Ce poti face cu patru milioane de coroane

Flickering Lights / Blinkende Lygter (2000) 

Si anume cam cinci sute si ceva de mii de euro. In primul rand, poti sa fugi, mai ales daca e vorba despre niste bani furati. Sa speri ca vei ajunge departe, departe, din Danemarca pana la Barcelona, dar sa te zgarcesti la transport si sa cumperi un van ca vai de el care te va lasa in mijlocul pustietatii, inainte sa fi iesit din tara. Apoi sa te gandesti ca poate n-ar fi un lucru rau ca tu, un gangster cu pretentii care n-ai studiat nici macar manualul infractorului incepator,  sa te ascunzi de cei care, la un moment dat, te vor cauta sa-si recupereze banii. Caci banii sunt furati de niste infractori marunti din prada unor baieti care se presupune c-ar fi ceva capi ai mafiei locale. Cei patru, apropiati de profilul white trash-ului american, se refugiaza intr-o cabana abandonata din padure unde, in lipsa de altceva mai bun, incep sa se culturalizeze: care mai citeste o carte, care se uita la serialul preferat a mia oara, care descopera, ca tot danezul, placerea suprema a vietii in mijlocul naturii, vanatoarea. Da, nici aici nu scapam! Arne (Mads Mikkelsen) vaneaza orice, de la pasari si animale mici, pana la... vaci :) Dar e scuzabil, ca-i un nebun care n-are cum sa nu-ti devina simpatic, cu toata psihoza lui de comedie neagra!
Intre timp, leaderul grupului, Torkild (Soren Pilmark) incearca sa-si pastreze prietenii cat mai putin vizibili. Cam greu cand unul e obsedat de vanatoare, celalalt de iubita lui si al treilea, ranit, de droguri. Cum ar putea fi feriti de localnicii curiosi care incep sa dea tarcoale locului?! Construind un alibi pentru prezenta celor patru in casa parasita din padure.
Si acum sa parasim pentru o clipa teritoriul filmului pentru o scurta discutie despre fizica. Nu va fie frica, nu ma pricep nici eu, dar Google stie orice cand il intrebi, asa ca l-am intrebat de ce palpaie luminile si mi-a raspuns prompt. Iar printre multele explicatii, exista cateva care chiar se potrivesc cu filmul de fata: in primul rand, se poate intampla atunci cand o conexiune a unui circuit cedeaza, devenind un punct de rezistenta inalta ce provoaca o supraincalzire. Ori poate un comutator care nu mai raspunde corect comenzilor sau fiindca tensiunea e prea mare sau oscilanta acumulata in aparate. Mai e o explicatie mai poetica a titlului prin film, dar mie imi plac mai mult astea (pseudo)stiintifice fiindca se potrivesc bine cu eroii nostri. Fiecare a trait intr-un moment al copilariei o experienta revelatoare, care i-a schimbat destinul, trimitandu-l pe un drum unde avea sa-i intalneasca pe ceilalti trei. Pentru toti, ceea ce au ajuns a fost consecinta unei rabufniri, a unei acumulari de tensiune, a unor lumini ce palpaiau de mult timp in sufletul lor in formare, ce si-a gasit vindecarea si alinarea in altii asemenea lor. Oricat de diferiti sunt cei patru, oricat ar tinde fiecare spre implinirea propriilor aspiratii, nu pot functiona decat impreuna, pentru a-si compensa supratensiunile unul celuilalt, pentru a se ridica reciproc si a merge mai departe impreuna.
Este interesant si captivant modul cum vireaza filmul de la inceputul tipic productiilor cu gangsteri spre un road movie ce se va sfarsi in padurile Danemarcei, de unde incep thrillerul psihologic si comedia neagra... Nu stiu, e greu spre imposibil de incadrat intr-un gen, dar este excelent scris si jucat, chiar daca de la un punct incepi sa anticipezi finalul, daca nu l-ai perceput deja in primele cadre ale filmului, iar schimburile de replici ale personajelor sunt savuroase.M-am amuzat copios, eu care nu prea rad la filmele care se straduiesc prea tare sa te faca sa razi. Dar cel de fata nu se straduieste deloc, totul este spontan si-i iese de minune.
Violenta este generata intotdeauna de traume adanc inradacinate si imbraca forme greu previzibile. Dar nu prea ai timp sa te gandesti pe parcurs la mesajul serios din spate,o sa ai timp destul sa-l rumegi dupa, fiindca te poarta intr-o lume cu accente de Tarantino unde absurdul situatiilor si scenariul spumos te cuceresc. Nu vreau sa spun mai mult, vedeti-l!
Voiam sa scriu despre o carte, ca s-au adunat cateva, simpatice, interesante sau chiar bune, dar nu ma pot opri din filme daneze. Am deschis cutia Pandorei si tot dau dintr-unul in altul, ca se leaga, fie printr-un actor, fie printr-un regizor, fie printr-un subiect oarecum similar dar altfel povestit!

Dintr-un tinut uitat de lume

Terribly Happy / Frygtelig lykkelig (2008) 

Declar cu mana pe inima ca danezii sunt o natie extrem de ciudata, poate in afara celor din Copenhaga, ce pastreaza imaginea si atmosfera de metropola europeana. In schimb, prin campiile pierdute ale Jutland-ului de sud pare sa domneasca, impachetata intr-o aparenta de civilizatie, legea Vestului Salbatic. Sau poate asa mi se pare mie dupa ce am vazut, la scurt timp, Hunt, filmul de fata si inca vreo doua despre care urmeaza sa va povestesc, ca sunt intr-o pasa de filme daneze :). Nu zic acum ca toti pornesc la vanatoare de oameni si se apuca sa scufunde prin mlastini sau sa-i terorizeze pe cei altfel, fie ca se presupune ca au facut ceva, fie ca sunt doar diferiti, straini si distrug karma locului, dar e ceva cu ei care-mi pare foaarte stramb.
Poate la fel de sufocanta o fi atmosfera, daca stai sa cercetezi, si-n orice satuc din colturile hartii noastre, in orice comunitate restransa unde toti membrii se cunosc, desi ma cam indoiesc ca pe la noi te-ar privi oamenii cu suspiciune doar fiindca esti strain daca n-ar avea vreo musca de protejat pe caciulile indesate bine pe cap. Problema e ca toate banuielile, prejudecatile, reticenta si antipatiile legate de straini mai sunt si contagioase si satul ajunge sa gandeasca asemenea unui organism unicelular. Te integrezi, te lasi absorbit, sau mori. Cam asta e morala filmului de fata si toata lumea este teribil de fericita atunci cand este lasata in pace de oricine venit din alta parte, fie el reprezentant al politiei sau un simplu vanzator de biciclete.
Fiindca a comis o greseala, Robert Hansen, un politist din Copenhaga, urmeaza un tratament si este detasat temporar intr-o astfel de comunitate, in care mlastina din vecinatate inghite nu doar animale, ci si orice fel de probleme. Aici o cunoaste mai intai pe Ingerlise, venita sa-i solicite ajutorul pentru violenta deloc domestica a sotului, asupra careia planeaza insa neincrederea "gurii lumii". Jorgen chiar o bate sau isi provoaca singura ranile si vanataile, pentru a capata atentie?! Oricum ar fi, lucrurile nu sfarsesc bine deloc pentru ea, si Robert se vede tarat intr-o serie de intamplari din care nu prea mai are cum sa iasa cu mainile curate. In micuta localitate ce are o viziune proprie asupra legii si un cod nescris de solutionare a problemelor, Robert nu are decat doua variante: fie se va integra si va fi absorbit de ea, fie nu, caz in care risca sa fie absorbit de mlastina... vedeti-l si o sa aflati ce cale urmeaza. Toata povestea asta despre dragoste, gelozie, crima, integrare este total imprevizibila, crezi ca se indreapta intr-o directie si, dintr-o data, fara preaviz, vireaza exact in cea contrara.
Marele merit al scenariului este ca te face cumva sa privesti din ambele parti, simti si sufocarea, senzatia aproape claustrofobica data de traiul in mijlocul acestor oameni, aerul greu, incarcat cu mirosul de putrefactie al mlastinii, dar si acceptarea, imbratisarea unei vieti care se dovedeste la un moment dat singura posibila. Si daca reusesti sa intri in atmosfera, chiar si pentru o vreme, s-ar putea sa primesti, ca si Robert, un Mojn prietenos din partea unei pisici, in semn de acceptare intr-o lume stranie, ce-si deruleaza intamplarile spre un final paradoxal si surprinzator.
Fara sa-l percep propriu-zis ca pe un thriller, are o incarcatura psihologica deloc de neglijat, gradand tensiunea in proportiile potrivite, cu accente de comedie neagra ce lasa sa transpara paranoia unei intregi comunitati, conducand bine tempo-ul spre final. Ii lipsesc destule ca sa fie un film perfect,  si ma refer in special la unele vulnerabilitati ale scenariului, la personaje principale, Robert si Ingelise, actionand excesiv uneori, intr-atat incat totul pare cam nenatural, cam prea rapid, in ciuda tempo-ului destul de lent de inceput... Adica era o nevoie urgenta a celor doi sa faca dragoste cu sotul ei beat in camera de alaturi?! M-am uitat la filmul asta mai mult ca la o curiozitate a naturii, m-a fascinat ca atmosfera, dar nu m-a convins ca poveste...

Cand un copil minte...

The Hunt (Jagten) (2012)

Cand o fetita blonda cu ochi mari, albastri, atat de inocenti, minte, un intreg infern se dezlantuie asupra celui inculpat. Un bulgare de zapada aruncat in joaca se rostogoleste si capata proportiile unei avalanse, adultii din jur se indigneaza, se revolta, adauga noi detalii, intr-o paranoia ce transforma orice cosmar iscat de visele pline de imaginatie ale  copilariei intr-o alta dovada a vinovatiei acuzatului. 

Lucas (Mads Mikkelsen) este educator la o gradinita. Despartit de sotie, alaturi de care a ramas si fiul lor adolescent, locuieste singur, doar cu cainele sau, intr-o casa mare, dar nu este un solitar, dimpotriva. Are prieteni buni cu care-si petrece timpul, merg impreuna la vanatoare (mi se pare mie sau obiceiul asta prost de a ucide animale intr-o vreme cand omul nu mai are nevoie de carnea lor pentru a supravietui e un sport national prin tarile nordice?!), este iubit de copii si respectat de comunitate. Si tocmai fiica celui mai bun prieten, Klara, o fetita cu prea multa fantezie, simtindu-se respinsa in dragostea ei de copil de cinci ani, este cea care arunca o umbra de indoiala asupra integritatii lui Lucas, imprimandu-i stigmatul pedofiliei. Unii, teribil de corecti, i-ar spune inocenta si ar blama doar adultii ce pornesc la vanatoarea "monstrului". Cum poti sa acuzi un copil nevinovat?! Ei bine, uite ca pot. La cinci ani s-au dezvoltat deja sadismul si cruzimea gratuita la copii, chiar daca nu-i constientizeaza consecintele inca. Din momentul in care de sub chipul angelic au iesit la iveala cele doua cornite de mic diavol, am detestat sufletul acela impur de little bitch aruncand cu cuvinte, confirmate apoi prin taceri si inclinari afirmative din cap la intrebarile adultilor ce incep sa construiasca in jurul celor spuse. Cand va intelege urmarile faptei sale, va fi prea tarziu.

Insa centrul de interes migreaza de la (ne)vinovatia unui copil (ei nu sunt niciodata de condamnat, si scenariul de fata este cuminte in acest sens, incercand chiar sa atraga simpatia asupra Klarei, cu remuscarile ei) spre isteria colectiva, spre "vanatoarea de vrajitoare" si modul in care comunitatea burgheza a micii localitati isi alimenteaza propriile frustrari si mania. Fostii prieteni deveniti dusmani au inceput deja vanatoarea, una barbara, in care Lucas este condamnat inainte de a fi ascultat, fara sa i se dea vreo sansa, fiindca furia este contagioasa si amplificata de fiecare gest sau cuvant, vazute ca noi dovezi de vinovatie.

Mads Mikkelsen este la inaltime, reusind sa redea drama victimei, dar si orgoliul si revolta celui ce nu accepta ca viata sa-i fie destramata de minciuna. Foarte convingatoare este si micuta Annika Wedderkopp in rolul Klarei. Filmul este tensionat, dureros pe alocuri, insa destul de linear si previzibil pentru a-l vedea drept un contracandidat serios la Oscar pentru pretiozitatea italiana, la grande schiffezza. Simt ca ar fi putut iesi mai mult din toata exploatarea paranoiei declansate daca ar fi fost cumva antrenat si spectatorul in ea si ar fi lasat niste incertitudini sa planeze. Asa, nimic nu mai surprinde intr-o lume de altfel ipocrit de corecta politic in care o companie aeriana (Virgin Airlines), urmand exemplul British Airways, aplica politici de discriminare sexuala, interzicand barbatilor sa aiba loc pe scaun alaturi de un copil neinsotit sau in care un parinte poate fi reclamat la Protectia Copilului pentru o palma data odraslei proprii. A nu se intelege ca aprob zicala"eu l-am facut, il omor cu mana mea", dar intre limite rezonabile si lipsa oricarei limite este aceeasi diferenta ca si intre normalitate si absurd. Dupa cum vedem si in film, cand absurdul devine normalitate, bestia din interiorul oricarui om, tinuta in frau de conventiile sociale si exteriorizata doar temporar, in cadrul vanatorilor organizate, se repede asupra celui de alaturi, fara sa tina cont de ratiune, de experientele anterioare. O imagine respectabila construita in ani lungi de convietuire este deformata pana cand se transforma in personificarea Raului. Si aceasta imagine va ramane acolo, la panda, poate pentru totdeauna...

Bantuit de iubire

Alan Pauls - Trecutul

Au trecut vremurile cand iubirea era un proces complex de cristalizare, ce-i adauga treptat obiectului ei noi si noi straluciri. Trecute-s timpurile cand se dezvaluia incet, cu fiecare gest sau cuvant, cand barbatul indragostit se comporta ca un cavaler pornit la asediul unei cetati fortificate iar femeia isi facea o datorie de onoare din a prelungi cat mai mult jocul seductiei. Acum se poarta sufletele-pereche, cele care inteleg din prima clipa cand se intalnesc ca sunt destinate unul celuilalt pana cand valtoarea vietii le va desparti. Se iubeste cinic sau melancolic, mai rar romantic, se iubeste egoist si grabit, fara ezitari, fara a se pierde timpul scotocind inutil prin cenusa trecutului, fiecare multumindu-si ego-ul, cand totul s-a sfarsit, cu un vanitos "probabil ca nu m-a meritat".

Pentru Sofía si Rímini, lucrurile stau la fel pana la un punct. Timp de doisprezece ani au fost acele suflete-pereche ce par sa alcatuiasca un cuplu pe care doar moartea il poate separa, pe care cei din jur nu-l pot concepe divizat. De comun acord, hotarasc sa se desparta. Insa in timp ce Rímini incearca sa mearga mai departe, mai intai cu senzatia libertatii date de nenumaratele posibilitati ce i se deschid in cale, incepand de la excese si abuzuri de toate felurile, Sofía nu are deloc intentia sa-i permita aceasta eliberare. Si va continua sa apara iar si iar in viata lui, pentru a-l recuceri, pentru a-l salva, pentru a-l sufoca si a-l elibera. Povestea lor se desfasoara ca un tango (am uitat sa va spun ca Alan Pauls este argentinian), cu pasiune si violenta, candoare si umilinta. Iubirea devine cosmar si agresiune  semanata de acest spectru al razbunarii in care se transforma Sofía, devenita leader al unei celule de terorism emotional formata din femeile care iubesc prea mult. Devine razboi sustinut pe toate fronturile, pentru a-l arunca pe Rímini tot mai jos, doar pentru ca acolo, in strafundurile disperarii de a fi pierdut, rand pe rand, o iubita ucisa intr-un accident de masina, apoi sotia si copilul, pe fiecare persoana noua ce apare in viata lui, sa gaseasca o mana care i se intinde pentru a-l ridica din nou, aceeasi intotdeauna, a Sofíei. Excesul este singura arma a femeilor care iubesc prea mult, transformand intreaga poveste intr-o reprezentatie de Sick Art asemanatoare cu aceea a maestrului Riltse, pe care ambii protagonisti il adora, una in care corporalitatea ocupa locul principal: Sofía este extirpata din sufletul lui Rímini ca o tumoare, anesteziindu-se apoi cu cocaina... insa Sofía nu este niciodata benigna.

Iar sentimentele mele pentru cartea asta au urmat jocul acestei atipice povesti de dragoste. Am iubit-o la inceput, dar de la un moment dat totul a devenit sufocant, simteam nevoia de pauza, de sedimentare, pentru a-mi lua iarasi apoi iarasi doza de nebunie. Mi-au trebuit vreo trei saptamani ca sa-i termin cele peste 500 de pagini. Alan Pauls scrie impresionant, complicat, cu multe divagatii, studiat ca niste miscari de tango, cu fraze uneori ample si armonioase, curgand fluid, niciodata nu stii in ce directie, alteori sec si violent, sacadat, lasandu-ti senzatia ca tocmai devii subiectul unui experiment bolnav. Insa niciodata nu poti fi indiferent. Te oripileaza doar pentru a-ti bucura sufletul cateva pagini mai incolo, te arunca intr-un cosmar pentru a te putea mangaia cu vorbele sale cand te trezesti. Pe Alan Pauls poti, ca si pe Sofía, sa-l iubesti si sa-l detesti in acelasi timp. Si mereu te surprinde prin capacitatea lui de analiza, prin complexitatea tesaturii in care te prinde. Oricat te-ai zbate sa scapi, nu poti. Cand crezi ca vei abandona definiv, iti arunca o noua momeala, te atrage, te prinde in lat, pentru a te mai chinui putin, ajungi sa te simti ca Rímini cel haituit si chinuit, o forta mult prea puternica te taraste mai departe, prin vietile celor doi, prin viata lui Riltse, prin viata ta de cititor care simte ceva puternic venind, ceva deloc confortabil insa maret. Parca astepti in fiecare moment sa fii si tu "pus in abis", sa se deschida acea paranteza in care va fi vorba chiar despre tine, cel confuz, derutat, care nici dupa ce ai terminat cartea n-ai inteles prea bine ce a fost asta....  O carte buna?! Nu stiu, dar clar una care a lasat urme!

Aparente inselatoare

American Hustle (2013) 

Dupa isprava de anul trecut, cu Silver Linings Playbook, film ce reusea sa obtina nominalizari la toate categoriile de interpretare, regie si cel mai bun film, David O. Russell o comite din nou, obtinand de data aceasta si mai multe nominalizari, 10. Din echipa de actori cu care a lucrat la filmul precedent, i-a pastrat pe Bradley Cooper, Jennifer Lawrence si, intr-o aparitie prea scurta, Robert de Niro. Primii doi candideaza pentru un alt Oscar (si n-ar fi exclus, dupa modul in care isi revarsa pe ecran explozia de talent Jennifer Lawrence sa si primeasca premiul, pentru rol secundar de data aceasta, dupa cel principal de anul trecut), lor alaturandu-li-se Amy Adams si Christian Bale, poate actorul care a suferit cele mai mari transformari fizice pentru rolurile interpretate, scheletic in The Machinist pentru a-si construi acum o burta impresionanta, ce i-a si cauzat probleme de sanatate.

O poveste reala a unei escrocherii din anii '70, cunoscuta sub numele Abscam, de demascare a coruptiei politice, s-a transformat pe ecran intr-o drama cu multe accente de comedie, cu personaje extrem de colorate, cosmetizate intr-atat incat producatorii au simtit nevoia sa specifice ca este vorba despre o "opera de fictiune", desi multe din cele prezentate chiar s-au intamplat. Irving Rosenfeld, personajul interpretat de Christian Bale, se numea in realitate Melvin Weinberg. Constrans impreuna cu amanta si partenera sa de inselatorii sa colaboreze cu FBI-ul, el va ajuta timp de doi ani la prinderea mai multor oameni politici implicati in afaceri necurate. Ceea ce vedem pe ecran nu este o dramatizare a celor intamplate, ci mai degraba o privire ironica dar plina de empatie fata de personaje asupra escrocheriilor comise pentru a prinde alti escroci si a modului in care insasi operatiunea pusa la cale pentru prinderea lor arunca umbre de indoiala asupra moralitatii si corectitudinii mijloacelor folosite. Nu folosesc cuvantul "teapa", v-am mai spus ca am mari probleme cu filmele vizionate la cinema, din cauza traducatorilor "de cartier" care, de la titlu si pana la sfarsit, arunca in spectatori cu tot felul de expresii indoielnice. Sau, ca sa inteleaga si respectivii, ca tot au folosit cuvantul asta in traducere, deci stiu ce inseamna, "m-a sucarit" tare! Ma rog, sa trecem peste, ca nu e vina filmului.
Dupa vizionare, am mai  citit cate ceva despre protagonistii reali, despre modul in care s-au desfasurat ostilitatile. O treaba cat se poate de serioasa si tensionata se transforma in filmul lui Russell intr-o farsa, insa asta nu e neaparat un lucru rau. Subiectul ce predispunea la un thriller politic s-a transformat intr-o excelenta comedie de moravuri, cu dialoguri spumoase si bine scrise, cu personaje bine construite, dintre care se evidentiaza Jennifer Lawrence, care in cele vreo 10 minute de aparitie acapareaza atentia in rolul unei femei in continua nevoie de atentie si dragoste. Din partea publicului, are sanse sa le obtina din plin, fiecare prezenta a ei amuza si induioseaza, este vie, colorata, plina de verva.
Filmele lui Russell pun intotdeauna accentul pe interpretare, fiindca indiferent de subiect, acesta este doar un pretext pentru a vorbi despre oameni, despre relatiile si limitarile ce le sunt impuse sau si le autoimpun, despre fragilitatea si duplicitatea relatiilor umane, constrangeri si cautarea unei cai de scapare. Nu exista alb si negru, nimeni nu este bun sau rau, cei corupti si condamnati au si ei motivatii, uneori puternice, pentru a se lasa sedusi de mirajul banilor. Si de aceea s-a preferat poate un final mai optimist in scenariul cinematografic decat in cel al vietii, s-au conturat personaje care nu au nimic sters si banal, fiecare dintre cei cinci protagonisti de pe afis este calauzit in alegerile si faptele lui de dorinte si intentii nobile sau doar utile, alergand de ceva sau spre ceva. Capacitatea de a explica, uneori subtil, alegerile si dorintele eroilor este tocmai ceea ce-i aduce recunoasterea si aprecierea. Ei devin astfel sinceri, credibili, te conving. Iar cand interpretarea le este sustinuta cu talent actoricesc, cu un scenariu bun, ce introduce ironia in mijlocul momentelor dramatice, provocandu-ti mai mult de cateva zambete, stiind sa pastreze suspansul pana la final, sa nu stii cine pe cine pacaleste, totul functioneaza perfect.