Plimbari in epoca pandemiei pre-electorale 7

Tot prin Maramu'

A urmat o zi de odihnă la Dacii Liberi, un complex turistic cu SPA ce ne-a stat la dispoziţia exclusivă o seară şi o dimineaţă. 

Asa s-a nimerit, am avut noroc. In timpul zilei, mai veneau localnici la plaja si baie, dar seara se elibera. Cu o piscină mare de inot, jacuzzi, sauna uscata si umeda, bazin cu apă sărată

 

 

dar şi cu mâncare bună, limonadă delicioasă şi cu tigrul local dand tarcoale (deşi pentru nişte daci ar fi fost mai potrivit un lup), complexul ne-a oferit două seri şi o zi de leneveală şi răsfăţ înainte de a porni din nou la drum şi ne-a făcut să ne simţim liberi ca dacii :). 

 La plecare, flora locală era cam întoarsa pe dos. 

Câteva lucruri interesante pe care le-am aflat în ziua de odihnă din cărticica despre Maramureş cumpărată de la Muzeul Ţărăncii:

·        ne aflăm foarte aproape de mijlocul geografic al Europei, care se găseşte la vreo 20-30 de km, în Ucraina;

·        majoritatea populaţiei din MM este greco-catolică, deoarece prin 1700 Imperiul Austro-Ungar le promitea celor care treceau la catolicism drepturi egale cu cele ale saşilor şi secuilor;

·        lemnul ca material de construcţie principal a fost impus între secolele XIV-XIX tot de ocupaţia austro-ungară, pentru a se evita construirea de sate şi biserici fortificate, după cum s-a întâmplat în Ardeal;

·        deoarece înainte de înglobarea sa în Imperiul Austro-Ungar, la jumătatea mileniului trecut, Maramureşul a fost o zonă destul de izolată, între munţi, şi-a păstrat şi consolidat specificul obiceiurilor, aşa încât componenta folclorică şi tradiţională continuă să fie parte activă în viaţa locuitorilor, nu a rămas doar în muzee, precum în alte regiuni.

Pornim din nou spre Sighet, la Muzeul Satului Maramureşean. 

 Muzeul conţine case din diferite sate din zonă, din secolele XVI-XIX, cu obiectele gospodăreşti din dotare. M-a intrigat uleiniţa, o presă pentru ulei care arată aşa

sau aşa:

 

 Interioarele caselor româneşti nu diferă prea mult de cel văzut la Muzeul Ţărăncii, exista un standard cu o încăpere pentru depozitare şi alta de locuit, separate de un hol.

Toate erau construite din lemn, inclusiv accesoriile (hambar, fântână, fânar sau coteţele pentru animale): 

  

 În schimb, casele ungureşti din aceeaşi perioadă arătau cam aşa, 

fiind mai apropiate ca mobilier de ceea ce am văzut in copilărie prin Oltenia, inclusiv ştergarele decorative brodate cu texte amuzante, proverbe sau precursoare ale mesajelor motivaţionale:

Dar toate cladirile, inclusiv bisericile, erau acoperite cu acelaşi tip de şindrilă, numită la ei draniţă

 iar gardurile făcute din nuiele de alun împletite care nu doar că au elasticitate, dar se şi presupunea că ar ţine departe spiritele rele:

Însă ceva îi lipseşte locului, un strop de viaţă care să nu-l facă să arate doar ca o imagine a trecutului conservat în formol. Muzeul Ţărăncii o avea pe doamna Maria, care însufleţea locul, ni-l făcea foarte prietenos, ne povestea. Şi nu zic neapărat că ar fi nevoie de câte un ghid al fiecărei case ori să fie populate, dar poate că într-o curte unul dintre mulţii meşteri populari din zonă ar putea să lucreze (prin rotaţie) şi să-şi vândă produsele, la un cuptor tradiţional altcineva ar putea coace pită, câte o manifestare artistică într-o curte, câte o casă unde să ţi se povestească despre istoria locuirii ei, pentru că omul sfinţeşte până la urmă locul şi o casă nelocuită rămâne doar o imagine de muzeu, o imagine pe care o vezi, dar nu te marchează, nu o reţii la fel de viu ca pe una cu o poveste în spate. Mie mi se pare că un Muzeu al Satului, oriunde ar fi el, este cel mai potrivit loc de promovare pentru tradiţiile şi meşteşugurile locale, că sunt spaţii care în România, spre deosebire de alte ţări, continuă să fie văzute doar ca nişte colecţii prinse într-un fel de insectar pentru case, când ar putea să fie mult mai bine puse în valoare şi ar putea ajuta şi comunităţile locale la promovarea activităţilor şi produselor lor.

Dar am găsit până la urmă şi un muzeu etnografic viu, despre el în episodul următor.

Plimbari in epoca pandemiei pre-electorale 6

Prin Maramureşul istoric

 

Ţara Maramureşului de odinioară pare să nu-şi fi schimbat prea mult ritmul, ghidat de ciclul anotimpurilor, de apropierea de natură şi tradiţii. Pornind pe Valea Izei într-o zi de duminică, nu poţi să nu observi cum costumul popular, cămeşile tradiţionale, reprezintă ceva ce oamenii poartă cu mândrie şi bucurie. 

Nu este ceva de scos de la naftalină atunci când vreo televiziune vrea să facă un reportaj despre tradiţiile şi obiceiurile locului, ci ceva firesc, hainele cele bune de mers la biserică, la sărbători, la evenimente de familie. 

 

Primul popas este la Săcel, unde se află Moara lui Dănilă Mecleş, care funcţionează din 1890. Mai întâi vedem vâltoarea, unde se spală cergile şi alte miţoase maramureşene care, ţinute în centrifuga creată de apă timp de 24 de ore, îşi recapătă după spălare pufoşenia. Coccolino natural! 

Pe lângă moara funcţională şi în prezent, pusă în mişcare de curgerea lină a Izei, mai vedem o maşină de prelucrat lâna, adusă de străbunicul actualului proprietar din Germania prin anii '30 ai secolului trecut. Lâna este scărmănată de un prim dispozitiv, apoi introdusă într-o bandă unde mai multe turbine la turaţie mare o curăţă de impurităţi. Apoi este toarsă, pusă la război şi transformată în pături şi cergi pe care, dacă le iei acasă, observi că nu reuşeşti niciodată să le mai aduci la forma iniţială după spălare, din lipsă de vâltoare.

 

Totul este funcţional şi reprezintă o afacere/tradiţie de familie, transmisă din generaţie în generaţie.

În afară de moară, ghidul meu cules de pe net mai menţiona ceva interesant la Săcel, ceramică roşie lucrată cu motive de inspiraţie dacică în cuptor roman. Nu am văzut niciun indicator, niciun blid, nimic care ar fi putut aminti de efervescenţa ceramică de la Horezu, de exemplu. În general, am avut o senzaţie de valorificare insuficientă a potenţialului turistic. Sunt lucruri şi locuri de văzut, dar mi se pare că ar putea fi mult mai multe. Sau poate localnicii nu îşi doresc să fie prea invadaţi de turişti... Nu ştiu dacă e o lipsă de imaginaţie, o lipsă de fonduri sau o lipsă de interes, dacă atragerea prea multor turişti nu ar perturba ritmul vieţii localnicilor, aş zice nu, judecând după modelul Breb, de care voi povesti data viitoare. 

 

Ajungem noi şi acolo, deocamdată continuăm pe Valea Izei spre Dragomireşti, unde vizităm Muzeul Ţărăncii Române, o experienţă mult mai interesantă decât părea la prima vedere. Este probabil singurul muzeu din ţară dedicat integral femeii, rolului ei în comunitatea locală şi tradiţiilor sale. Fiecare poartă a zonei are simbolistica ei. În cea de aici, funia răsucită, aproape nelipsită, reprezintă infinitul, legătura dintre cer şi pământ, viaţa cu binele şi răul ce merg împreună, fiind aproape nelipsită ca motiv al portilor. Soarele (cercul rotund), reprezintă viaţa. În centru se află lupoaica, imaginile laterale fiind femei în jurul unui leagăn, respectiv varstele femeii. 

Colacul aduce belşug in casă. Cocoşul înseamnă hărnicie şi mândrie. Trecerea pe sub poartă era un simbol în sine. În vremurile vechi, când bărbatul pleca la muncă sau la luptă, la întoarcere, trecând pragul porţii, se presupunea că se purifică de rele, că intră în zona de protecţie a casei.  

 Chiar de la intrare, ne întâmpină reprezentările cioplite ale femeii în diferite ipostaze:

Pentru locuitorii din Maramureş, lemnul a reprezentat întotdeauna mai mult decât combustibil de foc, ei fiind adevăraţi artişti în arta prelucrării sale: de la case şi construcţii din lemn, de la porţi, biserici şi cruci până la instalaţii şi obiectele folosite în viaţa de zi cu zi, lemnul ocupa un loc important în viaţa lor. Fiecare poartă spune o poveste, iar povestea de aici este despre maternitate şi rolul femeii în societatea zonei.

În curte, mai găsim ceva interesant, copacul cu oale. Dacă oala din vârf era roşie, lăsa să se înţeleagă că în casa respectivă există o fată de măritat. Cu cât copacul avea mai multe oale în el, fata avea zestre mai bogată. În epoca auto-promovării pe Facebook, este ceva depăşit, doar pe la pensiuni sau muzee am mai văzut copaci cu oale.

Proprietara casei devenite muzeu nu s-a căsătorit niciodată (de unde si oala rosie), nu a avut urmaşi şi după moartea sa casa a intrat în patrimoniul local.  

Intrăm în casă şi gazda noastră, doamna Maria, o dulceaţă de femeie cu glas blând şi învăluitor, începe să ne explice şi să ne povestească despre ceea ce vedem, folosind uneori termeni de neînţeles, dialectali sau arhaici, ce denumesc obiectele din jur. Graiul său păstrează parfumul unei limbi de demult. Ne povesteşte despre casă, construită, ca toate casele tradiţionale din zonă, din lemn îmbinat, fără cuie, cu laviţa încorporată direct în construcţie, despre costumele populare după care oamenii se puteau recunoaşte din ce localitate a zonei provin, despre pâinile şi colacii tradiţionali, în forme diferite în funcţie de evenimentul celebrat, despre cele două încăperi ale casei, una mai răcoroasă, folosită pe post de cămară, alta, camera principală, cu locuri de dormit pe laviţă, în pat şi pe sobă, cu obiecte special construite pentru a uşura munca femeii (scăunelul pentru copii mici care se lega de laviţă pentru a lăsa copilul în siguranţă, aceeaşi laviţă de care se legau viţeii sau mieii proaspăt fătaţi pentru a fi ţinuţi în casă, la căldură). Ne spune legenda fusului cu zurgalai, creat de un băiat pentru a-şi cuceri iubita.

 Iar când rolul de ghid se încheie şi textul standard ia sfârşit, cu informaţiile şi glumele lui, continuăm discuţia, spunându-ne ce mult se bucură că anul trecut şi anul asta au venit mai mulţi turişti români decât străini, că oamenii mai sunt încă interesaţi să descopere civilizaţia şi cultura locală. Din una-n alta, îşi aminteşte despre copilăria când, fiind printre primele familii din sat cu aparat de radio, lumea se aduna în casa părinţilor săi pentru a asculta ştirile iar ei, copiii, nu aveau voie să scoată un sunet. Apoi începeau dezbaterile, discuţiile, se crea in curte un fel de poiană a lui Iocan maramureşeană.

 Incărcaţi cu bună-dispoziţie de poveştile doamnei Maria, (există samplere şi o vizită virtuală pe net, aici de exemplu, unde povesteşte despre ce am scris eu mai sus, dar într-un limbaj mult mai expresiv: https://izi.travel/en/browse/9ec14745-8cff-4e44-a53a-2b4d2a8eb7d0/ro#1b1d-fusul-cu-turgalau/ro) ne continuăm drumul prin satele tot mai pline de "înfoiate" venind de la biserică. 

La Bogdan Vodă ar fi trebuit să vedem un izvor de apă minerală, spunea ghidul. Nu am văzut decât statuia domnitorului, originar de aici, tronând în centrul comunei şi privind gânditor la gropile din asfalt. În rest nimic, nici izvor, nici indicator cum că "aici a fost un izvor, dar a secat". 

 

Bârsana este recunoscută pentru complexul său mănăstiresc, cu biserica din 1720 inclusă în patrimoniul UNESCO. Fiind zi de slujbă, era însă foarte aglomerat, localnici şi turişti înghesuindu-se deopotrivă să fie luminaţi de vorbele preotului ce răsunau la megafon.

 Am făcut o poză de la distanţă, nu am avut curajul să trec de poartă văzând că fiecare umbla cum îl tăia capul, cu mască, fără mască, cu ea pe braţ sau sub bărbie. Slujba se termină între timp şi câteva fete talentate încep să cânte ceva ce aducea a "Fiii lacrimilor tale", mi-era cunoscut de la Cenaclul Flacăra. Deci şi slujbă, şi concert folk, divertisment gratuit! Noi am dat iama la plăcintele locale, de fapt gogoşi umplute cu cartofi, ciuperci, varză, brânză sau gem. Am admirat si iile înfoiate. Cat am stat acolo, am ascultat dialogul dintre doamna care le ţesea/vindea şi o vecină a ei, o puştoaică interesată de un model: "Ţi-l copiez pe caiet cu pătrăţele şi ţi-l dau". M-a făcut să înţeleg că tradiţia chiar se păstrează, e dusă mai departe în zonă, nu este un interes doar pentru ochii turiştilor. Apoi a intrat o altă vecină, cu care începuse să dezbată culoarea năframei, dacă se potriveşte cu nuanţa nu ştiu cărei fuste. Chiar este o pasiune!

La Onceşti există o cetate dacică şi un turn medieval, dar ambele se aflau la capătul unui traseu marcat, pe care planurile pentru ziua respectivă nu-l includeau.

La Vadu Izei ar mai fi fost de văzut o casă din secolul XVIII cumpărată de graficianul Vasile Kazar pentru a servi ca lor de creaţie, donată apoi muzeului etnografic, dar nu am găsit-o în trecerea noastră.

  Şi după atâta frumuseţe, veselie şi culoare, schimbăm registrul. Ne-am îndreptat spre Sighetu Marmaţiei, o vizită la Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei este obligatorie pentru oricine, mai ales pentru cei care nu au trăit această perioadă a istoriei pe viu şi pentru cei cu simpatii / nostalgii comuniste. Am cam riscat, date fiind condiţiile actuale, dar ar fi fost păcat să nu intrăm, să trecem pe lângă el nepăsători la istorie şi la greşeli ce se pot repeta oricând. Nu m-am simţit deloc în siguranţă, dat fiind modul cum se desfăşura vizita: se intra în grupuri de 25 de oameni la 5-10 minute, dar fiecare ieşea când dorea, ceea ce producea aglomeraţie în celulele oricum suficient de claustrofobice pentru a nu mai avea nevoie de un factor de risc/stres în plus.

Memorialul este mult diferit faţă de ce am văzut la Auschwitz, dar creează aceeaşi senzaţie de apăsare şi disconfort. Te face cumva să te simţi vinovat, chiar dacă erai doar un copil în perioada comunistă de mult mai încoace...

Dacă la Auschwitz, în graba retragerii, nemţii au cam lăsat totul cum era, existând dovezi materiale ale atrocităţilor, aici timpul a fost de partea torţionarilor; au rămas documente în arhive, dar soarta multora dintre deţinuţii politici morţi în închisoare şi aruncaţi în gropi comune, despre care familiile aveau să afle peste mulţi ani că nu mai erau în viaţă, rămâne neştiută. Au rămas mărturiile supravieţuitorilor, dovezile birocratice şi câteva obiecte donate ulterior de familii.

Golurile din istorie au fost umplute cu date (rapoarte, fapte), memoria individuală a completat, dar este probabil o mică parte a imaginii de ansamblu...

Citeşti, citeşti, până când capul devine greu şi mintea incapabilă să cuprindă totul, e prea mult pentru o singură vizită. Priveşti cu un nod în gât mărturiile, poeziile transmise din celulă in celulă în Morse, vorbele victimelor care au mai apucat să le rostească şi te întrebi de cât timp o mai fi nevoie pentru ca efectele epurării elitelor operate de comunişti să treacă, să avem şi noi o clasă politică decentă. 

Aveam nevoie de destindere după această experienţă, de înlăturarea bolovanului aşternut pe suflet, aşa că am pornit spre Petrova. Mâine, despre o zi de odihnă şi relaxare la Dacii Liberi, sa nu spuneti ca va alerg toata vacanta :). Si inca un muzeu.

 

Plimbari in epoca pandemiei pre-electorale 5

Spre Nord, pe drumuri electorale

Cerul plumburiu şi ploaia măruntă ne-au alungat din Apuseni. E bine ca zilele urâte să fie zile de tranziţie, de mutat dintr-un loc în altul, ca să nu pierdem pe drum o zi mai frumoasă. Putem să mai admirăm şi câte ceva, chiar dacă în culori şterse de ploaie. 

Urmăm valea Crişului Repede către izvor şi ne abatem prin Valea Iadului, sperând ca drumul să nu fie aşa cum îi spune numele. Asfaltul e bun, peisajul plăcut, cu colţi de stâncă ivindu-se dintre norii de ploaie, 

 probabil că dacă ar fi fost şi nişte soare ar fi fost o minunăţie. Însă nu toată lumea este nefericită cu situaţia, cei cu pene impermeabile chiar o apreciază:  

 Vedem câteva baraje mai de departe, accesul pe marginea lor nu este permis şi ajungem până la lacul Leşu. Ce altceva decât leşuri puteai găsi în Valea Iadului? Necunoscute-s căile toponimiei. Şi nu-l găsim. Pe lac. Adică pe hartă era un Leş albastru şi mare, dar noi vedem doar leşul Leşului, un pârâiaş firav, şi ăla probabil produs de ploaie. Până şi gâştele din poza de mai sus au parte de un lac mai mare. Ceva-ceva tot trebuie să fie, pentru că acolo unde se presupune că ar fi fost coada lui e o zonă destul de înfloritoare, o staţiune turistică aşezată idilic, între păduri de brad. Am găsit un articol din 2015 cu o poză în care lacul arată ca acum (https://m.ebihoreanul.ro/stiri/lac-pe-sec-cel-mai-important-lac-de-acumulare-din-bihor-pregatit-pentru-prima-reparatie-capitala-122434.html#img-1), unde se spunea că lacul Leşu, cel mai important lac de acumulare din judeţul Bihor, a fost golit cu totul pentru reparaţii capitale. Dacă şi un lac se construieşte la fel de greu ca o autostradă, mă tem că imaginea cea rară a lacului gol va deveni obişnuinţa şi nu prea-s şanse să mai existe acolo un lac în următorii 20-30 de ani. Drumul nu era chiar atât de rău cum spune articolul, probabil că ceva-ceva s-a asfaltat între timp.

Ne întoarcem la drumul principal şi observ prin localităţile pe care le străbatem câteva morminte prin curţile oamenilor. Ştiam că e un obicei vechi de-al moţilor, mai dinspre Alba, dar nu credeam că se mai practică în secolul XXI.

După ce trecem şi de Izvorul Crişului şi vedem de la distanţă locul de unde izvorăşte râul pe malul căruia ne-am petrecut aproape o săptămână, din goana maşinii, sub o ploaie măruntă ce nu m-a îmbiat să-l privesc mai de aproape (acum îmi pare rău) continuăm drumul spre nord. 

Străbătând aproape o jumătate de ţară, nu am putut să nu remarc afişele, panourile şi banner-ele electorale. Cel mai simpatic mi s-a părut "Impreună transformăm Bulzul!" Mă întreb în ce, în mămăligă? În rest, cele mai multe sunt de o înfiorătoare uniformitate, negândite pentru nevoile şi cerinţele locale, doar nişte tipizate de genul "Toţi pentru (introduceţi numele localităţii)!" sau "Om cu om, stradă cu stradă, schimbăm (introduceţi numele localităţii)" iar dacă localitatea respectivă avea o singură stradă era doar "om cu om". Şi anume cum? Facem rocada între locuitori? Pentru judeţe, avem "comună cu comună". Totul e atât de previzibil! Peste tot schimbăm/transformăm sau - în cazul în care respectivul partid e la putere - continuăm împreună. Aceleaşi promisiuni electorale, de 30 de ani se tot schimbă şi tot transformă, dar rareori se vede ceva... Cuvinte goale care, atunci când mergi şi te detaşezi de un loc, văzând întregul peisaj, ajung să îţi pară atât de lipsite de orice sens sau intenţie, gândite de cineva de la centru, generic şi nepăsător la problemele punctuale şi la aşteptările locale.

Alte perle: "Gândeşte liber! Votează PRO România!" Păi ori mă laşi să gândesc liber, ori îmi spui tu cu cine să votez, nu vi se pare o contradicţie? PNL: "Împreună punem Maramureşul pe roate!" Asta e reclamă electorală sau la o benzinărie ori service auto? Păcat că "Punem România în mişcare" este deja luată de Petrom. În schimb, aceiaşi care pun Maramureşul pe roate "reconstruiesc" Sălajul. Să înţeleg că acolo nu prea mai au ce pune pe roate, ci trebuie totul refăcut de la zero, asamblat ca un puzzle. M-a făcut să zâmbesc ironic marele banner pesedist din Turda cred - am citit despre primarul exclus din PSD al Turdei că ar fi atras o sumă record de fonduri europene - cu "Stop risipei din banul public!" Hoţii care strigă hoţii? Dacă nu vi-i bagă vouă în buzunar e risipă, nu? În schimb, acolo unde au primăria, tronează cu mândrie "Bine faci, bine găseşti!" 

PMP câştigă premiul pentru cele mai lipsite de efort şi uniforme bannere: "Toţi pentru..." în toată ţara. Iar USR vrea pe alocuri, prin satele de surdo-muţi probabil, să "dea voce" localităţilor. S-ar putea să regretaţi când or vorbi toţi deodată şi nu mai înţelege nimeni nimic :D.

Şi aşa, din sat în sat, din panou în panou, de la Salva la Vişeu, tot mergând prin defileu (mi-l imaginam mai îngust, un fel de Valea Jiului, însă drumul de maşină se desfăşoară în spaţii largi şi panoramice) ajungem încet-încet la destinaţia noastră, marcată, cum altfel, de însemnele tradiţionale cioplite: 

 Pe partea cealaltă a drumului, se află un monument dedicat unui erou legendar al locului, asemănarea cu Florin Piersic e evidentă: 

  Prima destinaţie, Vişeu : 

 Speram să prindem o plimbare pe Valea Vaserului cu mocăniţa funcţională în zonă de prin anii '20-'30 ai secolului trecut, însă dăm de un alt pom lăudat. Primele locuri disponibile erau peste patru zile, cu o mocăniţă Diesel, iar pentru cea tradiţională, cu aburi, aveam de aşteptat o săptămână de care nu mai dispuneam. În plus, traseul a fost mult scurtat, se pare că ar fi durat prea multe ore. Păi dacă e frumos nu vrei să dureze? De ce ar fi asta o problemă? Mai ales că jumătatea inaccesibilă, ne spunea un localnic, este cea mai spectaculoasă. Pare sa devina un pattern treaba asta cu partea nevazuta mai interesantă decat cele vazute. Ne consolăm cu gândul că am văzut Valea Flåm, nu  cred ca poate fi mai spectaculos Vaserul, si facem câteva poze cu atracţiile locale:

 

 

 Apoi ne căutăm un bârlog pentru noapte. Speram să îl găsim pe o vale paralelă cu Vaserul, spre munţi, punct de pornire pentru traseele din Munţii Maramureşului, dar peisajul se schimbă brusc la ieşirea din Vişeu, pensiunile şi hotelurile făcând loc unor sătucuri modeste. Mergem pe ceea ce cu greu s-ar putea numi un drum asfaltat, până la punctul unde se transformă în hârtoape pline cu bălţi tulburi cărora nu le putem aprecia adâncimea şi îmi dau seama că proiectul "trasee în Munţii Maramureşului" este sortit eşecului şi că n-o să fie vreo ascensiune la 2000 de metri anul ăsta (schiul la 2600+ de astă-iarnă, când încă speram că va fi un an bun, nu se pune, că nu am urcat muntele pas cu pas). Mai era ceva de mers până la Poienile de sub Munte, satul cu cea mai mare comunitate de ucraineni din ţară, de unde ar fi fost începutul celor doua trasee pe care le contemplasem acasa; în plus, nu ştiam dacă la ieşirea din el există cu adevărat nişte poieni unde am putea campa. Îmi dau seama că nici traseele nu ar fi prea fezabile după ploile recente, aşa că ne întoarcem la Vişeu şi ne stabilim peste noapte la pensiunea Agnes: 

In curte mai precis, un melc nu-si abandoneaza niciodata casa, oricat de ademenitoare e vila de alaturi. Locul se află pe malul râului Vişeu, arată drăguţ, deşi cam înghesuit pentru nevoia mea de spaţii largi si de distanţare sociala. Singura problemă a fost că noaptea mirosea a "vişeu", vorba moldovenilor. Am aflat a doua zi că problema ar fi cu o fosă septică negolită, deci probabil nu e ceva permanent, personalul e foarte amabil, până la urmă nu a fost chiar rău.

De mâine, pornim să explorăm Maramureşul istoric.