Intre patru pereti

Jurnalul Annei Frank

Faptul ca am vazut la Gaudeamus ca aceasta carte a fost lansata pentru prima data in limba romana in versiune completa mi-a adus aminte de ea, de ceea ce am simtit cand am citit-o acum ceva timp, in italiana. 

Mi-ar fi placut sa cred ca este o opera de fictiune, din pacate uneori realitatea e mai dureroasa decat fictiunea. Cartea inregistreaza gandurile, sentimentele, sperantele, frustrarile, spaimele unei fete evreice din Amsterdam, consemnate intre anii 1942 si 1944, pe cand ea avea 13-15 ani. 

Daca jurnalul incepe oarecum senin, cu aniversarea micutei Anna, ocazie cu care a primit cadoul caietul in care scrie, cu pasiunile si preocuparile unei copile ce se apropie de adolescenta (plimbari cu bicicleta, flirturi inofensive, filme, scoala, inghetata), la scurt timp tonul devine din ce in ce mai grav, mai ingrijorat, odata cu privatiunile din ce in ce mai mari la care sunt supuse familiile de evrei: confiscarea bicicletelor, interdictia de a folosi mijloacele de transport in comun, obligativitatea purtarii la vedere a Stelei lui David ca simbol de recunoastere, imposibilitatea de a se aproviziona de la alte magazine decat cele evreieste, totul culminand cu necesitatea de a se ascunde in incercarea de a evita deportarea in lagarele de exterminare. 

Si de aici cartea devine extrem de trista, mai ales in conditiile in care stim dinainte deznodamantul: la trei zile dupa ultima insemnare in jurnal, Anna si familia ei aveau sa fie dusi in lagar, unde viata urma sa i se sfarseasca peste alte noua luni, la nici 16 ani. 

Timp de aproape 2 ani, 8 persoane, Anna cu sora si parintii ei, o alta familie ce avea un baiat cu 2-3 ani mai mare decat Anna si un stomatolog pensionar vor locui intr-o ascunzatoare de cativa metri patrati, unde trebuie sa fie atenti la fiecare zgomot, sa-si dramuiasca cu grija putinele alimente pe care le primesc, sa simta in fiecare moment amenintarea de a fi descoperiti. 

In aceste conditii de recluziune, Anna incearca sa duca o viata cat se poate de normala, sa-si continue studiile, cu speranta ca intr-un viitor apropiat se va putea intoarce la scoala, sa-si dezvolte pasiunile pentru istorie, mitologie greaca si romana, limbi straine, sa viseze la o vreme care stim ca pentru ea nu mai avea sa vina niciodata, la momentele de dupa razboi, cand se vede ziarista sau scriitoare, libera sa calatoreasca prin lume, sa se descopere, crescand libera. 

Adolescenta ei se dezvolta intr-un spatiu claustrofob, in care conflictele cu cei apropiati sunt inevitabile. Anna se afla la acea varsta la care incepe sa se maturizeze dar este tratata in continuare ca un copil, cand parerile ei nu conteaza pentru cei mari, desi este in masura sa inteleaga mai multe decat isi inchipuie adultii. Fiind cea mai mica dintre locatarii "locuintei secrete" tanjeste dupa cineva cu care sa poata comunica, sa o asculte, sa o iubeasca, dupa o prietenie sincera, si in acel spatiu inchis singurul mai apropiat ca varsta si preocupari pare sa fie Peter, baiatul familiei cu care impart locuinta si viata de zi cu zi, caruia ajunge sa-i atribuie calitati pe care initial nu le vedea, sa-l considere acel prieten de care are nevoie. 

Insa tot jurnalul ramane prietenul si confidentul cel mai bun, singurul caruia ii poate dezvalui toate temerile si secretele, micile bucurii, incertitudinile legate de propria persoana sau de situatia din jur. Descopera in ea un caracter contradictoriu, doua Anna, una din perioada de dinainte de a se ascunde, vesela, vorbareata,  optimista, inima petrecerilor, putin frivola dupa cum o judeca Anna de acum, mai matura, mai inclinata sa se gandeasca la viitor si la dezvoltarea spirituala. 

Toate planurile, sperantele, visele ei imi lasa un gust amar, fiind lucruri pe care nu le va vedea niciodata concretizate: romanele pe care se gandea sa le scrie, activitatea ca jurnalista, filmele pe care tanjea sa le vada, hainele din material bun pe care spera sa le imbrace la iesirea din ascunzatoare intr-o tara eliberata, in care evreii sa fie priviti in mod egal cu crestinii... nimic din toate acestea nu se va intampla. Un singur lucru se va concretiza din visele ei: dorinta de a invinge timpul, de a lasa ceva in urma cand nu va mai fi. E drept ca nu se gandea ca acel ceva va fi tocmai jurnalul caruia ii dezvaluia cele mai secrete ganduri, si nici ca timpul va fi atat de nerabdator cu ea. 

Starile sufletesti ale celor opt alterneaza cu rapiditate, in functie de temperamentul si caracterul fiecaruia, odata cu informatiile trunchiate pe care le primesc de la prietenii ce-i ajuta sa supravietuiasca, singurele contacte cu lumea exterioara, de la micile intamplari cotidiene pana la marile intamplari ale istoriei. 

Nu ma pot impiedica sa nu ma gandesc cu tristete ca poate Anna isi va fi rememorat acele zile ca pe o perioada fericita a existentei ei in ultimele noua luni de viata, din august 1944 pana in martie 1945, in timpul petrecut in lagar. Ce se va fi intamplat cu aceasta fiinta sensibila si delicata in lagarul ororii, locul de anihilare al constiintelor si personalitatii? Cum va fi suportat teroarea si umilintele si chinurile? Nimeni nu poate sti dar, desi glasul candid al Annei nu lasa sa se intrevada ura fata de nazisti, incercand chiar sa caute explicatii faptelor lor si primind totul ca pe un dat,  modul in care el se ridica cristalin si pur din tacerea milioanelor de morminte fara nume ale nevinovatilor are un mult mai mare impact decat un rechizitoriu, decat orice condamnare vehementa, fiind vocea puritatii. Chiar si fluiditatea textului, modul in care Anna scrie, speranta care se degaja din cuvintele sale, imbinate cu o usoara naivitate specifica varstei nu au cum sa nu provoace o emotie puternica. Un document cutremurator, scris cu o inocenta si un entuziasm care si-au pastrat nealterate de timp capacitatea de a ne aduce aminte, de a incerca sa ne faca mai buni, mai toleranti, mai ezitanti in a condamna si a judeca in bloc o natie sau etnie. A te naste intr-un anume mediu nu este o optiune personala, a deveni ceea ce esti, in schimb, este.

Ploaia...

Jonathan Coe - Ploaia inainte sa cada 

De dincolo de moarte, Rosamond le dezvaluie urmaselor sale o istorie de familie, prin intermediul unor casete ce relateaza povestea a 20 de fotografii, destinate initial nepoatei verisoarei sale Beatrix, micuta Imogen, oarba din copilarie. Susan Sontag vorbea undeva despre fotografie ca amprenta, despre rolul sau de a inregistra o emotie. Intr-adevar, cele 20 de fotografii ce insotesc vocea naratoarei reconstituie, fiecare in parte, cate un moment din istoria a trei generatii, cu o tematica foarte complexa, ce surprinde mica istorie a unei familii in contextul marii istorii a transformarilor sociale ce au avut loc incepand cu 1938, data primei fotografii, pana in zilele noastre. Copila oarba devine o metafora ce intruchipeaza nu numai personajele care, la distanta de trei generatii, privesc niste fotografii ale unor persoane pe care nu le-au cunoscut niciodata, dar si a noastra, a cititorilor, carora ele ne sunt descrise dar niciodata aratate, casetele aducand in acest caz nu numai bine-venitele si lamuritoarele explicatii, dar si contextul, parfumul unei epoci apuse.

In destinele eroinelor, iubirea si ura intre mame si fiice, lipsa incercarii sau incapacitatea de a comunica, de a gasi un limbaj comun se impletesc necontenit... Rosamond a fost toata viata sa lesbiana si nu a avut urmasi; in schimb Beatrix, verisoara sa, a avut mai multi copii. Unul dintre acestia, Thea, si-a purtat destinul nefericit prin lume, cautand intreaga viata iubirea si fericirea alaturi de barbati nestatornici. Pe Imogen, fiica sa nascuta din convietuirea intr-o rulota cu un cantaret hippiot, o va avea pe constiinta toata viata, fiindca ea, mama sa, este cea care i-a provocat orbirea, la varsta de 3 ani. Tarziu, cand casetele ajung in mana familiei urmasilor lui Beatrix, acestia incearca sa-i dea de urma lui Imogen.

V-ati prins deja, este o saga feminista, o carte atipica pentru Coe, asa cum nu l-as fi crezut in stare sa scrie. Totul pastreaza un ton melancolic si grav, dand senzatia anticiparii unor fapte neintamplate inca, ca o ploaie inainte sa cada, apasatoare ca o sentinta, o atmosfera incarcata in care pluteste tensiunea revelarii unor mistere necunoscute din viata unei familii, asa cum poate fiecare poarta in sine, dar multi nu ajung sa le impartaseasca, luandu-le cu ei dincolo de viata de aici... 

Am o oarecare pasiune pentru genealogie si m-am intrebat de multe ori daca in viata mea dinainte, cea care s-a scurs prin venele stramosilor, n-au ramas atatea lucruri nespuse, atatea gesturi, cuvinte, fapte, intamplari nedeslusite sau interpretate gresit, doar pentru ca poate cineva nu a stiut sau nu a vrut sa le clarifice la momentul potrivit (si da, am un strabunic care s-a sinucis din dragoste, pe ala il iubesc cel mai mult din negura intunecata a stramosilor pe care nu i-am cunoscut niciodata). Cumva la sfarsitul cartii ramai cu senzatia ca ploaia a cazut, a spalat si a dus cu ea tot ce se mai putea spune, ca unele lucruri au ramas iremediabil pierdute si imposibil de recuperat sau de recompus din fragilele fragmente de memorie, ca s-a descarcat o tensiune acumulata in norii de deasupra existentei noastre, dar in acelasi timp nimic nu va mai fi cum a fost sau cum ar fi putut sa fie daca sufletul s-ar fi deschis cat mai era inca timp.

Ma tem ca modul in care am prezentat aceasta carte sa nu o faca sa sune prea telenovelistic, ar fi o greseala, fiindca regasim aici acelasi Jonathan Coe cu scriitura cursiva si eleganta care ne-a dat Casa somnului, Clubul putregaiurilor  sau Piticii mortii, remarcabil prin modul in care se substituie naratoarei feminine pentru a da glas cu rabdare si iscusinta unor emotii si senzatii care, daca n-as fi vazut numele sau pe coperta, m-as fi gandit ca nu au cum sa aiba un autor barbat. Viata graviteaza intre intamplare si destin, intr-un cerc al coincidentelor aproape magice, care stabilesc legaturi peste timp, din anii '40 pana in zilele noastre. Lipsesc satira si ironia cu care ne-a obisnuit, dar cu aceasta carte dovedeste ca si atunci cand scrie literatura intimista o face cu succes. Puuutin cam melodramatic (probabil ca a ingrosat deliberat unele trasaturi din condei pentru a fi mai sigur ca s-a transpus adanc in mintea personajelor feminine), dar placut de citit.

Camorra

Gomorra

De fiecare data cand mai aflu ce se mai intampla prin Italia, cum toti cei care incearca sa ia atitudine impotriva mafiei, adanc inradacinata in peninsula de zeci de ani, ajung sa fie amenintati cu moartea, urmariti, sicanati, stau si ma intreb: cum o tara cu probleme atat de grave a intrat in UE? In conditiile in care celor acceptati mai recent li s-au pus tot felul de conditii privind eradicarea coruptiei si combaterea criminalitatii, mi-e greu sa accept ca exista o tara la problemele careia se ridica senin din umeri. Sau o fi o "traditie culturala" care trebuie respectata si pastrata, tinand de specificul national?! O fi... Acum nu zic ca am fi noi mari incoruptibili si luptatori impotriva retelelor de interese, dar parca nici nu ajungem sa ne impuscam la solar sau sa ne depozitam deseurile radioactive langa casa doar fiindca se poate...

Ca sa va dati seama cat de puternice sunt presiunile, Roberto Saviano, autorul cartii dupa care s-a facut acest film, traieste de la publicarea sa, in 2006, sub escorta permanenta. De aceea Matteo Garrone, regizorul filmului, aparut la 2 ani de la publicarea cartii, a ales cumva o alta abordare, nu a mai urmat calea curajoasa a autorului, un reportaj de denuntare a practicilor mafiei napolitane, ci si-a compus filmul din 5 povesti, pornind de la situatii reale,  povesti care vorbesc despre putere, ura, violenta, sange, despre modul in care "Sistemul" (un alt nume al Camorrei) guverneaza zona sa de influenta. 

Pe alocuri, filmul mi-a amintit ca atmosfera si imagini de Cidade de Deus, avem si aici criminalitate infantila, trafic de droguri, lupte pentru pastrarea zonei de influenta. Gomorra insa aduce in discutie si traficul cu deseuri toxice, industria falsurilor haute couture (intr-o secventa apare chiar Scarlett Johansson purtand la o gala Oscar una din creatiile unuia dintre personajele noastre) realizate cu mana de lucru ieftina in conditii mizere, pentru a fi apoi cumparate de casele de moda din Milano si a le vinde pe bani grei drept creatii de marca. Evident, aici intervine si concurenta chineza, iar atunci cand "Sistemul" afla ca unul dintre croitorii lor cei mai buni le preda chinezilor lectii de croitorie simte nevoia sa-l pedepseasca.

Filmarile au avut loc in cartierul Scampia din Napoli, cunoscut drept cel mai mare centru din lume de vanzare de droguri in aer liber si una dintre casele folosite ca locatie a apartinut unui mafiot din "Scarface", film citat in Gomorra de unul dintre personaje. Desi considera ca de multe ori realitatea este cea care imita fictiunea si nu invers, regizorul este insa de parere ca rareori violenta din filme poate genera violenta in viata reala.
Pentru a pastra si mai mult culoarea locala, filmul este vorbit partial in dialectul napolitan si foloseste sintagme si expresii din lumea criminalitatii. De multe ori, ai impresia ca urmaresti un reportaj, neorealismul este mai prezent aici decat oriunde in ultimii 20-30 de ani in cinematografia italiana, cadrele au dinamismul unei vieti traite la limita, mereu in pericol, in fuga, dar si simplitatea unei realitati neinfrumusetate cu nimic. Unii actori nu sunt profesionisti, ci oameni din cartier care, atrasi de mirajul cinematografiei, nu numai ca nu i-au facut regizorului niciun fel de greutati in a filma intr-o zona cotata ca fiind foarte periculoasa ci, dimpotriva, s-au oferit sa ajute, sa participe la filmari.

Intr-un mediu dominat de saracie, in care perspectiva unui loc de munca este destul de indepartata, privati de educatie, tinerii ajung sa fie racolati de organizatiile mafiote de la varste fragede, sa traiasca violenta ca singurul mod posibil de a-si implini existenta, sa-si masoare succesul si puterea sociala prin capacitatea de a-i teroriza pe cei din jur, de a le arata forta si curajul lor. Nu este de mirare ca de multe ori populatia acestor cartiere sarace de la periferia Napoli-ului este solidara cu membrii organizatiei, ii protejeaza fata de politie, ii ascunde. Tacerea nu este izvorata numai din teroare, ci si din lipsa oricarei alte perspective, din faptul ca, sub o forma sau alta, organizatia criminala este cea care le asigura traiul cat de cat, poate ca angajati ai unui atelier textil clandestin pe un salariu de mizerie, ca baiat "bun la toate", care face comisioane dar si ajuta la indeplinirea unor treburi murdare, sau ca nevasta sau fiu de mafiot in inchisoare. Da, sistemul are grija de toti, chiar si sa acorde alocatii celor care au de suferit in numele lui...
Intre Gomora (Camorra napolitana) si  mai cunoscuta in strainatate Sodoma (Cosa Nostra siciliana) se intinde teritoriul calabrez al Ndraghetei, considerata mai rurala, dar devenita cel mai puternic sindicat al criminalitatii italiene in anii 90-2000. Profitand din plin de pozitia strategica, la intersectia celorlalte doua, a reusit in ultimii ani sa-si consolideze veniturile la 3,5% din PIB-ul Italiei, doar din trafic de droguri, extorcare si spalare de bani. Se pare ca zeul justitiei este in continuare prea ingaduitor, prea nepasator sau prea... mituit pentru a arunca ploaia de foc asupra pacatului in care traiesc aceste cetati...  Si nimic din film nu lasa sa se intrevada ca s-ar putea schimba ceva, nu exista nicio nota optimista sau vreo dorinta de rasturnare a sistemului , singura dreptate este aceea facuta de cel mai puternic.


P.S. De curand am vazut  la stirile RAI, pe care le urmaresc constant, cum tocmai au fost arestati niste judecatori / procurori care colaborau cu 'Ndragheta... sa fie ceva serios sau iar se apropie niste alegeri??

Noaptea zeului-lup

Legendele vechi spun ca in noaptea de 29 noiembrie începeau "serbările obârşiei şi ale iubirii", ce se incheie odata cu Dragobetele. Sarbatoarea zeului-lup dacic reprezinta un punct de bilant, in care tinerele fete incercau sa-si ghiceasca ursitul iar taranii - rodul anului urmator. Este, deci, un moment de anticipare a noilor recolte, un moment peste care, ulterior, credintele slave au suprapus legendele cu strigoi care ies sa bantuie drumurile si cu licantropi, iar crestinismul l-a preluat transformandu-l in sarbatoarea Sfantului Andrei. Datinile vechi s-au pastrat in satele romanesti, inca se mai pune usturoi la geam si la usi pentru a impiedica intrarea in casa a duhurilor necurate. 

Nu intamplator, celebrand spiritul vechiului zeu dac prin EP-ul recent aparut, "Santandrei", trupa DinUmbra a ales sa il lanseze live in aceasta seara cu conotatii magice, ca pentru a prefata un posibil album in curand (ar fi timpul!)  in compania prietenilor si a altor doua trupe, Spinecrusher si Progeria. Pentru un eveniment nu foarte mediatizat si fara headlineri straini, ea a reusit sa stranga in clubul Elephant un public destul de numeros, care a asigurat o atmosfera prieteneasca, relaxata, intampinand cu caldura prestatiile celor trei trupe. 

Show-ul a fost deschis de Spinecrusher, o trupa care, desi tanara, mi-a adus aminte ca sonoritati de perioada "Intalnirii de la miezul noptii". Baietii abordeaza o combinatie de thrash cu death pe care oamenii tind sa o catalogheze drept "old school". Acum sincer, la ce anume se raporteaza prin cuvantul "old"? La ceea ce se canta pe la inceputul anilor '90 la noi? Fiindca in perioada respectiva Slayer scotea "Seasons in the Abyss", Kreator "Coma of Souls" si "Renewal", pentru a numi doar varfurile de lance ale genului, iar ceva mai devreme, in anii 80-90 se afirmau puristii thrashului, care nu aveau niciun gand sa-l combine cu death-ul. Asa ca inteleg prin "old school" cam ceea ce se canta la noi in perioada respectiva, cand trupele erau cam de doua feluri: adeptii thrash-death si cei doom-death. Stabilind aceste limite si plasand trupa in context, nu pot sa nu spun ca, in ciuda faptului ca am auzit de sute de ori ceea ce ne propun ei, au nerv, coerenta in compozitii, au incalzit publicul si si-au facut cu succes datoria de trupa de deschidere. 

Au urmat Progeria, o trupa care, am aflat cu surprindere, a fost infiintata in anul 1994. In aceste conditii, pare sa fie exact opusul sindromului al carui nume il poarta, o trupa veche cu aparenta de trupa tanara, probabil si din cauza schimbarilor de componenta suferite de-a lungul timpului. Imi da senzatia unei trupe cu un leader incontestabil, care face mari eforturi pentru a continua sa existe, ii doresc mult succes. 

Muzical vorbind, am aceeasi observatie ca si la trupa precedenta, death ancorat in prima jumatate a... era sa spun a deceniului trecut, dar imi dau seama ca a trecut mult mai mult (o tempora...), voiam sa spun de fapt a anilor '90, alternand cu pasaje mai melancolice, mai doomy. Influentele sunt variate, la un moment dat chiar am recunoscut un riff Deicide, piesele vorbesc despre viata si evolutie, daca doriti sa aflati mai multe despre muzica si mesajul lor puteti citi si acest interviu. Au fost o surpriza placuta pentru mine, mai ales ca nu aveam asteptari, cumva mi-au trezit nostalgii, au reactivat acea parte sensibila la muzica "tineretilor mele" :)

Un singur lucru m-a deranjat foarte tare la prezenta lor scenica, si anume faptul ca destul de des pe parcursul recitalului chitaristul-vocalist facea semne disperate ca nu se aude in monitor... Am inteles, o data, de doua ori, dar daca o problema nu se remediaza, get over it, nu transforma prezenta scenica intr-una disperata si dezorientata, nu asta vrea sa vada publicul! Si ar fi minunat daca ar renunta si la bazzzzzooomul ala :P

DinUmbra am vazut-o de multe ori live de-a lungul carierei sale, in diferite componente. Le cunosc bine evolutia in timp, intotdeauna au avut piese sau parti care mi-au placut mai mult si altele care nu m-au impresionat, nu ma pot declara un fan neconditionat al trupei, dar cumva imi creeaza asteptari mari. Cu atat mai mult in componenta actuala, cu instrumentisti cu bogata experienta muzicala, simt ca se poate iesi mai mult din niste canoane pe care trupa si le impune (ca, de exemplu, un anumit ton de chitara sau un manierism in conceperea riffurilor). As spune ca am vazut si concerte de-ale lor recente mai bune decat acesta, nu imi dau seama exact ce a lipsit, poate ordinea pieselor facea ca pe alocuri sa mi se para ca treneaza, poate setlist-ul, poate dispozitia sau asteptarile mele... Au inceput cu Santandrei, piesa care da titlul EP-ului, au continuat cu New World si Disarmed, una dintre preferatele mele, apoi Recreate it, Tower of Hopes (o alta favorita a mea), Living in a Dream. A urmat o piesa noua, instrumentala, Innocent Desire, care a fost o surpriza placuta. Mi-a placut si modul in care ea a fost introdusa de chitaristul Sebastian. As spune acum un lucru valabil pentru multe  trupe: eu cred ca textierul pieselor ar trebui sa fie cel care comunica pe scena cu publicul, fiindca el stie cel mai bine despre ce este vorba in cele ce urmeaza, poate sa faca o prezentare mult mai placuta si mai incitanta dacat, de exemplu, un solist vocal care nu neaparat crede in ceea ce spune si se limiteaza de obicei la "urmeaza piesa...". Este o observatie generala, nu are in vedere doar trupa DinUmbra. Soul of a Galaxy si Crystal Thoughts, alte doua piese noi, au incheiat recitalul. 

Daca de multe ori se intampla sa acuz trupele de faptul ca se cramponeaza intr-o muzica invechita, de data aceasta as spune exact inversul, si anume ca regret de fiecare data cand ii vad ca exclud din setlist Melodie intrinseca de basm si S-a sfarsit durerea in noi; pe de o parte inteleg motivatia, absenta unei voci clean si a clapelor, dar pe de alta... cate trupe nu canta cu banda in cazul in care considera ca asta ar aduce un plus muzicii lor? Iar piesele pe care le-am mentionat, desi sunt vechi ca moment al aparitiei, desi sunt oarecum atipice pentru ceea ce trupa isi propune sa cante in prezent, nu sunt si invechite ca structura, au multa sensibilitate si poezie, care ar aduce un plus de culoare concertelor Dinumbra. 

Apreciez ideea trupei de a ne oferi la intrare EP-ul lansat si pe suport fizic,  el este disponibil si pe site pentru cei care n-au fost la concert. Una peste alta, a fost o seara placuta, cred ca s-au simtit bine cu totii, publicul si trupele, iar licantropii nu ne-au vizitat, asa ca am plecat linistiti spre casele noastre.

De doua ori Johnny Depp

The Rum Diary 
Public Enemies
Intamplarea face sa fi vazut aceste doua filme la doar o zi diferenta, si cum mi se pare ca le leaga mai mult decat faptul ca il au in rolul principal pe Depp, unul dintre actorii mei preferati, am zis ca o abordare "la pachet" ar fi destul de potrivita.

Pe Public Enemies l-am vazut intamplator, nu aveam idee despre ce este, in timp ce la Rum Diaries vazusem trailerul inainte, stiam subiectul, cumva imi creasem niste asteptari legate de rolul lui Depp... Nu pentru ca "rom" duce automat cu gandul la pirati (atunci cand nu intra in ecuatie minoritatile conlocuitoare), ci pentru senzatia data de trailer, ma gandeam ca accentele umoristice vor fi mai puternice (din pacate majoritatea fazelor funny se afla in trailer, pe ecran doar traducerea extrem de proasta in limba romana se ridica pe alocuri la nivelul lor, dar sa nu atribuim false merite umorului involuntar). 

Pe undeva, desi Depp-ul de pe afisul filmelor sugereaza ca ar fi vorba de doua personaje total opuse, unul ordonat si mereu pus la punct, altul haotic si boem, John Dillinger in primul si Paul Kemp (alter ego al jurnalistului Hunter S. Thompson) in cel de-al doilea, sunt ambii niste inadaptabili (unul isi manifesta caracterul anarhic jefuind banci in anii '30, celalalt penduleaza in anii '60 in San Juan intre doua lumi, incapabil sa adere la valorile expatriatilor americani, simtindu-se mai solidar cu populatia autohtona exploatata), impulsivi, justitiari, creativi (unul prin maniera de a concepe metode de evadare si de a planui noi spargeri, celalalt prin dorinta care-l macina de a scrie o carte), capabili de o dragoste puternica la prima vedere, gasindu-si o portita de defulare in alcool, iubitori de lux si masini frumoase, nici unul dintre ei neexploatand insa pe deplin resursele artistice ale lui Depp. 

Ambele filme mi-au dat senzatia ca pe undeva povestea stagna, parca scenariul nu reusea sa puna accentul pe esential, se tindea prea mult sa se deplaseze centrul de greutate al filmului de la personaj la evenimentele epocii in care traiau (infiintarea FBI-ului in primul caz, perceperea potentialului turistic neexploatat inca al insulei in cel de-al doilea) si pe alocuri ma plictiseau, parca totul se dilua prea mult, in ambele cazuri privirea fata de erou este una distanta,  o abordare oarecum impersonala care, neobtinand trairea participativa a publicului, nu produce nici senzatii puternice, la final iti este cam indiferent daca personajul moare sau nu si in general nu sunt filme care sa lase o impresie marcanta. Ambele au cate un personaj feminin extrem de sters, in primul fiind vorba de o anume Billie Frechette (interpretata de Marion Cotillard) lipsita de orice vointa, acceptand orice-i cere Dillinger, in cel de-al doilea de o papusa decorativa fara aspiratii, care doar vrea sa se bucure din plin de noptile cu mult rom si petreceri fierbinti. Am inteles ca in carte personajul Chenault este mult mai bine dezvoltat, filmul nu prea lasa sa se vada asta.

Se spune ca Dillinger era intr-adevar un personaj plin de sarm, de culoare, poate ca ar fi putut fi nuantat mai mult, dar nu cred ca intentia regizorala, cel putin la nivel moral, era cea de a ne arata un raufacator indelung urmarit ca un personaj foarte placut, desi nici reprezentantul justitiei, Melvin Purvis, agentul FBI interpretat de Bale, nu ne devine mai simpatic. Iar Kemp...n-am inteles exact ce facea el prin Puerto Rico: s-a dus sa se angajeze la un ziar falimentar pentru a scrie rubrica de horoscop? Spera ca mediul sa-l inspire in scrierea unei carti? Oricum, se abuzeaza de peisajul exotic, probabil am vazut drumul de-a lungul plajei in cel putin 10% din secventele filmului iar pe personajul nostru nu l-am vazut scriind niciun rand...
Hunter Thompson este cunoscut drept creatorul jurnalismului Gonzo, cel in care reporterii se implica in povestea propriu-zisa, folosesc propriile experiente si emotii pentru a prezenta evenimentele dintr-o perspectiva subiectiva. Poate ca o astfel de abordare ar fi fost mai potrivita pentru un actor ca Depp, una care sa-i acorde o mai mare libertate de a-si construi personajul, de a pune accentele potrivite. Cele doua filme nu sunt chiar pierdere de timp, dar se poate trai si fara sa le fi vazut...