joi, 1 iunie 2017

Despre oameni si oi

Hrutár (Rams) (2015) 

Ca tot ne amuzam in ultima vreme - vorba vine, de fapt cu un ochi radem si cu altul plangem - de perlele ministrului agriculturii, va propun azi un film care ne arata ca nu-i chiar adevarat ca "frunze are toata lumea, dar oi ca in Romania nu". Desi, daca ma gandesc bine, nici o oaie islandeza nu a reusit inca sa scufunde nave de spionaj rusesti si  nici o oaie islandeza nu si-a transformat behaitul intr-un glas tanguitor de balada. Insa asa cum codrul, cu toate frunzele sale, este frate cu romanul, vom vedea ca oaia este sora cu islandezul. Cel putin cu Gummi, eroul principal al acestui film, pentru care in turma nu se afla doar sursa de trai, ci si animale de companie, prieteni in singuratate, motiv de mandrie la expozitiile locale. Desi locuieste chiar langa fratele sau, Kiddi, intr-un satuc dintr-o vale izolata a tarii, cei doi nu-si mai vorbesc de vreo 40 de ani. Atunci cand au vreun mesaj important de transmis, o fac prin intermediul cainelui celui din urma, curier cuminte si devotat. Si asa se scurg zilele pana cand o boala necrutatoare, una de-aia care, pentru a fi starpita, impune sa fie ucise toate oile, loveste fermele locului. Pentru ca oaia nu este o statuie vie, ci o fiinta vulnerabila. Oricata grija si dragoste i s-ar acorda, echilibrul fragil al ciclului de viata risca sa se rupa in orice moment. 
Filmul regizorului Grímur Hákonarson ne poarta intr-un teritoriu aspru, rece, in care interactiunea sociala este redusa la minim (fermierii se aduna atunci cand serbarile sau motivele de ingrijorare o cer), un teritoriu izolat unde oile se transforma in cele mai bune prietene ale omului, companie mai placuta si mai dorita decat cea a semenilor.  Intr-un asemenea climat neprietenos, oamenii au tendinta sa se inchida in fata celorlalti, sa devina morocanosi, singuratici, orgoliosi, sa vada in premiile obtinute la concursuri (de oi, desigur) singura forma de confirmare sociala, de afirmare a unui statut pe care nu il chestioneaza. Asa a fost de cand se stiu, si parintii lor au crescut oi. 
Stiam de aceasta izolare a Islandei de restul continentului in privinta animalelor. Daca ajung acolo, trec printr-o lunga perioada de carantina, iar daca parasesc tara (caii islandezi, de exemplu) o fac pentru totdeauna. Este o forma de protectie, de imunizare printr-un control strict al transmiterii bolilor din exteriorul insulei. Insa la sfarsitul secolului XIX, cand ea nu exista, scrapia (un fel de boala a oii nebune), de care sufera turmele din film, a reusit sa patrunda pe insula si se pare ca nu a fost inca eradicata.
Trailerul dadea impresia unei productii mai alerte, insa a confiscat cam toate fazele interesante si oarecum amuzante. Printre tacerile unor indivizi pe care izolarea i-a transformat in ursi morocanosi, se transforma intr-un film care curge destul de incet. Secventa cu mancatul ciorbei nu putea lipsi, evident, insa stati sa vedeti cadre lungi in care numaram oi. Gummi, cel care in aparenta accepta tacut decizia  autoritatilor de ucidere a ovinelor, nu va putea rezista tentatiei de a pastra sapte oi si un berbec, cu care spera sa-si refaca turma. Le inchide in subsolul casei, le aduce mancare pe furis, pentru ca langa fiecare oaie trebuie sa fie si o frunza, sa aiba ce rumega, isi incurajeaza berbecul atunci cand ii da drumul in harem pentru a inmulti din nou turma, precum un suporter echipa favorita.
Insa, cum spune si titlul postarii (titlul filmului in romana), nu este, din fericire, doar un film despre oi, ci si despre oameni, despre relatiile intre ei, despre ceea ce-i poate apropia, despre incapacitatea de comunicare si incapatanarile berbecesti ale celor doi frati si cum aleg sa se alieze in fata nenorocirii comune, atunci cand se vad in fata pericolului de a pierde ce au mai drag pe lume. 
A fost un film interesant, in care imaginile vorbesc mai mult decat cuvintele: chipuri si trupuri brazdate de timp si impovarate de propria solitudine pe de o parte, expresia placida a ovinelor pe de alta. Insa de la un punct ceva devine prea mult, pentru ca am simtit acest film de o ora si jumatate ca pe unul de vreo trei. Se abuzeaza de cadrele ample si pustii, dar si de close-up-uri ale mioritelor, iar daca pentru Gummi, eroul din film, prins de pasiunea sa, poate fi extrem interesant sa stea intr-un colt al incaperii si sa urmareasca berbecul dand tarcoale oilor, de exemplu, pentru mine monta nu este un subiect la fel de fascinant. Inteleg nevoia regizorala de a ne transmite pasiunea personajului, dar eu nu prea am simtit-o pe aceea de a i-o impartasi. Actorii mi-au placut, si secventele de umor negru, din care mi-as fi dorit mai multe, pentru ca aveau potentialul de a implica mai mult spectatorul imun la riturile pastorale. Insa cel mai interesant lucru din film mi s-a parut asocierea cu prejudecatile si conceptiile autohtone. Hrutár este un fel de Miorita islandeza, in care oile sunt cele care trebuie sa moara si isi accepta destinul cu resemnare... ovina.  Ca sa parafrazez din nou putul gandirii, langa oaie poti sa gasesti si un film, langa film poti sa gasesti o oaie? Cautati-o, daca vreti sa vedeti un film desprins din actualitatea fierbinte a simbolurilor nationale. Si daca veti gasi mai degraba o elegie a oii, nu e vina mea :).

miercuri, 31 mai 2017

Petrecerea continua...

Festen (1998)

Faptul ca Jagten a ajuns sa fie nominalizat la Oscarul pentru film strain in 2014, intr-o companie selecta care includea La grande bellezza si The Broken Circle Breakdown (preferatul meu din acea selectie, care ramane unul dintre filmele mele de referinta dintotdeauna) nu a fost o intamplare, ci doar recunoasterea regizorului danez Thomas Vinterberg pe piata cinematografica americana cu un film mai digerabil (adica mai adaptat spectatorului grabit de azi), mai indepartat de Dogma lui von Trier sub semnul careia sta filmul de fata, care obtinea premiul juriului la Cannes. Singurul sau film dogmatic, creat intr-un moment cand Vinterberg se afla inca in cautarea propriei identitati regizorale, Festen poate parea prea riguros stilistic, un manifest ce ilustreaza strict directia lansata alaturi de maestrul sau: fara muzica de fundal, cu camera manevrata manual ce-si urmareste protagonistii prin cadre necautate si neprelucrate, desfasurat aproape in intregime intr-un interior lipsit de artificii scenografice, fara lumini speciale. Insa ceea ce poate reprezenta o pierdere pentru spectatorul actual, antrenat pavlovian in ultima vreme de efecte speciale si cadre CGI, se transforma intr-un castig in plan narativ. 
Punctul de pornire este unul banal, o petrecere de familie, o revedere dupa 10 ani, cu ocazia implinirii unei varste rotunde de catre capul familiei, la un castel unde incep sa se adune diverse rubedenii ce nu s-au mai intalnit de multa vreme. In centru, cei doi fii si fiica acestuia, interpretati de Ulrich Thomsen (Adam din Adams Aebler, nu mai dau linkuri la filme, ca ar fi prea multe, oricum nu le mentionez decat pe cele vazute si despre care am scris pe-aici), Thomas Bo Larsen (prezent si in Jagten) si Paprika Steen (Adams Aebler), marcati de recenta sinucidere a surorii lor. Treptat, pe masura ce petrecerea incepe sa se desfasoare, de sub pojghita ipocrita a ritualului de familie incep sa erupa animozitati, tensiuni, amintiri ale unui trecut deloc roz. 
Vorba lui Tolstoi, toate familiile fericite seamana intre ele (si nu ar exista interes in a le dedica un film), fiecare familie nefericita este nefericita in felul ei. Aici se construieste centrul de interes al filmului, in nefericiri. Pe masura ce sarbatoarea avanseaza, nu este loc de plictiseala, ritmul se accelereaza progresiv, generand o drama cu accente pronuntate de comedie neagra (mult savuratul de mine umor nordic!) izvorate din ironie maladiva, ireverenta si situatii cu tenta suprarealista. Peste mai bine de 10 ani, von Trier avea sa-si plaseze cam in acelasi cadru inceputul din mult mai ingrijitul vizual Melancholia, de data aceasta fiind vorba despre o nunta. Intotdeauna reuniunile de familie sunt un bun moment de declansare a catastrofei...
Atmosfera este aparent senina, cu obisnuitele schimburi de amabilitati ale unor oameni care abia daca se mai cunosc, cu oaia neagra si nazi a familiei, fiul ce s-a simtit mereu neglijat si a dorit sa atraga atentia tatalui, si cel in aparenta normal, senin, cu tendinte depresive pe care le-am putea pune, la inceput, pe seama disparitiei recente a surorii sale gemene, de care era foarte legat nu doar afectiv, dar si prin prisma unei experiente traumatizante comune. Insa tocmai el va declansa, in momentul toasturilor, nebunia, aducand acuzatii grave tatalui, pe care ceilalti se vor stradui sa le mascheze. In mijlocul haosului creat, inteleg ca modul de prezentare ales este singurul posibil, camera actionand ca un martor indiscret al adunarii private, care nu intotdeauna prinde locul cel mai potrivit la masa pentru a avea imaginea de ansamblu. Surprinde franturi, secvente, participa la dinamizarea unui ritm scapat de sub control atunci cand intamplarile trecutului apar la lumina, cand scheletii din dulap se dovedesc a fi nu unul, ci o intreaga armata ce ia cu asalt comesenii nepregatiti. 
Fiecare tentativa de repunere in ordine a situatiei genereaza o noua dezordine, fiecare incercare de acoperire produce o noua descoperire. La sfarsit, orice conventie sociala este distrusa si din musafirii zambitori, pusi la patru ace, care erau cu cateva ore inainte, raman chipuri descompuse, machiaj sters, tinuta de gala este inlocuita cu pijamalele, dar si ele sunt bune pentru un dans de final, un ultim dans inainte de a se trage cortina... 
Recunosc ca filmul m-a hipnotizat. Este o dovada clara ca less is more, ca nu mijloacele tehnice dau valoarea unui film acolo unde exista un scenariu cu ritm, idei clare si bine dozate pe parcursul sau, puse intr-o lumina favorabila si de interpretare.

duminică, 28 mai 2017

Vocea vanzatorului este cea care vinde braga


Orhan Pamuk - O ciudatenie a mintii mele

Aceasta carte este povestea vietii si visarilor unui bragagiu, dar si a vietii unui oras. Sau mai precis, mai bine localizat in spatiu si timp, dupa cum spune subtitlul romanului: "Povestea vietii, a aventurilor, a reveriilor si a prieteniilor bragagiului Mevlut Karatas, precum si un tablou al vietii istanbuleze din perioada 1969-2012, zugravit din perspectiva foarte multor oameni".
Istanbul, in ciuda minunatiilor arhitecturale si a pitorescului exotic, nu ar intra nici intr-un top 20-30 al oraselor pe care vreau sa le vizitez intr-o viata. E ceva in acel amestec haotic de Occident si Orient care imi displace, nu ma indeamna la visare, nu il percep ca pe un punct de interes pe harta perindarilor mele prin lume. In ciuda acestei detasari personale, Pamuk reuseste in fiecare carte sa-l transforme intr-un personaj fascinant, suprapunand peste imaginea actuala acea lentila nostalgica a secolului trecut si invaluindu-l in straturi de magie, un personaj ce nu de putine ori ajunge sa fure prim-planul adevaratilor eroi, sa arunce firul narativ intr-un colt al cartii, ca pe ceva neesential si pasabil, chiar si atunci cand vorbim despre saga unei familii ce se intinde pe mai bine de cincizeci de ani. S-a intamplat cu Muzeul inocentei, se intampla si acum, cu cartea de fata. Si similitudinile cu titlul mentionat nu se opresc aici, tin si de o plasare care, in mare, acopera cam aceeasi epoca, si de detaliile prin care vedem metamorfoza unui oras, de o anumita curgere melancolica a actiunii, secundara din punctul meu de vedere, ce scoate la lumina obiceiuri uitate si meserii disparute.
Istoria vietii lui Mevlut incepe in momentul cand isi fura viitoarea sotie, pentru a constata ca de fapt cea rapita in toiul noptii era sora mai uratica si mai mare a celei dorite, continua cu o zi din anul 1994, momentul hotararii radicale de a-si parasi meseria practicata timp de peste 20 de ani, apoi cu anii de formare, mai intai la scoala si apoi ca vanzator ambulant pe strazile orasului, cu casatoria si aparitia celor doua fiice... Mevlut este un om simplu. A fost tanar, matur, a trait, a iubit, a devenit parinte si apoi bunic, a cunoscut singuratatea si suferinta.
Dar mai mult decat biografia unui personaj, cartea este biografia unui oras. Si peste el a trecut timpul, ca si peste personaj, unele meserii au disparut, pe terenurile pe care oricine dorea isi putea improviza in anii '60 o locuinta au crescut cartiere noi, tulburarile politice si aversiunile sociale l-au marcat (si continua sa o faca, din pacate), asa cum si in cadrul unei familii ajung sa mocneasca sau sa izbucneasca dusmanii, sa fie macinata, divizata, destramata de convingeri opuse. Este un drum pe care il parcurgem in paralel, al omului si al orasului deopotriva, intr-o carte ce penduleaza intre realism (locuri, evenimente, mediu), o viziune romantica, melancolica si una umanista, ce se apleaca asupra categoriilor sociale pe care astazi le-am numi "defavorizate", cei care au plecat din satul lor sperand sa prospere la oras dar nu au ajuns niciodata sa o faca. Mevlut a practicat multe meserii de-a lungul vietii, a intalnit oameni asemenea lui, unii s-au implinit social, altii s-au intors in satul natal cu iluziile spulberate.
Insa cel mai mult am admirat si aici la Pamuk capacitatea de a construi  in nuante si straturi, de a crea centre de interes pe mai multe niveluri, ce au ca rezultat un roman dens, in care fiecare poate gasi ceva care sa-l captiveze.
Primul plan ar fi acela al actiunii propriu-zise, cel mai putin reusit in viziunea mea. Pe alocuri face cartea sa treneze, reluand acelasi episod din perspectiva mai multor personaje, fara sa-i aduca nimic in plus palierului mentionat (spre deosebire de Ma numesc Rosu, unde foloseste aceeasi tehnica).  Sunt prea multi, prea neinteresanti, cu un discurs destul de similar. Asistam la expunerea gandurilor celorlalti (veri, tata, unchi si matusa, (viitoarea) sotie si surorile ei) legate de Mevlut, eroul principal, insa nu se creeaza o perspectiva cu adevarat diferita.
Dar nu aici, in combinatia clasico-postmoderna isi arata Pamuk talentul de scriitor, ci pe celelalte paliere, acolo unde  isi exprima iubirea pentru oras si empatia cu sexul asuprit (ala zis frumos, al carui reprezentante capata glas) si cu "talpa tarii", unde isi tintuieste eroii intr-un context istoric, in acea atmosfera unica, pe care o alcatuieste si prin vocea personajelor. Ele primesc un rol si o perspectiva de impact nu cand dau glas maruntelor intamplari de zi cu zi, ci cand rostesc reflectii despre realitatea inconjuratoare. Este cazul Vedihei, cumnata lui Mevlut, o prezenta destul de stearsa pana in momentul monologului interogativ de la pagina 470. Multele sale intrebari incep cu "Oare e drept...?" si exprima pozitia femeii in societatea turca cu o intelegere rara pentru un autor barbat, si turc pe deasupra. Este de remarcat si perspectiva aleasa: daca fiecare personaj secundar se exprima la persoana I, pasajele dedicate lui Mevlut raman la persoana a III-a, ca o privire exterioara asupra lumii, pentru a accentua si mai mult acea detasare, senzatia de stinghereala, de inadecvare si instrainare ce l-a insotit de-a lungul vietii pe el, dezradacinatul venit in marele oras pentru a vinde pilaf, iaurt, braga, inghetata.
Citind cartea, nu cititm doar romanul vietii unei familii, ci si un roman demografic, politic, economic al Istanbulului, in care loviturile de stat dicteaza ritmul vietii cotidiene si religia creeza situatii duplicitare, preceptele venind in contradictie cu practica. Poate ca subiectul propriu-zis e secundar (in afara de Ma numesc Rosu nu stiu daca este vreo carte a sa care sa ma fi captivat si din punctul de vedere al temei), insa e doar usa prin care intri in bragageria lui Pamuk. Iar cand asculti cum vocea vanzatorului te invaluie cald, stii ca braga-i buna!

joi, 25 mai 2017

Skrik

Lisa Strømme - Fata cu fragi 


Am o nelamurire: cum se numeste tabloul lui Munch in limba romana? "Strigatul"? "Tipatul"? Cautarile pe net imi dau un numar relativ egal pentru cele doua variante.  Iar faptul ca poate voi avea la vara sansa sa vad varianta originala daca nu e plecata la plimbare, prin vreo expozitie, nu o sa-mi raspunda. Skrik ramane pana atunci, nearticulat, desi cuvantul are in limba noastra mai degraba rezonanta unui nume de animal de companie :).
Nu puteam sa ratez cartea asta, nu numai pentru ca-l are ca personaj pe unul dintre pictorii mei preferati, ci si pentru ca isi plaseaza actiunea in Åsgårdstrand, un sat de pescari din golful Oslo, un loc care pentru Norvegia inseamna cam ce insemna Auvers-sur-Oise pentru Franta, centru efervescent de creatie, locul unde in fiecare vara se aduna din capitala ce inca nu devenise Oslo lumea boema a sfarsitului de secol 19 pentru a-si regasi inspiratia.
Johanne, personajul-narator al romanului de fata, in ciuda conditiei sale modeste, este o mica vedeta locala. Copila culegatoare de fragi a fost deja imortalizata pe panza de unul dintre pictorii celebri ai Norvegiei, Heyerdahl, ce-si petrece si el vara la Åsgårdstrand. Nu il cunosteam, dar cum dau de o carte ce imbina fictiunea cu realitatea dau fuga sa vad despre ce e vorba. Si am gasit-o pe cea careia autoarea ii da nume infatisata asa :


Johanne are, la momentul cand o intalnim, aproape 17 ani si mama ei hotaraste ca ar fi cazul sa inceapa sa-si castige singura existenta, in ciuda fascinatiei pe care o manifesta pentru pictura si pentru un temporar chirias al unei case din zona, cel poreclit de localnici "Pacatosul", din cauza tablourilor sumbre a caror vedere se crede ca ar provoca nebunie, Edvard Munch. Si autoarea chiar marseaza din plin pe aceasta ipoteza, dupa cum se va vedea pe parcurs. Trimisa de mama in slujba unei familii instarite din capitala ce-si petrecea vara in apropiere, se imprieteneste cu fiica cea mica, Tullik. Intr-o epoca in care segregarea claselor sociale era bine inradacinata, prietenia celor doua fete de aceeasi varsta, unite si mai mult de personalitatea si pictura lui Munch, o prietenie bazata pe complicitatea cu care isi construiesc un spatiu al libertatii intr-o lume a constrangerilor, evolueaza in paralel cu aventura pe care Tullik o are cu pictorul. Noi o citim dintr-o perspectiva externa, a martorului-complice, Johanne, ce mai atenueaza putin din tonul dulceag-romantios pe care il capata cartea de pe la jumatate incolo, cu toate ca si ea isi traieste in paralel cu povestea de dragoste protagonista propria-i idila.
La inceput, volumul este ca o panza goala, il deschizi si pe el  incep sa-si faca loc culori, sa prinda atmosfera: rosu pasional, albastru, stacojiu, galben, rubiniu... Se contureaza lumini si umbre, ca si cum ar fi alcatuite de penelul unui pictor, se construieste din suprapuneri si amalgamuri ce ajung pana la urma sa formeze exact paleta strigatului mut lasat posteritatii de Munch. Insa e ca si cum cineva ar veni dupa aceea si ar spune ca parca-s prea sterse culorile "Strigatului", hai sa adaugam un pic de... roz melodramatic. Intentia si ideea de a inventa o poveste a unui tablou mi-au placut: de la titlurile capitolelor pana la motto-urile extrase din Teoria culorilor lui Goethe (chiar daca nu au relevanta pentru capitolele respective si au o perspectiva mai mult stiintifica, optica, decat artistica),  continuand cu munca de cercetare (detalii privind tehnica de pregatire a panzei in epoca, un pic de simbolism al culorilor), Lisa Strømme dovedeste pasiune si dedicatie pentru subiectul ales.
Admit, este un roman care poate trezi curiozitatea celor care nu cunosc opera lui Munch, pentru care Sirena sau Sarutul (intre noi fie vorba, prefer sarutul intunecat al lui Munch celui mult mai celebru si plin de floricele al lui Klimt) sunt complet straine. Si asta ma bucura. Inteleg si resorturile ce o imping pe autoare sa transforme iubirea in obsesie, insa nu inteleg de ce intreaga cartea devine o lamentatie continua si, de pe la jumatate, cam toate replicile lui Tullik suna ca incantatia unei adolescente ce smulge petale de margarete: "Ma iubeste? Nu ma iubeste! Ba ma iubeste! Ba nu, o iubeste pe sor'mea..." Care sora se contureaza mai interesanta, mai nuantata, desi este foarte putin prezenta. De altfel, scriitoarea marturiseste la sfarsitul cartii ca unul dintre punctele principale de interes in munca sa de documentare a reprezentat-o descoperirea ca Munch a fost implicat in relatii sentimentale cu doua surori. Asa ca motivatiile transforma romanul nu in ceea ce mi-ar fi placut sa citesc, o carte dedicata unui pictor, unei epoci, unei atmosfere, ci intr-un siropel romantios. Poate ca, dupa cum s-a intamplat si in cazul familiei Fitzgerald, sunt prea into him si consider ca modul in care il infatiseaza autoarea ii face o nedreptate: pictorul din carte este un egoist ce-si vede iubita (ma rog, asa se considera ea cu mintea de pustoaica exaltata asaltata de hormoni) ca pe o muza, nu ca pe o posibila partenera de viata. O foloseste pentru a-si gasi inspiratia, dar si ei ce-i mai place sa fie folosita si cum mai fuge pe capul lui, are sau nu omul chef, ori de cate ori are ocazia! Imaginea lui Munch se construieste din perspectiva unei minti dezechilibrate, lipsita de subtilitate, macinata de o pasiune-obsesie, si oricat ar incerca s-o contrabalanseze personajul-martor, Johanne, tot mi s-a parut ca sufera de exces si n-am putut sa o diger prea bine.
Da, este o carte pe care am citit-o repede si usor, m-am bucurat de o anumita atmosfera, aceea a unei tari in care vanturile reci ale iernii se scurg catre cele cateva saptamani de vara pentru a face loc repede ploilor parca nesfarsite, cu natura ei si cu scenele de viata de zi cu zi a locuitorilor epocii. Dar nu nu mi-au placut personajele, nici dialogurile, nici faptul ca devine repetitiva, obsedanta, reluand iar si iar detaliile unei nebunii previzibile din primele momente ale aparitiei lui Tullik. Cred ca este genul de carte care, atunci cand o termin, imi provoaca un strigat de frustrare. Si nu e deloc o manifestare a influentei malefice a tabloului, ci doar intuitia ca, avand in vedere materialul de pornire, putea sa iasa mult mai bine.

vineri, 19 mai 2017

Poezia intra in vis...


Roberto Bolaño- Cainii romantici

Mi-am promis ca nu voi scrie niciodata despre un volum de poezie. Mi se pare ceva prea personal, prea intim, prea greu de transpus intr-un fel care sa-i implice si pe ceilalti, pe cei straini de trairea interioara a celui care o scrie. Poezia nu este interpretare, ci simtire. Daca ar fi dupa mine, probabil ca poezia nici nu ar trebui sa existe pe hartie, doar sa fie gandita de poet si traita ca o senzatie interiorizata. Dar e bine ca exista poeti, e bine ca-i putem citi, e rau insa ca din timpul scolii ni se inoculeaza oarecum o aversiune fata de ea, prin disecarea rece si lucida cu un bisturiu al carui varf este construit din obsedanta intrebare "ce a vrut sa spuna poetul?", scotocind dupa figuri de stil, idei si procedee intr-un trup indecent dezgolit din care sufletul, poezia in sine, a plecat demult. 
Nu voi scrie despe poezie si nu simt ca-mi incalc acum acest principiu. Nu cu Bolaño, a carui opera este o permanenta curgere a poeziei in proza si a prozei in poezie. Nu am perceput cartea de fata, minunat tradusa de Marin Malaicu-Hondrari, ca pe un volum de versuri, ci ca pe o continuare fireasca a tuturor cartilor autorului chilian pe care le-am citit, ca o prelungire a visului fara iluzii in care isi poarta de fiecare data cititorii, o alta forma de expunere a unei biografii ce incepe cu: 
"Pe atunci aveam douazeci de ani 
si eram nebun. 
Pierdusem o tara 
dar castigasem un vis." 
Este acea biografie in care golul din suflet se populeaza cu excese, cu vise, cu iubiri, cu compasiune, cu disperare, cu tineri ce "si-au lipit obrazul de cel al mortii", cu cei parasiti si damnati, al caror strigat il transpune atat de pregnant in fiecare volum, cu cei saraci, vagabonzi, poeti, detectivi salbatici si caini romantici, prostituate, muze, pictori, adolescenti idealisti carora aspiratiile le sunt curmate brusc. Poezia este curaj, solidaritate, dar si disperare, este modul prin care Bolaño intelege sa le aduca tuturor acestora un omagiu, sa-i faca sa mai traiasca putin, macar atata timp cat privirea fugara a cititorului va zabovi asupra randurilor, sa-i pastreze in sufletul lui mare, intr-o inima "distrusa, dar vie, murdara, prost imbracata si plina de iubire". 
Personajele din proza isi continua traiectoria afectiva pe care le-o impune imaginatia scriitorului, migreaza in poezie. Sau poate a fost invers, la inceput a fost doar un vers si apoi s-a transformat in roman. Cronologia nu e atat de importanta cand totul e o curgere continua ce m-a absorbit fara rezerve. Mi-au scapat unele din referintele culturale expuse, nu m-am oprit sa le verific, nu am vrut sa ies din vis, am preferat sa privesc personaje pe care nu le stiam, reale sau imaginare, prin filtrul sensibilitatii poetului, sa ramana definite numai de acele cuvinte prin care le evoca. Am intrezarit secvente familiare, din alte vise, imaginea lui Mario Santiago / Ulises Lima, alaturi de care a urmarit "un vis imposibil de numit, / Inclasificabil, visul tineretii noastre,  tinuturile prin care am calatorit alaturi de Bolaño in 2666, "pe pamanturile de la granita imbibate de sange si de cuvinte mincinoase" din "Mexicul singuratatilor si-al amintirilor".
Bolaño nu scrie poezii, ci traseaza parcursul unei initieri pline de simboluri in biografia personala, traita cu intensitatea afectiva izvorata din sensibilitatea poetica, al unui ritual ce are in el ceva dureros si magic in acelasi timp, conducandu-ne in mijlocul noptii omenirii, pas cu pas. Recreeaza istoria deplangandu-i vestigiile, materiale sau umane, "Inaintand lent prin vis, in timp ce nava/ Lasa dare de foc in ignoranta fratilor mei/ Si in inocenta lor.", constient ca memoria si iubirea sunt  forme de salvare sau, cand nu este loc pentru ea, cel putin de atenuare a cosmarului.