O discutie despre Pomul Vietii

The Tree of Life (2011) 

- Ce minunatie de film am vazut aseara, ce meditatie poetica metafizica, ce profunzime metaforica, cata finete, cata clasa! 

- Ma lasi?! Iar te "snobezi" la mine? Un artsy fartsy pur, te bombardeaza vizual si te epuizeaza. Aici n-ai decat doua abordari: sa-l ridici in slavi, ca sa nu recunosti ca e atat de lent si savant intr-un mod mult prea cautat incat te-a plictisit de moarte sau sa admiti onest ca abia asteptai sa se termine. Eu imi asum pietrele aruncate pentru a defaima astfel "capodopera" lui Malick... 

- Poate n-ai inteles, stai sa te lamuresc: Copacul Vietii reprezinta cosmogonia Cabalei, modul in care actioneaza legile Universului... 

- Bullshit, o fi cum spui tu, numai ca filmul asta reuseste sa transforme pana si dinozaurii in niste fiinte antipatice... 

- Nu-mi spune ca nu te-au impresionat nici imaginile, erau superbe, extraordinare, magnifice... 

- Ei, ca sa fiu sincera, mi-au cam furat ochiul, plus ca aveam de ales?! Doar sunt lipita de tine, daca tu erai atat de captivata, eu nu aveam unde ma duce... asa ca a trebuit sa inghit tot melanjul de Kubrick, Fellini, Lynch, Tarkovski... Ma mir ca nu ti-ai dat seama cat de plin de clisee e, sa nu mai spun ca povesti despre fragilitatea conditiei umane, moarte, angoasa, cautarea sensului existentei s-au mai tot spus. Nu ti s-a parut ca seamana cam mult si cu The Fountain-ul lui Aronofsky? Ala era mai inchegat si...

- Dar e in natura umana sa-si caute sensul, sa-si descopere originile si resorturile. Nu poti sa acuzi un film de lipsa de originalitate doar pentru ca reia problematica ontologica. Uita-te la mijloace, bucura-te de bogatia de imagini, de incarcatura lor simbolica, traieste ritmul respiratiei Universului... 

- In primul rand, intreaga viziune pleaca de la o intrebare gresita, daca Dumnezeu exista, de ce a lasat Raul sa se propage? Raspunsul meu este simplu, fiindca nu exista, dar pana si teologii ti-ar putea gasi o multime de explicatii pornind de la liberul arbitru si ar zambi superior in fata naivitatii intrebarii.

- Dar e un poem vizual grandios...

- Imi tot dai inainte cu vizualul. Bine, de acord, unele cadre sunt superbe, dar altele sunt acolo doar ca sa strige "sunt un film de arta, premiati-ma". Nu-si au rostul in context. Metafizica goala, cautarea unui Dumnezeu pornind de la geneza Cosmosului, trecand prin norul lui Magellan, prin miliarde si miliarde de ani de viata pe Terra... ca sa ce? Film filozofic my ass. Asta e filozofia? Privitul plajei, al asfintitului, al talpii unui copil? Asta e viata in tot miracolul banalitatii ei, poate ca multi i-ar fi ras in nas regizorului si l-ar fi trimis sa invete cate ceva de la maestri, de la Kubrick de exemplu, daca in locul prestigiosului Malick ar fi fost pe afis numele unui debutant. Dar trebuie sa ne pastram scortosi, eticheta de pe produs fura ochii...

- Uite ce-i, vad ca pe partea asta nu te ating deloc, recunoaste ca istoria de familie este una autentica, emotionanta, Pitt reda perfect tatal autoritar care le insufla celor trei fii propriile principii de reusita in viata... 

- Da, am vazut cum le-a insuflat, de-aia cei care ajung mari isi petrec timpul uitandu-se la reflexia norilor pe peretii cladirilor... 

- Arhitectura universala isi are si ea un corespondent in complicata arhitectura umana. 

- Si?! Ce-i cu asta? Truisme, truisme... Poate daca ramanea doar un simplu film al dramei unei familii, fara sa se incerce invelirea lui in poleiala metafizica simplista, lasand-o mai usor cu ideea consolarii crestine si cu alegoriile, ar fi avut timp sa aprofundeze la scara microuniversului ruptura, sa-i dea chiar mai mare forta simbolica. Isi propune prea mult si esueaza.

- Asa crezi tu, e mare lucru sa alcatuiesti din taceri, din cuvinte putine, o atmosfera atat de dureroasa. Totul sta in detalii, conceptele sunt introduse in mod original. Uite, de exemplu, scena cu cei doi dinozauri, cand unul este cazut si celalalt ii cruta viata, este un simbol al milei, al renuntarii la actiunile agresive in fata suferintei. 

- Si era nevoie?! Nu ar fi fost suficient, te intreb din nou, sa avem o poveste onesta din America anilor '50-'60 si atat? Aveam nevoie de dinozauri? Aveam nevoie de Sean Penn uitandu-se iar si iar la blocuri si la copaci? Aveam nevoie de nori, de pasari, de explozii vulcanice, de valuri, de cascade? Ok, poate aveam, o singura data, daca tot il cautam pe Dumnezeu pretutindeni desi am stabilit de la inceput ca nu da explicatii pentru ce ni se intampla noua, oamenilor, dar atat se abuzeaza de imagistica asta incat nu mai impresioneaza, e doar grandios de ostentativa. 

- N-ai inteles nimic, filmul asta se traieste, nu se vede, trebuie sa fii atent la orice detaliu, sa incerci sa te implici cat mai mult, nu sa-ti mananci popcoarnele sau sa te gandesti ce faci dupa ce se termina... 

- Scuze, dar nu m-am putut abtine, doua ore jumate a fost prea mult. E simplu, daca tii mortis sa te automotivezi ca-i o capodopera, cum probabil a facut si juriul de la Cannes, e suficient de... auto-motivant. 

- Si invers e absolut valabil, mai lasa atitudinea asta condescendenta "been there, done that". Spui ca eu, daca mi-a placut, as fi o snoaba ingamfata, dar exact la fel faci si tu: nimic nou, prea asa, prea altfel....

- Uite ce-i, trebuie sa ne punem de acord sa se linisteasca si omul nostru... 

Din galceava celor doua emisfere cerebrale m-am ales cu o trecatoare migrena. Viata merge mai departe, copacii se apleaca grei de zapada, intrebandu-se poate si ei de ce li s-a dat o asa pedeapsa, ce culpa au de rascumparat si unde este zeul lor protector sa-i ajute.