O pierdere transformata in castig

Win Win (2011) 

Cred ca v-ati prins deja, daca nu, nu mi-e rusine sa recunosc, am si eu obsesiile si fixatiile mele. Cand gasesc un autor / un regizor / o trupa care imi place merg pe firul timpului si inainte si inapoi ca sa-i recuperez tot ce n-am citit/vazut/ascultat pana in momentul descoperirii. Thomas McCarthy in cinematografie este pentru mine cam ce-s McEwan si Barnes in literatura in ultima vreme :). Nu mi-a atras el atentia in mod deosebit ca actor, in schimb, ca regizor si scenarist, il iubesc. Pacat ca pana acum a facut numai trei filme, sper sa continue, privind rezultatul  cred ca numai un om cu multa pasiune pentru munca lui poate face asa bijuterii. 

Acum, ca le-am terminat de vizionat, se vede clar ca exista un fir care le uneste, o preocupare constanta in tematica a lui McCarthy: toate sunt despre oameni care intalnesc alti oameni, ce ii ajuta sa-si schimbe perspectiva asupra vietii, sa-si regaseasca entuziasmul si sensul. Asa este si avocatul Mike (Paul Giamatti), care in timpul liber antreneaza o echipa de pusti pasionati de lupte libere. Cand datoriile si grijile financiare incep sa-l copleseasca, i se ofera o oportunitate neasteptata de castig, printr-un client al sau, bolnav de dementa senila incipienta, pe care il ia in custodie. Este momentul cand rutina de zi cu zi ii va fi tulburata de aparitia lui Kyle, nepotul batranului, un tanar fugit de acasa pentru a scapa de violenta partenerului mamei sale, aflata intre timp la dezintoxicare. 

Aparitia exotica a lui Kyle, un fel de Eminem al ringului de lupte, intepretat de un fost campion de lupte aflat la primul sau rol intr-un film, Alex Shaffer, va bulversa atat viata familiei cat si pe cea a micii echipe de lupte antrenate de Mike. Il regasim in Win Win si pe Bobby Cannavale, intr-un rol similar celui din The Station Agent, incep sa cred ca se joaca pe el insusi si este un tip foarte exuberant si volubil.

Dintre cele 3 filme, cel de fata este cel mai senin, cel mai incarcat de conotatii pozitive, la polul opus fata de The Visitor, singurul in care tonul ramane optimist, comicul nu se transforma intr-un ras sarcastic sau umbrit de tristete. Si aici sunt explorate relatiile umane, dar cumva raportul de forte este inversat, avem un copil introvertit, maturizat prea devreme si multi adulti  extrovertiti in jurul lui, ramasi sau deveniti imaturi. 

Relatia dintre Kyle si Mike poate fi usor comparata cu o lupta: mai intai se tatoneaza, incearca sa-si cunoasca adversarul, sa-i prevada miscarile, apoi urmeaza loviturile, de la cele prietenesti, cerute de Kyle inaintea fiecarui meci, pana la cele reale, pline de furie si durere, prin care incearca sa-si dezlantuie dezamagirea de a se vedea din nou mintit, asa cum mama sa o facuse de multe ori. 

Targul care se incheie intre Mike si mama lui Kyle nu mi se pare chiar o situatie de win-win, dar asta este doar perspectiva spectatorului omniscient, sa acceptam ca poate Kyle este mai fericit asa, nestiind anumite "detalii". 

In rest, un film dinamic (cel mai dinamic din cele trei), cu actori buni si foarte buni, cu umor inteligent si bine temperat, atat cat sa detensioneze atmosfera atunci cand e cazul, care bate mai degraba spre zona Hollywood decat spre indie, dilemele si conflictele morale nu mai sunt luate atat de in serios, cadrele nu mai cauta detalii elocvente si nici nu zabovesc prea mult intr-un punct. Daca pe ansamblu aici este filmul unde se poate aplica cel mai corect eticheta de "comedie", nu stiu de ce, parca momentele comice din Station Agent sunt ceva mai savuroase atunci cand sunt,  mai concentrate dar mai expresive. Este un film placut, nu spun nu, insa dintre cele 3 pentru mine este ultimul intr-un top personal, nu stiu daca pentru ca incep mie sa-mi creasca pretentiile dupa ce m-am rasfatat cu filmografia McCarthy sau pentru ca simt miros de Hollywood undeva unde n-ar fi trebuit si nu m-as fi asteptat sa fie... "Cel mai putin favorit" nu inseamna ca nu este deasupra muuultor alte comedii cat se poate de hollywoodiene :). 

Bemberguiti, va rog!

Witold Gombrowicz - Cosmos

Cand am inceput sa citesc cartea asta, parca toti demonii ce m-au bantuit in anii destul de indepartati ai facultatii la cursurile de lingvistica structurala, de la Saussure la Jakobsen, au inceput din nou sa-mi dea tarcoale si m-a incercat oarecum regretul de a nu ma fi imprietenit mai mult cu ei atunci. 

Dar sa va zic cum s-a intamplat: totul incepe abrupt, cu o istorie ce ne da o familiara senzatie de continuitate, trezindu-ne atentia si curiozitatea de la primul rand: ""Sa va povestesc o alta intamplare si mai ciudata...". Naratorul, Witold, si prietenul sau Fuks isi petrec o parte din vacanta de vara caniculara (ce bine suna cuvantul asta in vremurile de acum) departe de Varsovia, intr-o pensiune de la tara. Inainte de a ajunge, calatoria le este marcata de imaginea puternica si cruda a unei vrabii spanzurate. La pensiune, Witold se va confrunta cu atractia fata cele doua tinere prezente feminine ale casei, Katasia, slujnica familiei, cu buze rasfrante si Lena, fiica gazdelor. 

Sederea nu va fi deloc una linistita, un complicat limbaj al simbolurilor facandu-si loc in desfasurarea evenimentelor, ce incep sa capete o turnura detectivistica. Apar multe obiecte ce capata sensuri ciudate, pe care povestitorul le inregistreaza cu o privire telescopica, asemenea unei camere de filmat ce zaboveste asupra detaliilor elocvente: o sageata desenata, un bat agatat de o ata, o oiste, un ac, o penita, o coaja, un ceainic sunt doar o parte dintre factorii ce prefigureaza intruziunea treptata a bizarului, impins apoi dincolo de limitele absurdului, prin detalii si imagini puternice, enumerari, repetitii, ca intr-o incercare de sistematizare si recreare a unui micro-cosmos maladiv, in care consideratiile metatextuale sunt inglobate si contribuie la insasi generarea textului. "Dar cum sa nu povestesti ex post? Oare nimic nu poate fi cu adevarat exprimat, redat in devenirea sa anonima, nimeni nu va reusi vreodata sa redea bolboroseala nasterii clipei, cum se poate ca, nascuti din haos, sa nu ne putem intalni niciodata cu el, abia aruncam o privire, si sub privirea noastra se naste ordinea... si forma... totuna."

Frazarea urmeaza cadenta evenimentelor, coerenta incepe sa se piarda si sa lase loc haosului, dialogurile sunt din ce in ce mai absurde, impulsurile primare devin mai puternice decat ratiunea sau sentimentele, dar totul are o ordine interna ce produce delectarea cititorului. Autorul se joaca cu mecanismele logicii, adevarul devine in acelasi timp minciune si afirmatia este continuta chiar in negatie: "nu era o vrabie, dar, prin faptul ca nu era vrabie, era totusi ne-vrabie, si fiind ne-vrabie, era putin si vrabie..."

 Este o poveste a carei desfasurare se construieste in timp ce se scrie (daca nu ma insel, parca teoria relativitatii lingvistice sustinea ca limbajul este cel care genereaza si organizeaza realitatea, cam cum se intampla si in Moartea si busola lui Borges). Este o carte nu atat despre o realitate, ci despre modul in care se formeaza ea, despre cum se organizeaza din haos, supozitii si sentimente. 

In postfata, traducatorul Ion Petrica incearca sa puna putina ordine in haos, oferind anumite chei de lectura si repere ale biografiei autorului in masura sa indrume cititorul nefamiliarizat cu obsesiile si complexele sexuale ale scriitorului polonez. Sunt informatii bine-venite, dar nu esentiale pentru receptarea romanului. Pana la urma, ca sa rezonezi cu Gombrowicz, trebuie sa impartasesti cu el putina nebunie sau sa te fascineze viata interna a unui text literar, ritmul in care pulseaza cand isi descopera existenta proprie, in care autorul devine doar un instrument ale unei vointe interne mai presus de el, aceea a unui geniu maret si usor pervers, ce imbina precizia unui naturalism crud cu scriitura automata avangardista. 

Definitia data de Ernesto Sàbato lui Gombrowicz, "clownul metafizic", ma face sa-l percep ca pe un Don Quijote intr-o lupta permanenta cu propria-i realitate a cuvintelor. In aceasta ultima batalie, numita Cosmos, el reuseste sa atinga apogeul inventivitatii lingvistice si al tensiunii, al dorintei de a da haosului o forma, o ordine. 

Fiecare lucru la timpul sau

Beginners (2010)

Vine in viata cate un moment potrivit pentru orice: un moment in care sa traiesti si sa nu-ti pui intrebari, altul cand trebuie sa afli raspunsul la intrebarile pe care ai refuzat sa ti le pui, un moment cand trebuie sa-ti accepti identitatea, un moment cand inveti sa iubesti si unul cand inveti sa mori, unul cand inveti sa traiesti, altul cand inveti sa fii fericit sau sa-i oferi fericire celui/celei de alaturi, un moment cand inveti ca nu conventiile sociale iti dicteaza propria viata si ca ti-ar putea fi mai bine daca ti-ai vedea de ea fara sa le dai prea multa importanta. Vine un moment cand constati ca ai esuat, ca ai vrut prea mult sa-i protejezi pe cei din jur sau, dimpotriva, pe tine insuti de ceilalti, si trebuie sa o iei de la inceput. 

Beginners este un film despre inceputuri, despre modul in care oamenii aleg sa imbratiseze sau sa ocoleasca fericirea. Oliver (Ewan McGregor) este un desenator de coperti pentru cd-uri din Los Angeles a carui creativitate pare sa nu fie pe placul trupelor care doresc o abordare simpla, portretistica a booklet-ului, in loc de o lunga istorie a tristetii de la aparitia omului pana in prezent, cum le propune el. La 75 de ani, tatal sau, Hal (Christopher Plummer, nominalizat la Oscar pentru acest rol, sper sa-l castige, il merita din plin!), o prezenta mai mult absenta in timpul copilariei sale, ii marturiseste ca este gay,  lucru ascuns in toti cei patruzeci si ceva de ani de casatorie, si ca are cancer in stadiul terminal. Viata lui Oliver este bulversata si de intalnirea cu Anna (Mélanie Laurent, Shosanna din Inglorious Basterds), o actrita din New York in raport cu care nu inceteaza sa-si analizeze sentimentele, sa se intrebe daca ceea ce simte este ce ar trebui sa simta sau daca nu cumva greseste implicandu-se prea mult intr-o relatie fara viitor. 

Penduland permanent intre prezent si trecut, punandu-si intrebari asupra relatiilor cu si dintre parintii sai, asupra regasirii sinelui, incercand sa-si afle identitatea reala, Oliver ne primeste in viata sa intr-o atmosfera melancolica, plina de tristete, lipsita insa de retorica facila. Am urmarit tot filmul cu un nod in gat, nu am putut sa nu ma gandesc ca poate cel mai potrivit mod de a negocia cu fericirea este acela in care nu pui intrebari, nu te gandesti daca esti fericit, ci doar o traiesti, fara sa analizezi prea mult, fara sa incerci sa o diseci, sa-ti gasesti motivatii. 

Regizorul Mike Mills se dovedeste aici si un foarte bun scenarist, filmul apartinandu-i in intregime. Surprinzator este faptul ca punctul de pornire se afla in autobiografia sa, tatal lui fiind cel care, dupa moartea mamei, isi recunoaste homosexualitatea si incepe o relatie cu un barbat. Afland asta, am inteles de ce filmul arata ca si cum si-ar fi pus sufletul in el, urmarind cu mult talent asociatiile de idei si sentimente ce-l fac pe erou sa penduleze intre viata lui si cea a parintilor sai, alimentand desfasurarea filmului cu multe secvente ingenioase si originale, precum prima intalnire dintre Oliver si Anna, un dialog mut in care cuvintele se pot doar imagina, anticipand secventele prin povestire, prezentandu-ne si gandurile cainelui Arthur, singurul care mi-a mai descretit fruntea in tristetea din restul filmului. Jack Russell terrier este intr-adevar o rasa cuuute :). Consider ciudata catalogarea ca drama si comedie, nu prea am receptat elemente de comedie, totul mi s-a parut foarte foarte trist, chiar si secventele care se doreau luminoase ascundeau in ele germenii tristetei trecute sau viitoare.
Fiindca in epoca in care s-a casatorit Hal homosexualitatea era considerata o boala psihica ce se poate vindeca, el si-a infranat multi ani impulsurile intr-o casnicie aparent fericita pentru ca abia dupa moartea sotiei sa-si dezvaluie adevaratele sentimente. Ramas singur, doar cu Arthur, cainele tatalui sau, bulversat de cele aflate si traite, Oliver are nevoie mai intai de impacarea cu sine pentru a-si gasi puterea de a-si asuma responsabilitatea necesara implicarii in relatia cu Anna.
Intregul film este un puzzle, mai mult emotional decat narativ, fara ca nimic sa para fortat sau mecanic. Regizorul, de altfel, marturisea undeva ca se defineste ca un "regizor designer", ca este fericit de fiecare data cand poate insera in filmare sau in montaj fotografii, imagini statice, desene. Asa ca penduleaza mult pe aceasta latura, infatisandu-ne lumea din anii '50 si '90 in fotografii si cadre statice sau tristetea in benzi desenate, cautand ca, prin resursele artistice de care dispune, sa exprime mai bine caracterul complicat si contradictoriu al fiintei umane.
In toata aceasta tristete pe care o imbratisam si o savuram picatura cu picatura, exista mereu speranta unui alt inceput, un mic impuls de a ne indrepta spre o directie pe care o stim deja, aceea ca nu e niciodata prea tarziu sa faci ceea ce ti-ai dorit si ai amanat de atata timp cu tot felul de pretexte si scuze pentru a-ti ocoli chemarea, vocatia, dorinta.

Bestsellers

Julián Sánchez - Anticarul 

Bestseller traditional pentru fete: se ia o poveste de familie care ascunde un secret, se condimenteaza cu ceva poveste de dragoste, una imposibila de preferat, dar merg si cele cu final fericit, se pune o distanta in timp de cateva zeci de ani, se mai aduc la lumina niste scrisori sau fotografii, daca se lucreaza putin si la contextul istoric cu atat mai bine, are fata impresia ca mai invata si ea ceva. 

Bestseller traditional pentru baieti: mai intai se ucide un personaj, preferabil anticar / preot / membru al unei elite politice sau sociale, apoi se fac multe valuri in jurul lui, cel ucis are de obicei un fiu / fiica care investigheaza, respectiv este ajutat de un investigator de sex opus sa afle ce s-a intamplat, se descopera o organizatie secreta, ceva artefacte cu incarcatura religioasa ori coduri inaccesibile profanilor (Vaticanul si templierii sunt mereu actuali), o teorie conspirationista, daca mai au loc si alte asasinate pe parcurs foarte bine, daca nu, merge si asa. Un pic de romance, nu mult, ca barbatilor li se face mai repede greata de dulcegarii decat femeilor, doar cat sa justifice scenele de sex si reteta e gata. 

Bestseller thriller (desi cred ca tot la barbati intra): conspiratie, transpiratie (adica urmariri palpitante, pumni, focuri de arme) si sex.

Bestseller intelectualist: o cauza umanitara, un personaj principal inadaptat sau marcat de o infirmitate psihica / fizica ori discriminat social, familii disfunctionale, societate impasibila la drama individuala, toate in ambalaj foarte comercial, cu un fir unitar, fara referinte prea absconse care ar putea sa descurajele cititor. 

Bestseller utilitar: how to do everything (incluzand aici self-help, bricolaj, sanatate, dieta, psihologie, viata sociala).

In linii mari, cam asa arata, cu variatiuni neesentiale. Apoi ar mai fi cartile care nu se nasc bestsellere, dar ajung, fiindca un regizor le-a descoperit si a facut un film de succes, asa ca toata suflarea trebuie sa le si citeasca, sa compare sau macar sa le aiba in biblioteca. Mai sunt "snobismele", carti care, dintr-un motiv sau altul (tematica, autor, premii) ajung sa fie la moda, intra in vizorul criticii si cititorilor, de multe ori cititorii nu recunosc dezamagirea produsa de lectura lor. Si ar mai fi sarmanii clasici, pe care mai toata lumea vrea sa-i aiba in biblioteca, preferabil intr-o editie care sa se asorteze cu mobila sau covorul. Mai nou insa, am vazut ca unii prefera sa-si faca biblioteci din carton, ca sa scape de grija stergerii prafului de pe carti...

Asa, acum ca am delimitat categoriile de carti cu vanzare de la cateva sute de mii de exemplare in sus, sa revin la oaia mea (neagra), foarte multe n-am de spus despre ea. Se incadreaza in traditionalul sector al bestsellerelor pentru baieti: un anticar moare, nu inainte de a apuca sa-i lase fiului sau adoptiv un indiciu  asupra motivului pentru care ar putea urma sa fie asasinat, avem ceva date despre cabalistii spanioli si arhitectii crestini ai catedralei din Barcelona, care se impletesc intr-un thriller cu asasin pe care l-am intuit cam de cand a aparut in peisaj tocmai fiindca ni se arata insistent cu degetul intr-o alta directie. Cred ca autorului i-a placut atat de mult Umbra vantului de Carlos Ruiz Zafón (si mie de altfel, pastrand cliseele genului, reuseste sa creeze niste imagini frumoase, din umbre, carti pline de praf, fragmente din Cartierul Gotic si sa impleteasca atractiv informatiile oculte cu misterul actiunii) incat a vrut sa o rescrie, sa refaca acea atmosfera. Numai ca i-a iesit o carte care esueaza la nivelul continutului, fiind sustinuta doar de cadrul in care se desfasoara, frumoasa Barcelona, motivul pentru care am si vrut s-o citesc, dupa ce am epuizat ghidurile turistice :P

Stilul e simplu si linear, personajele slab conturate, ceea ce autorul considera a fi intorsaturi de situatie spectaculoase sunt doar desfasurari previzibile. Mi-e dor de o poveste, o carte in care misterul sa nu fie intuit de la primele pagini sau, daca este, sa aiba macar o dezvoltare simbolica frumoasa, un pic de magie, explicatii mai putin facile si batatorite sau o scriitura care sa nu semene cu aceea a unui proaspat absolvent al unui curs de creative writing... cam ca Umbra vantului, asa... Mi-e dor de senzatia copilariei cand devoram cartile de aventuri fara sa mi se para ca seamana una cu cealalta, pana la urma nici nu semana Jules Verne cu F. Cooper sau cu R.L. Stevenson.
Tocmai citesc o carte pe care o las cu greu din mana, o sa va povestesc zilele viitoare despre ea, nu e deloc ce v-ati astepta, sunt aventuri cu scriitoare ;)

O discutie despre Pomul Vietii

The Tree of Life (2011) 

- Ce minunatie de film am vazut aseara, ce meditatie poetica metafizica, ce profunzime metaforica, cata finete, cata clasa! 

- Ma lasi?! Iar te "snobezi" la mine? Un artsy fartsy pur, te bombardeaza vizual si te epuizeaza. Aici n-ai decat doua abordari: sa-l ridici in slavi, ca sa nu recunosti ca e atat de lent si savant intr-un mod mult prea cautat incat te-a plictisit de moarte sau sa admiti onest ca abia asteptai sa se termine. Eu imi asum pietrele aruncate pentru a defaima astfel "capodopera" lui Malick... 

- Poate n-ai inteles, stai sa te lamuresc: Copacul Vietii reprezinta cosmogonia Cabalei, modul in care actioneaza legile Universului... 

- Bullshit, o fi cum spui tu, numai ca filmul asta reuseste sa transforme pana si dinozaurii in niste fiinte antipatice... 

- Nu-mi spune ca nu te-au impresionat nici imaginile, erau superbe, extraordinare, magnifice... 

- Ei, ca sa fiu sincera, mi-au cam furat ochiul, plus ca aveam de ales?! Doar sunt lipita de tine, daca tu erai atat de captivata, eu nu aveam unde ma duce... asa ca a trebuit sa inghit tot melanjul de Kubrick, Fellini, Lynch, Tarkovski... Ma mir ca nu ti-ai dat seama cat de plin de clisee e, sa nu mai spun ca povesti despre fragilitatea conditiei umane, moarte, angoasa, cautarea sensului existentei s-au mai tot spus. Nu ti s-a parut ca seamana cam mult si cu The Fountain-ul lui Aronofsky? Ala era mai inchegat si...

- Dar e in natura umana sa-si caute sensul, sa-si descopere originile si resorturile. Nu poti sa acuzi un film de lipsa de originalitate doar pentru ca reia problematica ontologica. Uita-te la mijloace, bucura-te de bogatia de imagini, de incarcatura lor simbolica, traieste ritmul respiratiei Universului... 

- In primul rand, intreaga viziune pleaca de la o intrebare gresita, daca Dumnezeu exista, de ce a lasat Raul sa se propage? Raspunsul meu este simplu, fiindca nu exista, dar pana si teologii ti-ar putea gasi o multime de explicatii pornind de la liberul arbitru si ar zambi superior in fata naivitatii intrebarii.

- Dar e un poem vizual grandios...

- Imi tot dai inainte cu vizualul. Bine, de acord, unele cadre sunt superbe, dar altele sunt acolo doar ca sa strige "sunt un film de arta, premiati-ma". Nu-si au rostul in context. Metafizica goala, cautarea unui Dumnezeu pornind de la geneza Cosmosului, trecand prin norul lui Magellan, prin miliarde si miliarde de ani de viata pe Terra... ca sa ce? Film filozofic my ass. Asta e filozofia? Privitul plajei, al asfintitului, al talpii unui copil? Asta e viata in tot miracolul banalitatii ei, poate ca multi i-ar fi ras in nas regizorului si l-ar fi trimis sa invete cate ceva de la maestri, de la Kubrick de exemplu, daca in locul prestigiosului Malick ar fi fost pe afis numele unui debutant. Dar trebuie sa ne pastram scortosi, eticheta de pe produs fura ochii...

- Uite ce-i, vad ca pe partea asta nu te ating deloc, recunoaste ca istoria de familie este una autentica, emotionanta, Pitt reda perfect tatal autoritar care le insufla celor trei fii propriile principii de reusita in viata... 

- Da, am vazut cum le-a insuflat, de-aia cei care ajung mari isi petrec timpul uitandu-se la reflexia norilor pe peretii cladirilor... 

- Arhitectura universala isi are si ea un corespondent in complicata arhitectura umana. 

- Si?! Ce-i cu asta? Truisme, truisme... Poate daca ramanea doar un simplu film al dramei unei familii, fara sa se incerce invelirea lui in poleiala metafizica simplista, lasand-o mai usor cu ideea consolarii crestine si cu alegoriile, ar fi avut timp sa aprofundeze la scara microuniversului ruptura, sa-i dea chiar mai mare forta simbolica. Isi propune prea mult si esueaza.

- Asa crezi tu, e mare lucru sa alcatuiesti din taceri, din cuvinte putine, o atmosfera atat de dureroasa. Totul sta in detalii, conceptele sunt introduse in mod original. Uite, de exemplu, scena cu cei doi dinozauri, cand unul este cazut si celalalt ii cruta viata, este un simbol al milei, al renuntarii la actiunile agresive in fata suferintei. 

- Si era nevoie?! Nu ar fi fost suficient, te intreb din nou, sa avem o poveste onesta din America anilor '50-'60 si atat? Aveam nevoie de dinozauri? Aveam nevoie de Sean Penn uitandu-se iar si iar la blocuri si la copaci? Aveam nevoie de nori, de pasari, de explozii vulcanice, de valuri, de cascade? Ok, poate aveam, o singura data, daca tot il cautam pe Dumnezeu pretutindeni desi am stabilit de la inceput ca nu da explicatii pentru ce ni se intampla noua, oamenilor, dar atat se abuzeaza de imagistica asta incat nu mai impresioneaza, e doar grandios de ostentativa. 

- N-ai inteles nimic, filmul asta se traieste, nu se vede, trebuie sa fii atent la orice detaliu, sa incerci sa te implici cat mai mult, nu sa-ti mananci popcoarnele sau sa te gandesti ce faci dupa ce se termina... 

- Scuze, dar nu m-am putut abtine, doua ore jumate a fost prea mult. E simplu, daca tii mortis sa te automotivezi ca-i o capodopera, cum probabil a facut si juriul de la Cannes, e suficient de... auto-motivant. 

- Si invers e absolut valabil, mai lasa atitudinea asta condescendenta "been there, done that". Spui ca eu, daca mi-a placut, as fi o snoaba ingamfata, dar exact la fel faci si tu: nimic nou, prea asa, prea altfel....

- Uite ce-i, trebuie sa ne punem de acord sa se linisteasca si omul nostru... 

Din galceava celor doua emisfere cerebrale m-am ales cu o trecatoare migrena. Viata merge mai departe, copacii se apleaca grei de zapada, intrebandu-se poate si ei de ce li s-a dat o asa pedeapsa, ce culpa au de rascumparat si unde este zeul lor protector sa-i ajute.