un fragment dintr-un interviu al regizoarei, despre dresarea animalelor care au participat la filmari:
"With the dog, we didn’t have so much of a problem. Because you can say “Sit,” and the dog sits. But we had lots of problems with the cat, because cats are very sensitive. If more than six or seven people are around, they freak out. And they’re cats. So if you tell them “Sit,” even if they do understand what “sit” means, they will not sit, because they are cats. So what we did actually is that my editor, with who I also prepared the film, Stéphane Roche, he was the director of the second unit, and he was very, very patient. Basically, most of the time, the cat is in a separate room. We had three cameras that were locked, then we just use the two images and glued them together. The cat, we had to shoot during the night, like at 10 o’clock at night until 4 in the morning. Say “Minnow minnow minnow!” for hours until maybe the cat would be gentle enough to pose for 10 seconds. It was difficult, but it was out of the question to make CGI animals. I think they look too ugly. I see in films CGI animals, and I don’t like it at all. It breaks my heart. I really wanted to show true animals."

O familie fericita

Dezso Kosztolanyi - Ciocarlia 

"La Sárszeg, toata lumea se intalnea cu toata lumea de mai multe ori pe zi, indiferent daca voia sau nu, pentru ca orasul era astfel construit incat, oriincotro s-ar fi indreptat locuitorii lui, drumul lor trecea inevitabil si prin piata. Oamenii abia daca se salutau, doar isi faceau semne din priviri. Intalnirile la colt de strada nu le provocau mai multe emotii decat intalnirile dintre membrii unei familii in propria casa. 

Singurul lucru care le trezea interesul era momentul intalnirii. Fiecare isi stabilise o anumita ora. "

Suntem in Ungaria, in vremea Imperiului Austro-Ungar. Ecourile afacerii Dreyfus, ale grevelor din celalalt capat al lumii si primele manifestari ale comunismului sunt resimtite in linistitul targusor de provincie doar ca fapte diverse, citite prin ziare si comentate la carciuma ori la intalnirile localnicilor. 

Pentru Akos si sotia sa, Antonia, evenimentul cu adevarat important este plecarea pentru o saptamana, la rude, a  singurei lor fiice, in jurul careia graviteaza intreaga existenta. Cei doi se vad constransi sa reinvete sa traiasca, sa umple lungul timp liber ramas. Si pentru prima data dupa multi ani gasesc prilejul sa se intoarca la vechile lor pasiuni, sa-si reintalneasca prietenii abandonati demult. Ciocarliei nu-i place sa mearga la restaurant, fiindca are stomacul sensibil, parintii reincep sa-l frecventeze si sa descopere deliciile unei mese luate in oras. Ciocarlia nu merge la teatru pentru ca nu agreeaza mirosul si caldura, preferand sa croseteze acasa, in liniste, parintii ajung sa redescopere bucuria unei piese de teatru, si a unei plimbari de sfarsit de saptamana prin targ, admirand vitrinele magazinelor. 

In jurul centrului absent, o fata batrana si stearsa pe care o cunoastem doar cu porecla data in copilarie, pe vremea cand mai canta, se construieste un roman cu atmosfera marilor carti ale secolului XIX, un microunivers balzacian care, desi pare sa conduca spre o drama personala, pune accentul  pe latura sociala, pe viata provinciala a sfarsitului de secol. Scris in 1924, nu urmeaza nici tendintele literare existentialiste in voga, nici nu celebreaza luxurianta lume a capitalelor europene, ci pastreaza o moderatie unde contradictiile mocnesc tacut, subtil, indraznind rareori sa se exprime:

"Nu poti sa-ti traiesti viata ca pe o comedie sau ca pe un bal mascat. Sunt unii carora le ramane doar durerea, durerea cruda si amorfa, care nu-i buna la nimic, nu foloseste la nimic, doar durerea. Se ingroapa in ea, patrund din ce in ce mai adanc in nefericirea lor, care este doar a lor, in tunelul fara sfarsit, in mina intunecata care se prabuseste intr-un final peste ei, si ei raman prinsi acolo, fara putinta de scapare."

Universul celor trei, sufocant sub aparenta protectoare, a ramas prea mult inchis, ca un pian amutit. Si acum, prin iesirea unui membru al familiei, s-a deschis o poarta si pentru ceilalti doi, parintii, ce regasesc fascinati o viata mondena ce le devenise straina. Totul se alcatuieste lucid, incisiv, cu rabdare, detaliile se adauga treptat, laconice dar sugestive, vinul ascunde ca intotdeauna acele adevaruri brutale pe care oamenii se feresc sa le pronunte.

Este o carte cu un fior tragic retinut, unde drama familiala se reflecta amplificata in cea sociala, aceea a unei comunitati restranse, populata cu invatatori alcoolici, poeti ratati si actori de mana a doua. Asa cum pentru familia Vajkay marele eveniment este plecarea fiicei, pentru targusorul unde ea isi duce viata micile barfe (cine pe cine a tradat, cine cu cine se mai casatoreste) iau proportia unor repere ce consolideaza legaturile intre locuitori.

Dezso Kosztolanyi a fost o descoperire placuta pentru mine, operand in literatura cu instrumentele unui caricaturist ce defineste din cateva linii simple de creion esenta unui personaj. De altfel, chiar da senzatia pe alocuri ca unele tipologii s-ar regasi mai in mediul lor intr-o comedie, insa nu de aceea le-a adus aici, ci pentru a defini subtil un tragism caruia i se da glas o singura data, intr-un moment de descatusare provocat de alcool. In rest, se pastreaza echilibrul, cercul se inchide prin intoarcerea acasa a celei plecate, tacerea inabusa din nou revarsarea de cuvinte ce ar putea rani.