Plimbari in epoca pandemiei pre-electorale 4

Drumeţii şi excursii în Munţii Pădurea Craiului - 2

Ca nişte drumeţi de acum experimentaţi, facem jumătatea de oră din parcarea de la Vadu Crişului până la cabană în vreo 15-20 de minute, traversăm podul, fără a ne mai abate pe la peşteră şi pe la cascadă, şi pornim pe versantul drept, pe lângă halta de care povesteam în episodul trecut. 

Traseul ne poartă, inevitabil, de-a lungul căii ferate, pe lângă o mică scorbură, numită pretenţios Peştera Podireu, o baltă lângă peretele muntelui, denumită la fel de pretenţios Tăul fără fund, mai degrabă l-aş numi Balta ascunsă, pentru că vegetaţia densă de pe margine ne lasă doar să-l întrezărim şi oricum nu întruneşte deloc criteriile de fotogenie, arătând ca o baltă stătută formată de ploi. Continuăm şi constatăm că, în orice direcţie am lua-o, trebuie să trecem printr-un tunel. Toate simţurile sunt alerte, trebuie să vezi ca un tren, să simţi ca un tren, să gândeşti ca un tren şi mai ales să asculţi glasul roţilor de tren, pentru că nu vrei să te întâlneşti cu creatura de fier pufnind fioros taman în tunel, unde nu e prea mult spaţiu de dat din calea ei.  

Se dovedeşte după ce ieşim şi respirăm uşuraţi că am ajuns exact pe malul opus al reşedinţei noastre de la Şuncuiuş, mult mai aproape de Vadu Crişului decât lăsa să se întrevadă drumul ocolit pe şosea. Bâjbâim puţin, ne dăm seama că am ratat ieşirea de pe calea ferată, că ar fi trebuit la un moment dat să urcăm spre munte, că m-am crezut tren mai mult decât era cazul, dar ne bucurăm să vedem pe lângă tunel o potecă ce coboară în pădure, ocolindu-l. Nu aş mai fi vrut încă o trecere prin măruntaiele întunecoase ale muntelui. Şi bine facem, fiindcă prin pădure găsim la un moment dat şi o hartă a traseului, care ne lămureşte cam pe unde ar fi ieşirea noastră de pe şine (sau deraierea, dacă tot mă cred tren).  

La ieşirea din pădure, când să traversăm calea ferată, ne întâlnim şi cu inamicul, dar se află la o distanţă suficientă pentru a-l saluta relaxaţi:

 De data asta găsim şi marcajul, pus - complet contraintuitiv - pe traversele şinelor de tren. Sau este în logica trenului, eşti tren, urmăreşte marcajele de pe linie, nu căsca gura la stânci sau copaci!

Începem să urcăm şi defileul ni se deschide în cale. Ratăm peştera Casa Zmăului (zmău şiret, s-a ascuns bine!), dar belvederea de la Peretele Zânelor este atât de impresionantă că nu prea îndrăznim să ne apropiem de margine, mai ales că observ o fisură în stâncă şi faptul că alţii care au făcut-o nu au sfârşit prea bine.

 

După ce am mai urcat o vreme printr-o zonă de pajişti, livezi şi stânci, ajungem din nou în pădure, la belvederea Peştera Roşie. De aici se vede hala albă care urma să fie capătul traseului şi podul peste Criş ce duce în parcarea unde ne aşteaptă casa mobila. 

 Pare aproape, dar am ocolit vreo trei-patru culmi în vreo 2-3 ore până să ajungem la ea. 

Mai coborâm şi ajungem în spatele halei, de unde drumul forestier mai continuă puţin până la Peştera Podireu, pe care nu pierd ocazia de a o explora. Mi-a plăcut faptul că era îngustă, ca o crevasă, în rest era şi ea destul de simpluţă şi cu aceiaşi ţânţari de peşteră pe care i-am întâlnit cam prin toate. Traversăm Crişul şi ne întoarcem la parcare.

Cam devreme pentru a ne retrage la bază, aşa că pornim spre Roşia, localitatea unde se află Peştera cu Cristale din Mina Farcu (pentru ca nu mă satur niciodată de peşteri). Se pare că este singurul loc din ţară unde se pot vedea cristale fără să fii speolog. La început, la sfârşitul secolului XIX, a fost o simplă mină de unde se extrăgea bauxita, prelucrată apoi la Combinatul de aluminiu de la Slatina. În prima parte, străbatem galeriile de mină 

 şi vedem un mic muzeu al mineritului. 

Prin anii '50-'60 ai secolului trecut, tot săpând, minerii au descoperit această peşteră, ca o geodă în munte, cu formaţiuni cristaline. Păcat că, din motive de covid ni s-a spus, oferta noastră specială de vizitare a inclus jumătate de peşteră la preţ întreg... 

 Şi am înţeles că, evident, jumătatea nevăzută conţinea cristalele mai mari şi mai frumoase. Motivul real nu l-am înţeles, mai ales că gradul de protecţie de aici era mult mai mare decât la Vadu Crişului. Purtam măşti, la coborârea de pe scară era instalat un recipient cu dezinfectant...

Dar asta e, ne mulţumim cu ce am putut vedea şi mergem mai departe. 

La ieşire, pe pereţii minei, găsim o formă de viaţă, chiar dacă una primitivă:

 

  Auzisem că tot prin zonă se află unele din cele mai impresionante chei din Apuseni, Cheile Lazuri. Hai să le vedem, cică ar avea vreo 5 km. 

 Toate bune şi frumoase, pornim pe traseu, unii dintre noi cu mai multă tragere de inimă, alţii cu mai puţină, că se cam făcuse ora de foame şi începuseră să mârâie. Nu facem nici 200 de metri, când ne întâlnim cu monstrul, ca nu putea sa fie o haita de caini cu un mascul alfa cu care sa negociez ca omu' cu cainele:

 Unuia i-e frică, celălat nu face vreun efort de a se da salvator (poate că i-a fost şi lui cam frică de bestie, dar n-a vrut să recunoască :D), aşa că ne întoarcem la intrarea în chei şi eşuăm cuminţi la păstrăvăria locală. Măcar păstrăvii au fost mari şi buni-buni, cu mămăligă, brânză presărată pe deasupra şi mujdei. Şi cel puţin nu ne-am dus degeaba până în Cheile... Vacii, aşa să le rămână numele!

 Şi înapoi la bază, la Şuncuiuş. Remarc (fără legătură cu alegerile, o să ajungem şi acolo data viitoare) că ziua respectivă pare să fi fost în Apuseni ziua balotajului... sau a balotării. În toată zona, tractoarele strângeau baloţii de fân de pe câmp.

Că tot am trecut peste ele de vreo trei ori, în drumurile la şi dinspre Şuncuiuş, aş vrea să amintesc şi Dealurile Damişului. Sunt nişte dealuri calcaroase, cu doline şi lapiezuri care, deşi nu depăşesc 900 şi ceva de metri altitudine, au vegetaţie alpină, predominant formată din conifere, păşuni asemănătoare celor din zonele muntoase mai inalte şi o mulţime de stâne. Au multe pâraie şi lacuri temporare, care seacă periodic şi îşi recapătă apele după ploaie. Cam aşa arată zona:

O turmă de antilope locale, că tot a fost ziua în care mi-au încurcat planurile:): 

 Antilope la adăpat:

 Şi zebra, dar i-au fost spălate dungile: 

De mâine, ne mutăm spre nord, într-o zi de tranziţie care arată cam aşa: 

Plimbari in epoca pandemiei pre-electorale 3

Drumeţii şi excursii în Munţii Pădurea Craiului - 1

Peştera Ungurul Mare este una foarte organizată, cu intrări la ore fixe, numai cu ghid, aşa că am preferat să o evităm, mai ales că partea cea mai spectaculoasă a ei pare să fie intrarea, interiorul fiind lipsit de formaţiunile calcaroase obişnuite. Ne-am îndreptat în schimb spre Peştera Moanei, ceva mai greu accesibilă celor care nu sunt interesaţi de mişcare şi plimbări prin natură, de explorat pe cont propriu. După ce traversăm Crişul Repede pe un podeţ 

pornim la o plimbare plăcută de 2-3 ore prin Cheile Mişidului, pe un traseu presupus a fi de cicloturism. Cred că cineva a vrut să le facă o farsă bieţilor ciclişti, chiar încercam să-mi închipui cum ar străbate poteca şerpuind de pe o parte pe cealalta a apei, pe busteni sau printre pietre, cu bicicleta în spinare. 

Nu ştiu dacă traseul a văzut vreo roată de bicicletă pe el, dar mi-a dat impresia a fi numit "de cicloturism" doar aşa, pentru că dă bine să se spună că există, pentru a primi nişte fonduri, pentru a justifica nişte bani. În schimb, ca drumeţie de vreo 4 ore în total, a fost plăcut. Lăsând acest amănunt deoparte, zona este destul de bine dezvoltata turistic, exista o mulţime de alte drumuri pe care chiar se poate pedala, trasee de alergare, se pot face plimbări cu caiacul pe Cris, rafting, se pare ca este chiar si traseu de via ferrata, dar sunt activităţi care necesită o programare prealabilă, iar eu nu prind prea multe rădăcini într-un loc. Revenind la poteca mea, ea  iese din padure,  apoi traversează fâneţele şi livezile celor din cătunul aflat pe un vârf de deal

 şi ajunge la peştera pe care am putut-o explora aşa cum îmi place mie, cu lanterna proprie, fără ghid. 

Din cei 1170 de metri, cam o treime se poate vizita pe cont propriu, probabil şi pentru că am prins o vreme destul de uscată. Partea de jos, asemănătoare tufului, deşi pare alunecoasă, este poroasă şi foarte aderentă, plimbarea prin peşteră a fost plăcută şi comodă. Acolo unde drumul se înfunda, era o cascadă micuţă, care probabil când plouă umple peştera şi o face mai puţin practicabilă, dar am avut noroc. 

 

A doua zi, pornim spre Vadu Crişului, punctul de plecare al traseelor din următoarele două zile, circuitul malului stâng şi al malului drept. Defileul format de Criş este îngust şi spectaculos. Pe alocuri, in zonele posibil mai alunecoase dupa ploaie, poteca este amenajata cu lanturi de fier. Râul este de obicei prietenos (spre seara se mai tulbura si se umfla), îmbie la baie, dar şi la diverse forme de plutire, cu caiac, canoe, saltea şi orice altceva te poate duce pe apă dintr-un loc în altul, fără motor din fericire.

Dar noi nu lenevim pe malul apei, ci pornim pe malul stâng prin defileu, mai întâi spre Peştera Vadu Crişului.

După mai puţin de o jumătate de oră de mers prin pădure, timp în care poteca urca uşor, lăsând tot mai jos râul, ajungem la ceea ce a fost cândva Cabana Vadu Crişului.  

Există chiar şi o haltă de tren acolo (şi ea pare în paragină, deşi am înţeles că ar mai opri personale) şi un pod mare, de beton, peste Criş. Mai mult ca sigur că a cunoscut o perioadă de glorie, însă acum sunt doar vestigii ale timpurilor de prosperitate turistica. Doar natura a rămas la fel de frumoasă, ea nu rugineşte, nu cade în paragină, chiar se bucura dacă este lăsată nealterată de invazia umană. 

Peştera Vadu Crişului mi-a dat ceva emoţii în privinţa siguranţei, de când ni s-a spus că umiditatea mare din interior face inutil purtatul măştii, asa ca am incercat sa pastram cat de cat o distanta fata de grupul destul de numeros, ceea ce nu prea faceau ceilalti. Peştera, amenajată cu scări şi balustrade, a fost a doua din ţară electrificată. E străbătută de un pârâu curat şi limpede, acelaşi care ia naştere pe platoul de la Zece Hotare şi trece şi prin Peştera Bătrânului (la care nu am ajuns de data asta) şi poate prin multe altele, dupa cum se banuieste, nedescoperite încă. Se pare că a fost un pârâu foarte ocupat să creeze minuni ale naturii, din care se cunosc două peşteri mari şi cascada prin care se varsă în Criş. Vadu Crişului e o peşteră înaltă, cu vreo trei galerii, din care una e accesibila doar pentru cercetari paleontologice, pe trei niveluri. Parterul şi primul sunt vizitabile fără echipament, cu ghid, care ne arata o mulţime de formaţiuni calcaroase si-mi confirma lipsa de imaginatie in denumirea lor (cam fiecare pestera trebuie sa aiba un altar, o orga si alte de-astea). Temperatura e constantă, de 10 grade. 

Şi dacă bălăceala în pârâul din peşteră, care formează şi un lăcuşor, nu e de ajuns, la ieşire avem ocazia unei băi la cascadă, numită - cum altfel? - Cascada Vadu Crişului. 

 Însă e doar începutul traseului circuitului malului stâng.Salut cu o poza flora locala 

si pe plutitorii in caiace 

şi începem să urcăm destul de pronunţat prin pădurea de foioase, până când o primă panoramă ni se deschide în faţă, cea de pe Peretele Melcului: 

Este locul de unde se vede toată valea, putem privi spre circuitul malului drept, pe care aveam să-l parcurgem în ziua următoare, vedem tunelul de tren, linia, se întrezăresc până şi podul şi un pic din cabana în ruine. După ce mai urcăm puţin, drumul continuă pe creastă, pe o curbă de nivel împădurită, pentru a începe apoi să coboare pe muchia altei creste, printr-un horn, de unde se deschide al doilea punct de belvedere, La Terase. În poza de mai sus, Terasele sunt peretele din planul îndepărtat, partea stângă. În cea care urmează, Peretele Melcului, de unde a fost făcută prima poză, este cel din planul îndepărtat - pata gri împădurită.

 Coborâm prin hornul stâncos 

şi intrăm în zona peşterilor Devenţ (I-III). Prima văzută, cea cu numărul III, este şi cea mai lungă, mai explorabilă, dar lipsită de formaţiuni spectaculoase şi nu la fel de interesantă ca Moana. Celelalte două sunt peşteri de mici dimensiuni, ce par să se înfunde destul de repede. 

Până să ajungem la cea de-a patra peşteră şi ultima a traseului, găsim o formaţiune spectaculoasă, neinclusă în descrierea traseului si nenumita, o boltă formată de bucăţi de stânci prăbuşite ce par să se îmbrăţişeze întru eternitate..  

 La final, mai trecem pe la Peştera Caprei, destul de micuţă şi alunecoasă. 

 Când spun despre o peşteră că e mică, mă refer la partea accesibilă fără a merge de-a buşilea şi nu ştiu dacă dincolo de locul unde pot ajunge nu s-o deschide vreo sală spectaculoasă sau un labirint plin de minuni cristaline sau calcaroase. Asta e frustrarea mea privind lipsa echipamentului speologic, că nu o să ştiu niciodată ce am pierdut, ce se ascunde în străfundurile munţilor care mă atrag ca pe... lilieci. Şi da, am văzut lilieci cam prin fiecare peşteră în care am intrat. Şi o specie mai ciudată de ţânţari, nu obişnuiţii vampiri turistici, ci unii destul de măricei, care stăteau grămezi pe pereţii reci şi umezi ai peşterilor.

Nu am pus mai multe poze de interior, e cam complicat cu lumina frontalei.

Ne întoarcem la Şuncuiuş unde descoperim, vorba unei cărţi (şi a filmului) că there is no country for old men, poate am îmbătrânit şi nu mai ştim să apreciem distracţia, pentru că pare imposibil să ajungi într-un loc din ţara asta unde nu eşti complet singur şi să nu încerce cineva măcar un pic să te culturalizeze muzical, cu gusturile sale de obicei lamentabile, să nu reducă la tăcere trilurile, eventual cu două muzici încrucişate, din direcţii diferite. Noroc că erau mai departe si au terminat destul de repede, au fost destul de cuminti, dar doza de poluare fonică este inevitabilă dacă nu te ascunzi suficient de bine în natură.

Plimbari in epoca pandemiei pre-electorale 2

Prin Apuseni, până la Şuncuiuşul lăudat... 

 

Continuăm spre partea de Apuseni formată de Munţii Pădurea Craiului, pe care nu prea o călcasem până acum. Imaginilor văii Arieşului, pe care am mai cutreierat-o, îi iau locul cele de pe Valea Crişului, la fel de spectaculoase în acea zi senină când cele câteva pufoşenii noroase aduceau şi mai mult farmec peisajului.  

Şoseaua de la Câmpeni până la Beiuş este o încântare, mai ales că are ceea ce nu prea am văzut prin alte locuri din ţară, UN punct de belvedere amenajat (cu panorama de mai sus). Unul singur deocamdată, dar e un început spre un turism rutier civilizat, aşa cum am văzut prin alte locuri, cu hartă mare şi informaţii despre zonă. Ar fi putut exista mai multe, mai ales că respectivul punct prezenta un singur aspect legat de relieful zonei, mai rămân atâtea de povestit. Educaţia în spiritul respectului şi dragostei pentru natură se face şi prin înţelegerea a ceea ce vezi, fie că e vorba de floră, faună, formaţiuni geologice, lacuri, marcarea traseelor sau informaţii ecologice. Nu strică să le amintim des semenilor mai puţin civilizaţi în câţi ani dispar sticla de plastic pe care o aruncă nepăsători la marginea potecii sau ambalajul de ciocolată care, lăsat de alţii, le cam strică pozele de Instagram.

De la Beiuş intrăm spre ceea ce avea să fie în următoarele zile cartierul nostru general, două drumuri judeţene cu diverse variante şi dantelării comunale, ce ne-au făcut uneori să ne întrebăm "De ce? De ce am pornit pe acest DC fără milă pentru ambreiajul şi suspensiile bietei noastre case?". Iar răspunsul e simplu: ca să vedem locuri frumoase, interesante, nemaivăzute.

Primul dintre ele, lacul Vida. Pe lângă frumuseţea naturală a lui, sporită de faptul că îşi schimbă culorile în funcţie de anotimp şi de cum cade lumina, căpătând nuanţele copacilor din jur (acum, in miez de vara, era verzui, toamna devine rosiatic)

lacul mai are o particularitate, ceva ce a făcut ca intervenţia umană să-l transforme într-un peisaj şi mai interesant (cum nu se întâmplă prea des în natură): un sifon, un baraj în formă de pâlnie care-i reglează debitul, preluând apa în perioadele ploioase. E un lac-chiuveta!

După ce îi dăm ocol prin pădure, admirându-l pe toate părţile şi constatând că la capătul celălalt, mai puţin fotografiat şi cunoscut, se ascunde o poieniţă frumoasă, numai bună de petrecut ceva timp la marginea pădurii,   

ne hotărâm să rămânem peste noapte pe malul lui, dar "ospitalitatea" localnicilor, care nu puteau să facă baie în apropiere decât în acorduri de manele si spargand seminte, ne schimbă ideile şi nu mai ştim cum să fugim mai repede. Când atracţia locurilor păleşte în faţa prezenţei umane şi ciripitul naturii este acoperit de acordurile plângăcioase ale boxelor maşinii date nesimţit de tare, îţi vine să repeţi pentru a mia oară vechiul clişeu: "România e frumoasă, păcat că-i locuită!"

Şi acelaşi lucru ne-a venit să spunem când am ajuns la Şuncuiuş, unde nu manelele ne-au cam stricat cheful, ci individul cu gipanul care se plimba de colo-colo, vrând să le arate tuturor ce "jmecher" e el. Nu rezist prea mult în "civilizaţie", mai ales când asta înseamnă gălăgie, umbreluţe de soare şi hamacuri pe plaja naturală, aglomeraţie, un pom prea lăudat la care cei din zonă vin zilnic cu sacul, aşa că atunci când ajungi pentru prima dată să-i vezi fructele constaţi că e plin cu oameni veniţi să le culeagă. Sau, cum zice o altă vorbă din popor, poate nu mai reuşesc eu să văd pădurea de uscături. Aşa că plaja cea vestită şi amenajată nu mi-a atras privirea nici măcar pentru o poză, am fotografiat în schimb intrarea spre peştera "Ungurul Mare", lângă care se afla un perete asemănător cu cel al plajei amenajate, cu ceva mai puţină lume in jur. 

Am fi vrut să vizităm peştera, dar a doua zi am avut neplăcuta surpriză de a ni se spune că locul unde campasem, un loc oficial de camping de altfel, unde nu exista vreun indicator de campare interzisă pentru rulote/autorulote sau vanuri, cum e bordeiul nostru nepretentios, ne era interzis, că numai corturile aveau voie. Cam neprietenoasă abordare, dar românii se pare ca nu s-au obişnuit încă şi cu această formă de turism, diferită de tradiţionalele cazări sau corturi. Şi nu le înţeleg reticenţa de a nu putea să stai acolo unde stă un cort, care de multe ori are o amprentă mai mare decât urmele de roţi de maşină, nici pe aceea de a le călca iarba. Dacă în parcurile de pe afară văd că oamenii sunt încurajaţi să se aşeze la picnic, la noi iarba (şi nu vorbesc de aia de fumat) pare o comoară naţională bine protejată, pe care nu are voie să o atingă piciorul vulgului, un bun preţios, de muzeu. Oameni buni, iarba creşte şi se regenerează, nu e nevoie să o păziţi atât şi nici, cum se întâmplă la mine în sector (sectorul cu metrou nou :)), să creaţi în jurul ei adevărate puşcării, să puneţi metri de garduri la fiecare petecuţ, pentru ca doar asfaltul fierbinte sau inundat de aspersoare să ne rămână din parcuri. Dar asta e o altă poveste, legată de "amenajarea" parcurilor şi de spălări de bani şi de afaceri bazate probabil pe prietenii si pe cele vreo 10 firme aparute doar pentru a incheia contracte cu primaria sectorului... o poveste urata, care nu face obiectul vacantei mele. 

Oricum, locul unde campasem nu era cine ştie ce, prea aproape de drumul prăfuit pe care mişunau maşini tot timpul şi de tomberoanele din care se revărsau gunoaie. Şi chiar nu este sindromul vulpii care nu ajunge la struguri, pentru că am găsit struguri mai dulci. Ceva mai departe, la marginea Şuncuiuşului, într-un loc mai puţin umblat, mai pentru cunoscători sau exploratori din intamplare, ca noi, am descoperit o poiană unde nimeni nu îţi spunea că nu ai voie să stai pe iarbă, unde peisajul este şi mai frumos, tot pe malul Crişului Repede, dar într-o zonă cu pereţi înalţi şi spectaculoşi. Şi nici mulţimea de popor nu e atât de deasă, iar singurul factor de perturbare constant e glasul roţilor de tren, cu care te obişnuieşti de la o vreme, când începi să le înveţi orarul. 

 Aici avea să fie cartierul general în următoarele trei-patru zile de drumeţii şi plimbări prin Munţii Pădurea Craiului. Despre ele, data viitoare!

Plimbari in epoca pandemiei pre-electorale 1

Din Cheile Bistriţei până în Apuseni 

 

Pandemia nu ne-a schimbat prea mult obiceiurile de vacanţă. Mereu am acordat prioritate naturii cât mai necontaminate de prezenta altor semeni în faţa oraşelor, a spaţiilor populate, a staţiunilor în care oamenii se înghesuie ca sardelele în cutie (sardelele au măcar scuza că nu e alegerea lor) şi nu am înţeles de unde plăcerea ca, plecând din mijlocul oraşelor aglomerate, prăfuite şi stresante, să te duci tot printre oameni, tot la cozi, tot în trafic...

Două lucruri a schimbat totusi: destinaţia (ar fi fost anul Norvegiei, pe care-l aşteptam de trei ani, acum mai e de aşteptat cine ştie cât şi dacă...) şi senzaţia de siguranţă, de vacanţă cu adevărat, în deplină relaxare, când nu stăteai să te uiţi suspicios la străini, atunci când se întâmplă să fie cineva prin preajmă, să analizezi dacă lanţul sau balustrada pe care tocmai ai pus mâna ar putea fi virusate sau dacă masa la care te-ai aşezat la o terasă după câteva zile petrecute în sălbăticie în vârful muntelui este suficient de departe de celelalte, suficient de curată, suficient de sigura. Am un pic de paranoia, tind să văd covizi mici şi ameninţători plutind prin atmosferă pretutindeni în jur, dar frica păzeşte pepenii şi pepenii mei nu au de gând să viziteze vreun spital ... 

Dar sa pornim la drum! 

După ce am depus bestia patrupedă (aceeasi Pamela, implinim in curand 11 ani de cand suntem impreuna, sa ne traiasca cat mai mult) la reşedinţa ei de vacanţă, ne-am îndreptat spre Cheile Bistriţei din Parcul Buila-Vânturariţa, un masiv pe care nu prea am avut ocazia să-l cutreier la pas ci, aşa cum fac cei mai mulţi turişti, doar in vreo plimbare cu maşina sau pe jos prin Cheile Bistriţei, ori pe la poalele masivului, străjuite de o mulţime de mănăstiri (Bistriţa, Arnota, schiturile Pătrunsa, Pahomie şi Iezer, or mai fi, dar turismul ecumenic nu-i o prioritate pentru mine, aşa că nu le ştiu). De data aceasta, am vrut să ajungem pe un traseu (http://www.buila.ro/mb_cb_ir_vc_pz_cr_ro) care pornea din Valea Cuca până pe vârful Zănoaga, marcat şi explicat pe site-ul parcului naţional. Numai ca una este explicaţia ("După circa jumătate de oră de urcat pe drumul secundar se ajunge la un izvor unde se află şi un adăpost.") şi alta adăpostul cel atât de adăpostit de copaci, cu tot cu marcajul de pe el, încât l-am ratat complet şi am continuat drumul înainte, în loc să cotim spre stânga. Cum alte marcaje nu am mai gasit (o vreme am sperat ca suntem pe drumul cel bun, că oricum de la început erau destul de rare), un izvor ne-a devenit potecă de încredere şi ne-a călăuzit paşii către tufele de zmeură.

Măcar ne-am liniştit în privinţa lui Moş Martin, unde-i atâta zmeură neatinsă înseamnă că el e departe. Şi după ce am urcat noi ce am urcat prin soarele ce devenea tot mai arzator, am găsit un drum forestier ce părea mai bătut (probabil de tractoare, căruţe şi de turmele de oi) şi am continuat pe el până spre vârf. Un vârf anonim şi împădurit, de unde singura cale era înapoi, pe drumul cunoscut, cine ştie altfel pe unde ne-am fi putut rătăci în sălbăticia fără semnal de telefon şi am fi ajuns pierduţi în Buila, ca Bear Grylls în Apuseni, la doi paşi de sate. Auzeam tot felul de zgomote din vale, probabil că eram încă aproape de zone locuite, dar drumul real spre vârf ni s-a arătat abia la întoarcere, când am găsit unghiul potrivit pentru a vedea adăpostul cel marcat. Sau poate se rupsese spell-ul. Oricum, a fost o plimbare plăcută, de 3-4 ore, de încălzire, în natura de care mi-era atât de dor. Şi cu ceva (semi-)panoramă. 

Reveniţi la bază, în poieniţa noastră frumoasă şi liniştită, luminată noaptea de licurici, steluţe zburătoare mari şi foarte strălucitoare (chiar vorbeam, înainte de a-i vedea în prima seară, că n-am mai văzut licurici de ani muuulţi, parcă mi-au auzit dorinţa), am lăsat totuşi o urmă a trecerii, să-i zicem "Statuia dezamăgirii traseului de negăsit" (altfel ar fi trebuit să aibă vârful acela pe care nu am ajuns) şi să ne continuăm drumul, cu creasta Builei nebifata inca. Poate data viitoare!

Trecem munţii şi ne îndreptăm spre Apuseni. Noaptea se apropie de noi cam în zona Scărişoara. Deocamdată gheţarul e "în renovare", nu că am fi avut vreo intenţie să ajungem la pestera acum. Nu el propriu-zis, ci calea de acces, balustradele, dar sună mai bine să îmi imaginez că din când în când mai aduc nişte blocuri de gheaţă ca să-l mai consolideze, sa-i mai peticeasca efectele incalzirii globale. Iar drumul spre Gheţarul de la Vârtop, unde aş fi vrut să ajungem, era plin de vârtoape... adică de hârtoape. Cum nu era rost de o cazare în sălbăticie printre satele de pe văile înguste din zonă, ne aciuăm peste noapte în curtea unor localnici, unde peisajele răsăritului de a doua zi au meritat şederea. 

După ce negura dimineţii se destramă...

 ... prindem câteva raze, să avem "la pachet", în caz că ne întâlnim cu norii pe drum, şi ne continuăm drumul spre adâncurile Apusenilor, spre Padurea Craiului.

Back in business

 La fel de brusc cum m-am hotarat sa parasesc blogosfera, m-am hotarat sa ma si intorc. Cred ca am ajuns destul de underground cat sa nu intereseze pe nimeni asta in afara a vreo 2-3 persoane apropiate care poate se vor bucura sa mai traga din cand in cand cu ochiul pe aici, sa vada ce mai fac, ce mai citesc, ce filme mai vad, pe unde ma mai plimb, ce mai mazgalesc. Am capatat o stare de detasare (probabil si pe fondul crizei existentiale prin care trec in ultimele luni, amplificata de situatia sociala si politica generala) care imi permite sa am o atitudine suficient de franca si de jemenfichista  incat sa nu imi fac - pentru moment - complexe ca judec gresit ceea ce receptez (mereu mi se parea ca poate le fac cate o nedreptate filmelor si cartilor pe care le citesc si nu-mi plac, ca trebuie sa fie ceva acolo ce nu am sesizat, dar o sa continui sa-mi exprim niste pareri sincere de cititor/privitor, nu foarte avizat), ca stalcesc limba romana (da, scriu in continuare fara diacritice pentru ca mi-e mai usor, iar daca-mi vine ceva in varful degetelor si al limbii mai rapid in alta limba decat in romana nu ezit sa folosesc acel ceva - deal with that!) sau ca folosesc prea multe paranteze, pentru ca sirul ideatic al gandurilor are noduri si ma poarta dintr-una in alta si nu pot sa ma abtin de la derapaje si deviatii.
Mi se pare ca am un fel de ciclicitate de 3 ani care ma impinge sa fac sau nu anumite lucruri. Dar na, poate ma stimuleaza sa-mi fac temele si ziua de 15 septembrie, un nou inceput... Ma felicit ca nu sunt nici elev, nici parinte, nici profesor in vremurile astea atat de instabile si imprevizibile, dar nu pot sa nu ma gandesc la emotiile, nerabdarea si stropul de teama cu care incepeam, acum multa vreme, fiecare nou an scolar. Erau, probabil, printre cele mai fericite momente ale vietii, intr-un timp cand nu ma gandeam ce inseamna fericirea, nu o cautam, doar traiam in mijlocul iubirii neconditionate,  toti oamenii la care tineam si ma inconjurau de la nastere erau inca alaturi si era un lucru pretios pe care nu-l intelegeam atunci, caruia nu-i acordam valoarea meritata...
Am zis ca-s intr-o dispozitie... mai mult ciudata decat proasta, o senzatie de dezorientare in care singurele repere sunt refugiile, formele de escapism. Dar nu vreau sa transform blogul intr-un jurnal intim, asa ca voi spune, pe scurt, ce-am mai facut in ultimii trei ani: nimic deosebit, am trait. M-am bucurat, m-am enervat, am descoperit tot felul de dracii si minunatii: filme, carti, locuri, muzici. Si am mazgalit, in principal cu acrilice, dar si cu acuarele si creioane. Am citit la fel sau poate mai mult decat inainte (niciodata suficient), m-am bucurat ca a luat Olga premiul Nobel pentru literatura si i-am citit cu placere cele mai recente romane publicate in limba romana, Poarta-ti plugul... si Straveacul..., am inceput sa mai pierd vremea si cu prostii: young adult-uri care pornesc de la o premisa - de cele mai multe ori fantastica - interesanta dar sfarsesc in platitudini legate de experientele formatoare sau de diferentele de ceilalti  ori biografii romantate gen Sotia aviatorului de Melanie Benjamin (Charles Lindbergh e un personaj interesant si controversat prin prisma optiunilor sale politice, dar autoarea ii ineaca viata in sirop romantios), Eugenia lui Lionel Duroy (mare noroc a avut cartea asta ca nu m-a gasit pe blog cand am citit-o, ca grele vorbe de ocara as fi spus despre ea, m-a enervat cap-coada, nu din motive de naratiune propriu-zisa, in fond autorul este liber sa-si aleaga partea de poveste pe care vrea s-o spuna,  sa-l prezinte pe Mihail Sebastian cum considera, ci pentru ca mi se pare scrisa de cineva care nu intelege deloc realitatea romaneasca interbelica, cu prejudecatile si restrictiile sale, aloo, domnul autor, nu suntem in acel Paris des années folles, ci in Romania cea bisericoasa si inglodita in tabu-uri sexuale si sociale).
Ultimul an care a trecut (cred ca vorbesc de an scolar, imi fac planuri deja daca va trece blogul clasa, s-ar putea sa abandoneze studiile din nou daca are chef) nu mi-a schimbat prea mult rutina, pentru ca oricum eram dintotdeauna animal de vizuina, doar mi-a ingradit curiozitatile de explorator al lumii. Si, oricat de mult mi-as fi cautat libertatea de odinioara prin munti, parca nu mai e chiar la fel ca pana acum. O sa am niste postari despre vacanta, pe care le-am scris la indemnul unei persoane apropiate, mi-a dat tema sa-i povestesc cum faceam mai demult pe blog si i le-am trimis pe mail, de aceea au diacritice, ca le-am scris in Word, nu direct pe blog. Acum, daca tot am facut-o, sa va spun si voua, am deja vacanta  scrisa in cateva episoade, le mai perii poate putin. Am ce sa va arat de prin Romania, nu va faceti griji :).

Apoi vedem, filme, carti si ce mi-o mai tuna... ca de obicei.