Piratii somalezi

Captain Phillips (2013)

De prin secolul XX incoace, pirateria nu mai are acea aura romantica pe care o gasim in romanele lui R.L. Stevenson sau in seria Piratii din Caraibe. S-a transformat intr-o operatiune similara cu acelea ale Mafiei, in care locuitorii coastelor Somaliei, recunoscuti pentru aceasta practica, sunt obligati sa-si plateasca taxele de protectie catre multele carteluri ce infloresc pe seama celor ce-si risca zilnic viata si libertatea, presati sa aduca o prada cat mai bogata din care sa primeasca o mica parte. Inainte de a-i condamna, sa privim putin situatia de ansamblu: fostii pescari au fost constransi sa se "reprofileze" in momentul cand navele straine ce strabateau coastele somaleze au inceput sa-si deverseze in ape deseurile toxice sau sa practice pescuitul industrial. Initial, s-au format grupuri de localnici inarmati care atacau navele pentru a le opri activitatea. Ulterior, si-au dat seama ca vasele comerciale pot aduce surse importante de venituri, fie prin rascumpararile solicitate pentru membrii echipajului, fie prin marfurile transportate, ce asigurau cele necesare traiului comunitatilor somaleze lipsite de alte resurse. Lista vaselor pradate a devenit de la an la an tot mai lunga pana spre 2011, apoi atacurile s-au mai rarit, dupa cum puteti vedea aici.

In 2009, Maersk Alabama, o nava aflata sub pavilion american, a cazut victima piratilor. Se pare ca somalezii fie n-au televizoare, fie n-au prea mult timp sa se uite la ele, ocupati cum sunt cu pescuitul de nave, ca sigur nu au vazut prea multe filme de actiune americane, cu interventii in forta ale trupelor de elita, altfel ar fi fugit mancand pamantul de cand ar fi vazut steagul :). Cu U.S. Navy nu prea te pui, mai ales cand ai o barcuta mica cu patru negrisori desculti, chiar daca inarmati, spre deosebire de oponenti, carora li se interzice portul de arme, desi merg intr-o zona cu risc ridicat. Avantajul lor ar fi ca-s mai multi si isi cunosc mai bine nava, si profita de el pana la un punct, reusind sa negocieze eliberarea vasului. In schimb, Richard Phillips, capitanul, este luat ostatic de pirati, care pleaca intr-o barca de salvare, cu 30.000 de dolari si cu capitanul, pentru care spera sa primeasca o recompensa serioasa. 

Va spun de pe acum, filmul, in sine, nu este de Oscar, acolo unde regret ca nu-si are locul celalalt film cu Tom Hanks din 2013, Saving Mr. Banks, actorii insa da. Atat Tom Hanks, cat si Barkhad Abdi, soferul care s-a prezentat la casting pentru figuratie obtinand rolul principal fara sa aiba vreun pic de experienta anterioara, somalezul ce a ajuns, spre deosebire de eroul interpretat, sa-si traiasca visul american, dau consistenta si forta personajelor, reducand intreaga poveste la o confruntare intre ele, una in care, in ciuda pactului verbal "no tricks", orice trucuri sunt posibile si fiecare nu face decat sa intinda capcane celuilalt.

Mi-a placut faptul ca abordarea nu exclude nuantele; daca "good guys" sunt buni, orice ar face, "bad guys" in schimb nu sunt atat de rai pe cat i-ar predispune statutul lor de jefuitori si sechestratori, nu se face abstractie de motivatiile si justificarile lor, ceea ce inclina balanta uneori si spre cauza lor, parca ti-ai dori sa se salveze, in ultimul moment cand salvarea mai este posibila. In schimb, am intalnit aceeasi emfaza in prezentarea unui guvern care nu-si abandoneaza cetatenii, desfasurand pentru a recupera fie si un singur om forte impresionante, de la nave ale marinei militare pana la elicoptere, trupe de parasutisti care se lanseaza spre ocean pentru a fi apoi preluate de barci si duse pe nava... Nu era mai simplu daca elicopterul ar fi aterizat direct pe portavion? Intreb si eu... Cat despre portretizarea capitanului Phillips, este o reusita, fiindca apare uman, cu slabiciuni si temeri, scenariul nu incearca sa-l transforme neaparat intr-un erou gata sa se sacrifice pentru a-si vedea colegii si vasul in siguranta, ci este doar un om, insa unul care cunoaste bine procedurile militare de urmat in cazul unei rapiri, nu se pierde usor cu firea si chiar incearca sentimente de compasiune pentru rapitori.

Nu este un film rau, dar e ceva ce am vazut de-atatea ori pana acum, o poveste fara intorsaturi de situatie al carei final il stii dinainte, cu momentele ei de tensiune, create in principal de interactiunea celor 2 antagonisti, cateva imagini memorabile, precum micuta barcuta inconjurata de vase uriase, ca intr-un joc de-a Tom si Jerry in care soricelul terorizat de un pisoi naiv si cam inabil isi cheama in ajutor prietenii buldogi. Nu e rau, dar nici "woow" :). 

Iertare

Philomena (2013)

V-am spus deja, multe dintre filmele candidate la Oscar anul asta sunt inspirate de personaje si intamplari reale. Este si cazul Philomenei Lee, o irlandeza careia, in 1952, pe cand era o adolescenta aflata in grija maicilor dintr-o manastire, i-a fost luat copilul si dat spre adoptie (de fapt vandut cu 1000 de lire sterline) in Statele Unite. Isi va petrece intreaga viata cu speranta si dorinta de a-l regasi, insa abia dupa 50 de ani de la despartire va avea puterea de a vorbi despre cazul sau, dupa ce toate cautarile si rugamintile adresate manastirii de a-i spune numele parintilor adoptivi si al fiului sau vor fi dat gres. 

Cel care porneste alaturi de Philomena in aceasta aventura a recuperarii unei vieti este Martin Sixsmith, un jurnalist concediat de BBC din motive politice, cinic si ateu, exact opusul naivei Philomena, care, orbita de credinta inoculata de la o varsta foarte frageda, nu i-a blamat niciodata pe cei ce au indepartat-o de copilul sau si s-a zbatut intreaga viata intre ceea ce considera ca ar fi o pedeapsa divina ce i se cuvine si dorinta de iertare, pentru a o impartasi apoi si celor vinovati.
Dupa ce ni se spune la inceput, prin vocea pragmatica a lui Martin, ca povestile de viata sunt bune numai pentru gospodinele cititoare de Reader's Digest (in cazul nostru digeratoare de telenovele si false reality-show-uri), exact de asta vom avea parte, de o poveste de viata. Insa modul in care scenariul ne poarta prin viata acestei femei, fara sa urmareasca o polemica religioasa, axandu-se pe relatia dintre doi oameni care nu par sa aiba nimic in comun si pe trairile acestei femei pasionate de romane siropoase confruntata cu propriile prejudecati si idei contradictorii, acceptand cu seninatate homosexualitatea dar negandu-si atatia ani dreptul de a a-l gasi pe Anthony, fiul sau, ca pe o pedeapsa ce trebuie ispasita, la fel de naiva si credula ca si batranul din Nebraska pornit sa-si ridice milionul promis de o firma de telemarketing, te tine in fata ecranului pentru doua ore, te induioseaza si te face sa traiesti povestea, sa-ti doresti, ca si Martin, ce o insoteste initial pentru a scrie un reportaj, implicandu-se tot mai mult afectiv, ca totul sa aiba un final fericit.
Martin Sixsmith a publicat "The Lost Child of Philomena Lee" in 2009 si a dat astfel multor femei aflate in aceeasi situatie sa aiba curajul de a vorbi despre trecutul "rusinos", rascumparat prin nasteri dureroase, sub supravegherea severa si lipsita de compasiune si de cele mai elementare cunostinte medicale a calugaritelor, apoi de indepartarea de copiii lor si zile lungi de munca dura in spalatoriile manastirilor. Sechelele educatiei austere religioase nu le-au parasit niciodata si a fost nevoie ca una dintre ele, puternica si curajoasa, sa vorbeasca pentru a avea, la randul lor, curajul de a cere ajutor.
Este interesant modul in care personajele se confrunta, din doua puncte de vedere diferite, cel al ratiunii si cel al credintei, fara a fi vorba despre cine are sau nu dreptate, intr-o viziune toleranta si sensibila, din care nu lipsesc umorul, furia, frustrarea, toate invaluit intr-o senzatie dulce-amaruie data de o posibilitate curmata inca din fasa, ce o va urmari tot timpul pe eroina: oare ce a devenit copilul si ce ar fi devenit daca ar fi ramas alaturi de ea?! Ar fi putut sa-i ofere o viata mai buna, mai frumoasa decat aceea oferita de familia americana adoptiva?! Mai multa caldura sufleteasca, mai multe posibilitati de a evolua in viata?! Vom descoperi pe parcurs raspunsul la aceste intrebari. 
Cei doi interpreti principali, Judi Dench si Steve Coogan, cel din urma avand si o contributie importanta la scenariu, sunt punctul central de atentie al filmului. In afara lor nu sunt prea multe de spus, dar ambii acapareaza ecranul , asa ca se cam spune tot ce nu s-a dorit sa fie lasat in umbra.
Adevarata Philomena (foto) o va insoti pe Judi Dench la ceremonia de duminica noaptea, pe care o vom putea urmari pe HBO incepand de la ora 2, din fericire in varianta originala, nedublata, sau luni seara, in versiunea editata si subtitrata. 

Trupuri chinuite

Andrés Barba - Buna intentie 

Relatiile dintre oameni, chiar si dintre cei foarte apropiati, sau poate ele cu atat mai mult, nu sunt niciodata simple. Lipsa de comunicare, teama, vinovatia, nevoia reconfirmarii sentimentelor celorlati, fie ca este vorba de o mama si fiica sa, de o adolescenta vulnerabila cu parintii despartiti, de un barbat homosexual care simte ca partenerul sau mult mai tanar nu-l poate intelege sau de un alergator de maraton caruia casnicia ii trezeste nesiguranta si dileme, declanseaza frustrare si insingurare, provoaca crize si rupturi. 
Reintalnirea cu autorul Mainilor mici a fost una placuta. Am prilejul sa constat prin cartea de fata ca imi place mai mult Barba cand construieste pe spatii restranse decat in romane. Aici reuseste sa creeze o tesatura densa, concentrata, bogata in nuante, chiar daca subiectele sunt in aparenta banale.
Ezitarile sufletesti, gesturile neinsemnate la prima vedere, cum ar fi respingerea unei prietene sau o invitatie a partenerului gay de a petrece Anul Nou la un club, genereaza ruptura, drama interioara a personajului, obsesiile nascute dintr-un gest sau un cuvant se amplifica pana la a da o viata peste cap cu totul. Si atunci cand sufletul este bolnav, trupul plateste cu varf si indesat, ia parte la uzura psihica, o confirma si o accentueaza, uneori prin excese voluntare, alteori prin firescul al naturii umane ce-si urmeaza cursul spre o batranete generatoare de si mai multa izolare si neincredere.
Fiecare din cele patru povestiri ale volumului are ceva din fatalitatea tragediei grecesti, in care gesturile si alegerile personale nu pot impiedica implinirea destinului unui om modern alienat si infrant dinainte de infernul interior, de propria capacitate de a-si defini sau comunica sentimentele si senzatiile.
Poate de aceea unii aleg abuzul asupra propriului corp, precum personajele din Slabiciune si Maraton, in timp ce eroii din Filiatie si Nocturna contempla neputinciosi degradarea, fiindu-le imposibil sa intervina pentru recuperarea ordinii dintr-o viata alterata chiar de deciziile lor.
Nu este o carte comod de citit, sunt patru portrete, in aparenta usor de identificat, dar tonurile gri-cenusii ale povestirilor, intr-o lume unde nu exista finaluri fericite - oare in lumea reala exista vreodata final fericit?! - te fac sa meditezi la propriii demoni (refuz sa cred ca exista fiinte care sa nu-i aiba), la gandurile ce te tortureaza uneori si nu faci nimic pentru a le refuza, fiindca si ele fac parte din lumea noastra interioara. Uneori le imbratisez, imi place sa ma adancesc in ele si cartea asta a venit exact in momentul potrivit. Poate in alte momente m-ar fi scos din sarite.
Daca vreti o lectura tonica, care sa abata gandul de la problemele concrete sau existentiale, nu o cautati aici. Fiindca bunele intentii nu au niciodata rezultatul asteptat si riscati sa va intalniti, dand pagina, cu propriile temeri, vinovatii, obsesii, angoase, sa vi se puna in fata o oglinda deformata a unei realitati careia, pentru a-i supravietui, incercam sa-i cosmetizam aparentele, s-o umplem cu lucruri placute. 

Omul care vindea speranta

Dallas Buyers Club (2013)

Ca sistemul sanitar este mai bolnav decat pacientii, o stim cu totii. Nu va fi vorba aici despre atitudinea lipsita de umanitate si compasiune pe care unii doctori o adopta in relatiile cu bolnavul, tratandu-l ca pe o bucata de carne, o materie amorfa pe care-si desfasoara experimentele, cu mai multa sau mai putina pricepere, uneori si in functie de stimulente, nici despre incompetenta care face ca acelasi pacient sa primeasca atatea diagnostice cati medici il examineaza, nici despre formalitati si lungi zile de asteptare pentru a obtine un medicament, de parca boala ar sta  si ea politicoasa la coada pana vine tratamentul, nici despre conditiile din multe spitale, bolnavii trimisi singuri la farmacie sa-si cumpere ceea ce teoretic ar trebui sa le asigure institutia, nici despre mizerie si deprimare, desi poate unele din aspectele astea sunt atinse tangential in Dallas Buyers Club.
Centrul principal de interes consta insa in lupta unui bolnav pentru dreptul de a nu fi un simplu cobai pentru tratamente uneori periculoase, de a beneficia de medicamente cat mai putin toxice, in masura sa reduca efectele secundare, drept pe care uneori companiile farmaceutice, alteori guvernele, il neaga, din cauza propriilor interese comerciale in cazul primelor sau din ignoranta sau spaga in cazul celor din urma.
AZT-ul este un medicament antiretroviral care si in prezent, la mai bine de 30 de ani de la aparitia sa, dupa ce numeroase studii i-au dovedit "beneficiile" de distrugere a sistemului imunitar, de impiedicare a dezvoltarii si inmultirii celulelor, continua sa fie administrat cu incapatanare si inconstienta bolnavilor de SIDA. Aparut ca o solutie anti-cancer, dovedita ineficienta, AZT-ul, acest medicament sintetizat dintr-o componenta a spermei heringilor cu rol de inhibare a diviziunii celulare timpurii, si-a gasit apoi o buna piata de desfacere odata cu aparitia virusului HIV, desi nu numai ca nu i s-ar fi dovedit un rol pozitiv, ci dimpotriva, efectele secundare cauzate de incapacitatea reproducerii celulelor otravesc lent organismul, facandu-l incapabil sa se apere impotriva bolii.
Toate acestea erau cunoscute din 1985, anul cand Ron Woodroof, un electrician homofob pasionat de rodeo, sex, droguri si alcool, isi traia viata ca si cand nu ar exista o a doua zi, cu inconstienta si frenezie. Existenta ii va fi brusc zguduita in momentul cand afla ca mai are 30 de zile de trait si intregul sistem al prioritatilor ii va fi bulversat de vestea apropiatului sfarsit. Fiindca singurul tratament considerat eficient in America acelor vremuri era AZT-ul, Ron isi ia propria soarta in maini si porneste in cautarea unor remedii alternative. Mexicul va fi prima oprire, de unde obtine medicamente care "nu sunt ilegale, doar ca nu sunt aprobate" in America. Creandu-si o filiera asemanatoare cu cele ale vanzatorilor de droguri, avand drept principali clienti homosexuali si travestiti, cei care pe atunci se credea ca ar fi singurii afectati de boala, isi extinde cautarile si pe alte continente, in incercarea de a se ajuta in primul rand pe sine si apoi pe multi asemenea lui. Clubul pe care-l intemeiaza este o afacere, dar si o fabrica de sperante pentru cei fara speranta, pentru cei carora Statul le refuza dreptul la un tratament mai corect, mai eficient.
Este un film de vazut nu numai pentru continutul informativ. Ce am spus eu pana aici ar putea sa va sune ca un documentar, dar valoarea umana, artistica a filmului nu este nici ea neglijata. Un om aflat in pragul mortii, unde va ramane mai multi ani, isi revizuieste propriile valori si invata toleranta in momentul cand cunoaste intoleranta pe propria piele. Ron Woodroof nu a fost un sfant, nici nu se incearca prezentarea lui intr-o ipostaza de salvator caritabil, ci un om care a inteles ca, dincolo de posibilitatea de a-si ajuta semenii exista si o oportunitate de afacere, care sa-i finanteze cautarile si lupta impotriva unui sistem la fel de rigid atunci ca si acum. Iar detaliile introduse in scenariul filmului (homofobia, personajele secundare) sunt binevenite, conturand mai bine dilemele morale ale eroului, transformarea sa dintr-un exponent al categoriei white trash intr-un militant angajat, curajos, un personaj probabil mai interesant, mai complex, mai profund decat cel real. Este si meritul lui Mathew McConaughey, care bifeaza cam toate cerintele pentru a fi eligibil la un Oscar pentru interpretare: bolnav de SIDA, tranformare interioara profunda, o figura emaciata extrem de potrivita in rol. O surpriza placuta a fost si Jared Leto, baiatul acela de la 30 Seconds to Mars, la fel de bun actor pe cat de bine arata ;). La cantat nu ma pronunt, ca nu prea e genul meu. Iar umorul si ironia strecurate in scenariu il impiedica sa devina prea sentimental. Nu zic ca n-avem clisee sau ca e filmul perfect, dar este de vazut: nu-ti arunca mesajele direct, le gaseste explicatii si motivatii convingatoare, te face sa te gandesti, in fata, sa participi si, pe alocuri, te si amuza. Intr-o lume in care unii continua sa se preocupe mai mult de alegerile sexuale ale altora decat de propria sanatate si multumire si altii continua sa puna in calea amintitei sanatati tot felul de bariere legale fara vreo explicatie logica, doar pentru ca "nu este aprobat" (a se vedea si situatia cu marijuana), n-ar strica sa-l vada cat mai multi.

Asa trece Gloria...

F. Scott Fitzgerald - Cei frumosi si blestemati

Multi o cauta. Pentru unii vine, pentru altii ramane doar un vis, o aspiratie, o tentatie inaccesibila. Fiecare dintre cei care esueaza isi gasesc scuze si acuze: ca s-au nascut prea tarziu sau prea devreme, ca n-au avut posibilitati sau oportunitati de afirmare, ca n-au fost sustinuti, ca soarta le-a fost potrivnica. Multi ajung sa se considere exponentii unei "generatii pierdute", doar pentru ca mai apoi, imbatranind, sa le condamne celor mai tineri irosirea in tentatiile futile ale vietii. "Pe vremea mea..." totul era mai bun, mai frumos, mai civilizat. Si atunci de ce n-ai reusit sa ajungi niciodata cel ce ti-ai dorit sa fii?! De ce simti ca ai esuat, ca te-ai nascut sub semnul unei stele fara noroc? Gloria, caci despre ea vorbesc, a fost dintotdeauna un deziderat urmarit cu febrilitate de oameni. Si fiecare a inteles sa-si marcheze timpul in felul sau: daca in prezent pentru unii inseamna vizibilitate, sub orice forma si cu orice pret, trecand uneori de limitele grotescului afisat pe ecranele televiziunilor sau in vreun filmulet obscur de pe YouTube dar cu implinirea ca esti acolo, pentru altii inseamna succesul intr-o cariera, intr-un domeniu, afirmarea, de exemplu literara sau cinematografica. Asta visau si  eroii cartii de fata, Anthony si Gloria, tineri si frumosi nonconformisti ai Americii inceputului de secol 20. S-au intalnit, s-au indragostit, s-au casatorit. 

Si chiar daca totul parea sa le surada la inceput, ambii avand atuurile necesare carierei la care visau, de la educatia lui la frumusetea ei si la o prosperitate financiara cu perspective de a deveni si mai infloritoare prin posibila mostenire a averii bunicului, totul se transforma intr-o poveste a dezintegrarii, a pierderii, a trairii momentului efemer cu superioritatea celor ce se simt bine pozitionati social si talentati. Rafinamentul si inteligenta lui Anthony ajung sa fie contaminate de letargia pe care viata de cuplu, derulata intre petreceri si mondenitati, o aduce. Sa obtinem placerea aici si acum, cat mai putem, cat mai suntem inca tineri, sa prindem cu ambele maini felia dulce de viata, cu excesele ei, sa negam ca pe un semn al maturizarii momentul cand ele incep sa ne plictiseasca, sa ne aruncam in vartejul stralucitor al dansului si al betiilor ca sa nu observam ca imbatranim. Mai este inca timp, avem o viata intreaga inainte sa ne implinim visele.  Pana cand constatam ca ea a trecut, a esuat, ca am fost prea ocupati sa traim febril, cu disperare aproape, clipa si este prea tarziu... 

Cand a scris acest roman, in 1922, Scott Fitzgerald avea 26 de ani. Povestea lui de dragoste cu Zelda incepuse de vreo doi ani. Cu o luciditate si precizie admirabile, el reuseste sa transpuna o viziune a propriului viitor, frenezia anilor nebuni cand, spre deosebire de Anthony, in ciuda noptilor pierdute printre aburii alcoolului si sunetele jazzului, va reusi sa se ancoreze de cuvinte, de scrisul sau, in timp ce Zelda, asemenea Gloriei care nu-si mai poate implini o cariera de actrita, descopera ca este cam tarziu sa devina o mare balerina.

Pe mine ma uimeste Fitzgerald cu fiecare carte: putini autori au aceasta acuratete, aceasta lipsa de compasiune transformata intr-o capacitate de a-si dezgoli eroii, strat dupa strat, ca si cum ai decoji o ceapa, pana cand ajungi in mijloc aproape cu ochii in lacrimi, intr-o cadere continua, golit de orice sperante si iluzii. Poate ca daca n-ar fi fost un mare romancier ar fi putut fi un mare dramaturg, judecand dupa pasajele ce urmeaza conventiile teatrale, procedeu reluat ulterior si-n alte carti, cu conversatii taioase, precise, pline de sensuri, ce contrasteaza cu cele ample, descriptive. Si dupa toata apasarea pe care o pune cartea asupra cititorului, ajungi la final si nu stii daca este o pedeapsa, un blestem sau poate o eliberare.